miercuri, 30 ianuarie 2013

Miercurea Muzicala Episodul 17

About time you guys got a new edition, right?
All-right, let me start on writing, then.
Cativa biscuiti, o cana fierbinte de lapte, lumini ambientale... Defapt, nu o sa va mint, astazi nu am nimic de genul acesta pentru a imfrumuseti atmosfera. Tot ce am este o idee despre care tot m-am gandit sa scriu. 

Dealungul vremii observ cum regizori precum geniul de Tarantino, Sergio Leone si chiar Scorsese ma introduc constant la muzica buna, pe care o ascult de atatea ori cu nostalgie dupa ce le-am vazut filmele, incat INCERC sa urasc cantecele, dar nu am cum. Pur si simplu nu am cum. Aceste coloane sonore sunt pur si simplu geniale, ca muzica in general, dar si ca orgasm auditiv pus pe jocul actoricesc si pe actiunea filmului. Ai nevoie de un regizor bun, precum si un muzician bun. Ca urmare, aceasta editie din Miercurea Muzicala este si un fel de Miercurea Cinematografica. 2 in 1. Astfel satisfac mai multe tipuri de fani si fane, si nu las nici o fana uda. Huh. A trecut ceva timp de cand am folosit replica asta.

Cand rostesc "Coloana sonora", sau "Soundtrack", primul nume ce imi vine in cap este Ennio Morricone. Daca nu ai auzit niciodata de Ennio Morricone, sa stii ca nici el nu a auzit de tine. Dar tot ar trebui sa stii cine e. Morricone este cel mai mare compozitor de muzica "Western", un subgen de muzica clasica imbinata cu mai multe instrumente ce nu se prea folosesc atat de des, precum chitara. As putea sa vorbesc mult si bine despre Ennio, sa spun ca s-a nascut in 1928, ca este un geniu, si tot felul de N si N de lucruri. Dar o sa ma limitez, si o sa las muzica lui sa vorbeasca... Ennio nu este recunoscut pentru piesele lui muzicale, si pentru filmele lui, ca un regizor. Este o combinatie ciudata, dar arata cat de similara este arta, si cat de multi oameni fac parte dintr-o echipa ce spune o poveste. 
O sa pun multe dintre operele lui, pentru ca Ennio merita macar atat. Dupa ce a scris melodii pentru peste 500 de filme si seriale, si dupa ce in jur de 40 dintre filmele unde a aparut muzica sa au fost premiate, Ennio ramane un om genial, si unul dintre regii coloanelor sonore. Cel putin din viziunea unui fan de western-uri.




Nu e prima oara cand imi imaginez ca sunt Tuco, alerg ca un nebun pe strada, fluturandu-mi mainile, cu melodia asta bubuindu-mi in casti. Nu cred ca mi-as putea imagina scena asta cu orice alt cantec, si, in lista mea, este pe locul I ca scena imbinata cu o melodie, since, like, EVEEEEER!





Dupa ce a auzit aceasta melodie, pisica mea s-a transformat intr-o tigroaica infricosatoare cu sange pe coltii ei, ce a inceput sa imi distruga casa. Whoever lights up that marijuana in my room, stop it!










Okay, destul cu Morricone. Dar trebuie sa ma intelegeti, omul asta nu putea sa fie mentionat mai in spate. Trecem mai departe.

       Tarantino este cunoscut pentru soundtrack-uri geniale, de la Pulp Fiction la Inglorious Basterds la Django Unchained, mai nou. Aici e mult de dat, mult de spus, dar pot sa pun cateva cantece ce ar trebui sa fie mentionate neaparat, si chiar intreaga coloana sonora a filmelor.

Pulp Fiction a fost o lucrare cinematografica plina de cantece memorabile, si chit ca nu am prea mult de comentat aici, pot sa spun ca simplul fapt ca unii oameni asociaza aceste cantece cu ORICE ALTCEVA este foarte trist si ma intristeaza. 





Inglorious Basterds... alta capodopera vizuala-auditiva, cu o coloana sonora EXTREM de potrivita, care instensifica foarte mult actiunea, si ajuta la propagarea mesajelor ale lui Tarantino.

Compusa de Nick Perito



Piesa aceasta este atat de eleganta, incat simt ca un gust arogant de pe varful limbii imi impinge mana spre telecomanda luminilor ambientale, plimbandu-mi mana spre culori si miscandu-mi mana ca si cum as lovi rama unui premiere. Ah, una dintre cele mai romantice piese folosite intr-un film, pe o scena atipica si controversa. 

Gonna love Tarantino's movies.

Ohh, Rabbia E Tarantella. This doesn't need any words.




Apropo, ghiciti cine a compus-o? 
Ennio. Ennio Morricone.
MORRICONE, MORRICONE, MOOOORRRICONE! MORE MORRICONE!!!

Kill Bill... Kill Bill, daca ati citit micutul comentariu legat la acest film (il gasiti pe blog, cautati prin articolele recente), o sa stiti ca e mult mai profund decat pare. Iar coloana sonora, din nou, nu face altceva decat sa intensifice actiunea si sa ajute la propagarea mesajului. Can't say much else.



"Tulai, o sarit sange peste tot in scena asta, dar stai ca o pus Quentino Tarantino asta sange pe spate! Ma, frate!" nu a fost reactia mea exacta, dar tot pe acolo.




Bang, bang...
Bang, bang...


Ah, ce scena. Ah, ce melodie. Ah, ce atmosfera.



This one doesn't need any words.






Inainte sa trec la Django, o sa pun si o scena din Reservoir Dogs... this, beware, this IS ONE OF THE MOST MESSED UP SCENES I HAVE EVER WITNESSED. But awesome song, anyway.



Okay, recunosc, toate filmele de mai sus cred ca au fost mai bune, dar ar fi fost aproape imposibil sa nu pun Django Unchained. A aparut acum cateva zile la noi, dar coloana sonora de la filmul asta a fost extrem de controversa. Pentru perioada de timp 1850, nu te-ai fi asteptat sa puna atat de multe cantece diferite din epoci diferite. Au pus si rap, si rock, si Morricone (Morricone fiind un gen muzical in sine, se stie....)... Dar a fost facut foarte bine, si recomand oricarei persoane SA VADA FILMUL.
In afara de asta, pofiti cantecele, fara nici o alta introducere.



Yep.


Okay, dupa toate aceasta delectare auditiva, va recomand sa va interesati in legatura cu multele nume de artisti ce apar pe aceste cantece, cu un simplu click pe numele videoclipului puteti sa le vedeti... Luis Bacalov, Edna nu-mai-stiu-cum, Brother Dege, John Legend si multi altii. In orice caz, aceste melodii au fost folosite perfect si intra in hall-of-fame langa Morricone, cel putin pentru mine.

E, acum ca am trecut peste toate filmele astea, ar fi stupid sa nu pun cateva cantece ce au fost folosite in foarte multe filme bune, precum si in ale lui Scorsese. Dar cred ca cea mai folosita piesa intr-un trailer sau intr-un film, din anii 70 pana in prezent... Cred ca stiti deja raspunsul, daca sunteti un cinefil adevarat.
...
Gimme Shelter.


Gimme Shelter... FOARTE MULTE FILME. De la Casino-ul lui Scorsese.. cred ca o fi aparut si prin Goodfellas, mai nou intr-un film foarte bun cu Denzel Washington, ci anume Flight... Acest cantec a fost suprafolosit, dar niciodata nu devine mai prost.
Cine ar putea uita Feeling Alright de Joe Cocker?




Vietnam a fost un razboi dur, plin de omoruri, greu, sadic si pierdut (cel putin din una dintre perspective). Dar a avut cea mai buna coloana sonora.
Hihi.





 Si locul intai este primit de... nimeni. Credeti-ma, toate aceste capodopere au fost folosite in filme pentru un singur motiv: fiecare are o atmosfera, intensifica un fel de tip de scena, si toate sunt breze in felul lor. Dar, inainte sa termin, voi lasa o scena foarte frumoasa cu o piesa excelenta de Bowie.



E, eu va las. Delectativa simturile cu aceste capodopere.
Sa va bata Rock-ul intelepciune!
 - David A. Marin, Tobosarul.
30.01.2013.

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

The morrow may not match thy night...


...si, dupa o zi in care m-am trezit la 7 sa merg la meditatii in "artele matematicii"; dupa o zi unde am avut si nervi, am si ba(t)ut in jurul cozii cu anumite idei; m-am si deprimat cu unele lucruri; am si abuzat fete din priviri; si, in final, m-am relaxat si m-am satisfacut dintr-un punct de vedere intelectual cu o capodopera de a lui Tarantino, vazuta impreuna cu prietenul meu de baut bere nealcoolica, ci anume Alex.

In aceasta zi, pe la prispa miezului noptii, normal ca am inceput sa scriu cateva lucruri despre film, si alte filme, pentru a satisface cititorii blogului... Nu m-ai tarziu de asta am intrat in camera, mi-am aruncat camasa pe cuier, am tras scaunu' de piele, m-am intins relaxat pe el, am pus luminile ambientale pe albastru, si am pornit Riders of the Storm( http://youtu.be/DKbPUzhWeeI ). Nu mai tarziu de asta am apucat si eu o carte de Hemingway, ca sa pice pe mine si alta a lui Shakespeare, toata asta rezultand in eu cautand disperat un citat.

Dupaia mi-am amintit, desigur, de altele, si am ramas ascultand ploaia melodiei si tacerea de afara, si contempland cu sete(sete fiind traducerea conform "Google Translate"-ului de la "LUST") ganduri jucause si profunde, in nesfarsita nuanta albastra a tavanului.  Today... Today was a good day. I liked today. But "expectation is the root of all headache", Shakespeare said. I won't pressure the next morrow to be like today. Poate ca astazi a avut multe coborasuri, si mi-a fost raspuns flegmatic la lucruri serioase de persoane care ar trebui sa ne "invete", si nu mi-a fost aceptata prea bine mentalitatea mea "controversa si revolutionara, care o sa imi dea nervi", am realizat ca nu o sa ma astept la mai mult decat ar trebui de la unii oameni, si nici de la viata de zi-cu-zi. The morrows may not match thy nights, nor the other way around. And in the end, I'm a happy fella...





Old, short and profound comments about movies: The Departed


The Departed... oficial, unul dintre filmele mele favorite. Am mai vazut productii de Scorsese, dar filmul asta a fost pur si simplu genial. Recunosc, plot-ul ( cel putin la inceput ) a fost greu de urmarit, dar dupa ce faci asocierea dintre cele doua planuri diferite, adica intre Billy si Sullivan, totul se leaga frumos. Scorsese este cunoscut pentru folosirea genului biografic pentru a arata adevarata natura a omului, si pentru a face un spectator sa simpatizeze cu oameni pe care normal nu i-ar agreea, si in tot acest proces de manipulare a unui vizionator, Scorsese te lasa cu mai mult adevar decat majoritatea regizorilor. In The Departed, ii foloseste pe genialii Leonardo DiCaprio si Brad Pitt pentru a portretiza doua planuri diferite. Cel al personajului negativ este vazut de restul personajelor si societate ca cel bun, si cel al personajului pozitiv este vazut de restul personajelor si societate ca cel negativ. In final, Scorsese arata ca amandoua personajele ajung in acelasi punct, si conceptile de rau-bun se pierd, ajung doar la o concluzie: Aceasta e natura omului(iar in cursa noastra spre a ne dovedi buni sau pozitivi, putem sa ne schimbam complet, sau sa afectam vietile oamenilor inocenti).Dar oamenii vor incerca constant sa o schimbe, daca e natural sau nu nu o sa va spun, si va las pe voi sa va ganditi la asta. 
Foarte elegant.

Sobolanul de la final a fost o atingere orgasmica, un detaliu mic dar totusi atat de semnificativ. Ultima replica a lui Damon si fata lui Wahlberg a fost atat de geniala incat am vomitat de joc actoricesc... Defapt, si Nicholson, Leonardo DiCaprio, Matt Damon, Mark Wahlberg si Martin Sheen au facut tot posibilul in rolurile lor, care au fost scrise atat de bine de William Monaham si Alan Mak.

Trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam la atata de la filmul asta, dar ma satisfacut foarte mult. Recunosc, ma asteptam mai mult de la moartea lui Costello ( eu sunt genul care nu se supara daca mor personajele, cat timp moartea lor e scrisa cum trebuie :)) ), dar a fost admisibil. In opinia mea, filmul asta este o capodopera cinematografica de nota 9... cu indulgenta ;).

Si, de sigur, coloana sonora a fost geniala, chit ca Gimme Shelter a fost cam abuzat... 




vineri, 25 ianuarie 2013

Short and profound comments about movies #2: Kill Bill

Sunt unele filme, care, dupa ce le-ai vazut, stai acolo cu ochii bulbucati, uitandu-te ca un prost la distributie si ascultand ultimele corzi ale melodiei de final... Unele filme care dealungul intregii actiuni te fac sa crezi ca nu au chiar atat de multa dreptate sau atat de multa substanta... Dar odata ce filmul se epuizeaza, si ajunge pe la final, te loveste gen FOARTE TARE ( si Alex urla "N-ati-o p'asta! Mintea mea explodeaza!). 

Filmul asta a fost o experienta audio-vizuala geniala, cu o coloana sonora atat de emotionanta incat nu mai puteam si ma dadeam in fata si in spate pe scaun.

A fost filmat foarte bine, si greu, si chit ca a fost impotriva legilor gravitatiei si fizicii, tot a fost extrem de satisfacator vizual si auditiv. S-a cam exagerat cu omorurile. Se observa progresul regiziorului dealungul vietii lui. Cu atat era mai tanar, punea si mai mult sange in povestile sale. Dar in final, realizezi ca totul a fost un plan pentru a trimite un mesaj profund si subtil mintii, servit dealungul unui timp indelungat. Iti da exact cat iti trebuie dealungul actiunii, si la final vine desertul. Alt mic detaliu pe care il putem observa in filmele lui Tarantino este aceea secventa cand sangele sare pe zapada, sau pe o floare alba, ca in Django Unchained. Chestia asta simbolizeaza felul in care umanitatea corupe inocenta pura pe care incet, incet, majoritatea dintre noi o pierd. Si, de multe ori, sangele ala pe alb sare din personajele negative mai putin importante, sau uneori personajele mai mult sau mai putin negative, acest lucru simbolizand faptul ca oricine poate pica in coruptie. Alta drama portretizata de Quentin.

In mersul nostru nesfarsit pentru razbunare, cauzat de natura noastra omeneasca, nu gasim nimic decat tristete, si cum spunea la final si fierarul ala, "Nu te pierde in padure cand cauti lupul". Toate detalile extrem de mici, si replicile ca cea de mai de sus, au facut din acest "masacru" o capodopera profunda. Tragedia Miresei cand realizeaza ca cele mai apropriate persoane ale ei sunt si cele pe care vrea in disperare sa la ucida, si felul in care se leaga spiritual atat de mult de O-Ren Ishii la final, si "razbunarea aceea ce trebuie servita rece" devine fierbinte... My mind was having orgasms.

Filmul asta este ca un fel de prajitura. Iei o inghititura din prima felie, simti gustul, si iti cam faci o idee despre ce contine. Cu atat mananci mai mult, gustul devine si mai clar, si, in final, vrei mai mult. Dar cel mai important este ca cu cat inghiti mai mult din prajitura, cunosti mai bine bucatarul.

Brava, Tarantino! Brava!
Kill Bill. Kill Bill. But what will it accomplish? 




Short and profound comments about movies #1: Django Unchained


Multi oameni au spus ca filmul asta a fost un film fără pic de substanța, și care a fost mult prea violent, fără un anume scop.

Asta e o aroganta completa. Tarantino și-a dovedit din nou ingeniozitatea, transportându-ma in atmosfera aceea specifica din 1850, dar a făcut-o diferit. Coloana sonora, îmbrăcămintea, si unele elemente mai putin comune prin secolul 19, toate astea au fost integrate in acea perioada foarte bine, chiar intr-un mod orgasmic. Tarantino a si ironizat multe lucruri, ceea ce me gusta.

Quentin a descris si parti macabre ale perioadei pre-războiul-civil, dar ne-a dat si destule scene ironice si geniale, in sadismul acela genial, cu substanta, a lui Tarantino. Chit ca nu este cea mai buna opera a acestuia, filmul a fost foarte"caterinca" si bine scris. Tarantino a stors jocul actoricesc din Christopher Waltz, Leonardo DiCaprio, Samuel L. Jackson, Jamie Foxx si restul personajelor mai putin importante.

In final, filmul m-a transpus prin toate starile necesare unui film... A starnit destula adrenalina, s-a jucat bine cu emotile spectatorului si, dupa restul lucrurilor spuse, a avut acel gust specific de film de Tarantino. Nu a fost genial, dar a fost un film bun ce merita putina aparare. Violenta lui Tarantino are scop,
pentru numele lu' Eastwood!
...Daca nu avea, nu veneam acasa din oras, pe la un 1.... (acum fiind 3) si nu ma apucam de scris statusul asta... Dar nu aveam ce face, la cat de geniala a fost coloana sonora... Nu puteam sa o postez asa, singuratica, fara cateva cuvinte. Tot caut cantecu' principal, si asta e cel mai apropriat... dupa "His name was Django". Brava, Tarantino! Brava! Keep giving us the gift of awesome movies, but remember, every once and then we like something more... deep. Not that this movie wasn't deep. It was deep in awesomeness.


miercuri, 23 ianuarie 2013

Miercurea Cinematografica: Roman-Carte-Poveste-Film-Serial…

INAINTE SA INTRU IN ARTICOL...
PENTRU CEI CE AU VENIT PENTRU MIERCUREA MUZICALA... STIU CA E AL DOILEA EPISOD PIERDUT IN SAPTAMANILE ASTEA, DAR... Daca nu am ce spune, de ce sa vorbesc? Credeti-ma, cand o sa am continut de calitate, o sa il pun. Mi-am format o idee a episodului urmator, dar nu o sa il scriu acum, fuserit. Poate fac o "Joia Muzicala" sau il aman pe saptamana viitoare. Sunt sigur ca cititorii mei ma inteleg.


Okay, am tot avut de a-face cu mai multe persoane care se tot cearta pe tema CARTE VS. FILM/SERIAL.  Totul e acceptabil pana la un punct unde devine stresant, si aici intervin eu.

Vroiam sa scriu acest mic fragment după ce citeam seria A Song of Ice and Fire, dar având in vedere circumstanțele, o sa o fac acum.  ASOIAF este o serie scrisa de George R.R. Martin; ce a citat pe cineva in unul dintre interviurile sale, spunând ca “singurul lucru demn de a fi scris despre este inima omului”.

De aici a spus ca i-au izvorât toate ideile. Intr-o noapte alba, beat si plin de regret, din senin l-a străpuns aceea scena pe care a scris-o prima oara, unde Robb si restul Stark-ilor găsesc lupii abandonați in pădure, si toți primește cate unu. Jon, bastardul, găsește unul alb cu ochii roși, iar pe acesta îl ia pentru el. Intr-un fel sau altul, de la scena asta a început o serie care are… Si nu glumesc deloc, BEAR WITH ME HERE, OVER 7000 UK PAPERBACK PAGES!

George R.R. Martin spunea ca încearcă sa nu se atașeze de personajele sale. Fiecare capitol face parte dintr-o serie, un ciclu, daca vrei. Acest ciclu are cate un capitol văzut din viziunea unui personaj principal diferit. Ideea e ca majoritatea personajelor de care te-ai atașa mor foarte mult… Deci in final cititorul este străfulgerat cu manie, ura si tot felul de emoții.

 R.R. nu se joaca, R.R. nu încearcă sa faca simpatii pentru personaje…De fapt, face simpatii pentru personaje, doar ca sa le taie foarte repede si dur, ca cititorul sa fie si mai manipulabil. Personajele principale pot muri foarte repede, si foarte mult, altele devin principale si tot așa. George e crud, si pe măsura ce seria evoluează,  un cititor o sa realizeze ca devine si el din ce in ce mai crud, si ca sentimentele sale au fost manipulate de ingeniozitatea abstracta si uimitoare a lui R.R. Martin. A, da, si de giganticul număr de scene de sex animalic si intriga romantica, violenta, si strategica.

 Nu o sa spun mai mult despre cartile din serie, deoarece nu vreau sa fac vreun spoiler. Vreau sa îmi cuvântez idea legata de film si carte.

In opinia mea, si un film/serial sau o carte, aceasta fiind un „ciot” sau un roman, toate spun o POVESTE. Diferența este ca… fiecare poveste este spusa diferit.

Un film folosește audio-vizualul pentru a se juca cu sentimentele unui spectator, a-l trece prin multe emoții, si a-l lasa cu ceva după ce a văzut filmul. Acest film poate fi făcut după o carte, dar in general filmele foarte bune sunt scrise individual. In orice caz, un film bun se joaca cu sentimentele mele, mă manipulează, si îmi trimite SUBSTANTA. Pulp Fiction, Inglorious Basterds, The Godfather, Road to Perdition, Once Upon A Time in America, The Good The Bad And The Ugly, Goodfellas, Casino… toate aceste filme, chit ca cele ale lui Tarantino au fost violente peste măsura, m-au lăsat cu ceva după ce le-am văzut. 

Dealungul filmelor lui Tarantino(il dau pe el ca exemplu, având in vedere ca e regizorul meu favorit)… Deci, dealungul filmelor lui Tarantino, au trecut prin mine N si N de sentimente si emoții. Am simțit ironie, am simțit simpatie, empatie, ura, fericire, adrenalina si tot felul de lucruri care le-as putea lista  pentru ore intregi. Dar cea mai importanta este substanța. Prin substanța mă refer la lucrul pe care îl păstrez după ce am văzut filmul. La finalul de la Pulp Fiction, inca îmi aduc aminte replica aceea… Nu o sa spun tot Ezekiel 25:17, ca durează prea mult, dar citez ultima replica “But I'm tryin, Ringo. I'm tryin' real hard to be the shepherd”

Dupa ce a spus asta, a inceput melodia “Surf Rider”, si-au bagat pistoalele in pantaloni si au plecat naibii, si filmul a mers pe negru… Dupa chestia asta am stiut ce vreau sa fac in viata. Am stiu meseria mea de vis, si visul meu. Sa pot sa fac asta. Ceea ce a facut Tarantino aici a fost la fel de buna ca o carte, credeti-ma.
E, in concluzie, un film si un serial si o carte, toate spun povesti, in felul lor. Toate te trec prin anumite emotii si se joaca cu sentimentele persoanei ce le experimenteaza, si, cu noroc, poate ca, in final, te lasa cu o stare, o emotie, un sentiment si un lucru pe care tu sa il dai mai departe. Un fel de revelatie.  

Pulp Fiction, Once Upon A Time in America, The Good The Bad And the Ugly... filmele astea m-au facut sa gandesc dupa ce le-am vazut. Am stat, am meditat si am zambit, dupa ce ultima lina de la credits a disparut in zori. Ideea e ca unele filme, ca acestea, te impresioneaza atat de mult, incat, la final, cand incepe distributia, nu te misti de pe scaun. Stai si te uiti la ecran si simti cum ochii-ti sunt lacrimogeni, si cum sufletul tau bate ritmic. Acelasi sentiment il am si la un film excelent, si la o carte excelenta, si cam aici vreau sa ajung cu articolul.

Un serial este un roman din industria cinematografiei. Un film este o poveste, un ciot… O carte este o nuvela, un ciot, un roman, mai multe lucruri. Toate, in final, toate astea spun ceva si iti transmit un mesaj. 

Si nu conteaza ce film sau serial e, ce carte o fi, sau daca e făcut dupa o carte, contează sa fie bine-făcut.
Si o sa pun aici, o scena foarte draga mie, si anume o scena din seria mea de romane preferate, A Song of Ice and Fire. 

Dupa carte s-a facut si un serial, si e la fel de bun. Dar, din nou, dupa aceasta serie am ramas cu multe lucruri, printre care un citat foarte drag mie… “Never forget what you are. The rest of the world will not. Wear it like armor, and it can never be used to hurt you”. Uitați si scena făcuta in serial: http://www.youtube.com/watch?v=-ASZsMRzqhs


Primul videoclip este o scena din ecranizarea (serial) a cartilor ASOIAF. Al doilea link este scena de final din filmul "Pulp Fiction", iar ultimul este o scena geniala din "Once Upon A Time In America".

                       

Si, macar acum, va transmit... "Be the shepherd".

vineri, 18 ianuarie 2013

Aqua Vitae



Ce pot spune, ma inspira ploaia... Asa ca din nou, mai scriu inca un verset. Pentru experienta completa cititi cu cantecul de mai sus si rainymood pe spate: http://www.rainymood.com/

Era normal sa fiu strapuns de inspiratie pe vremea asta :P... 

Fara alta introducere, "Aqua Vitae", a 7-a poezie din Versetele Arogantei!

Parca ma ispitea ploaia cand am intrat in camera, si se auzeau micii stropi ciocnindu-se de geam. Ma ispitea ploaia, sa deschid calculatorul si sa pun Miles Davis, B.B. King, John Lee Hooker pe spate, sa deschid pe jumatate geamul si sa beau la lumina monitorului o cana de ceai, si, pana mea, nu era tot pachetul daca nu scriam si un verset, pai nu?

7. Aqua Vitae, din "Versetele Arogantei".

                      - David A. Marin, "tobosarul".
     
Pic perfect cu vremea de afara,
Ploaia ce gadila incet pamantul, 
Norii rad cu lacrimi peste treburile noastre trecatoare...
Nu, nu pot spune nici ca-i inocenta, 
Se e mai pune problema de iubitoare...?

E un fel de ticait, o picatura chinezeasca...
...dar destul sa te treazeasca.

Aroganta sa e un verset al vietii...
Un ritm progresiv, proportional cu al eternitatii...
Aud sunetele entitatii...
Eu si ploaie avem un lucru in comun,
Amandoi tinem ritmul, mai ales dupa ajun.

Uneori ma simt singur in salbaticie...
Sunt salvat de a arogantei simpatie, fata de mine...
Sunt salvat de a cuvintelor empatie.
Sunt salvat de a ploii darnicie...

Iti cinstesc paharul, ti-l ridic in fata!
Doar ca sa il spargi inca odata...
Cioburile se prefac in apa...
...in ploaie.
In Aqua Vitae...

Conceptii sunt pierdute in peisajul incetosat, 
Fulgilor li s-au dat cateva urlete de final,
Dar ei s-au topit in pace, imbatati in versuri.
Sunt calcati de pacatoasa ploaie... 
Gheata se topeste, curge ca o exotica dansatoare.

Noaptea-i visatoare, 
Corzile-s atinse de stropii de ploaie...
Sunt intr-o stare de ebrietate, de ce?
Din ceruri curge aqua vitae...
Vrand-nevrand ma arzi cu frig...

...Un ritm indrumator...
...Un sarut seducator

Suntem pierduti in ganduri si grabiti prin treburi... 
Momentele-s pierdute... 
Pana cand stropii se astern....
Si cu fiecare gura din vitae, 
Rostesc din nou, gandindu-ma la ploaie...
 C-A-R-P-E-D-I-E-M, sunt visator...

joi, 17 ianuarie 2013

Verset: Carpe Diem I + Announcement

O mica notita inainte sa va postez aceast verset...

Saptamanile astea de iarna am fost cam ocupat, sau in vacanta, ca majoritatea dintre noi. Imi pare rau ca am aratat o lipsa de continut relativ drastica, si ca, calitatea lui poate s-o fi micsorat, avand in vedere ca putinul scris a fost cam fuserit. Pot sa va spun ca incerc sa reiau blog-ul si sa il duc la un nivel mai ridicat, dar in ultima perioada am fost cam ocupat, si am fost lovit de cateva probleme legate de...relatii, formatie si              repetitii- chair astazi, ceea ce va impiedca un pic si Miercurea Muzicala. Sper sa ma intelegeti, sunt un om ca oricare altul iar acest blog este in intregime o munca voluntara, chit ca, in final, ma ajuta sa imi limpezesc gandurile, iar faptul ca voi cititi aceste mici cioturi despre viata este o mare usurare, stiind ca sunt inca cativa zeci spre sute de oameni care sunt de acord cu mine. 

 Introducere la Versetele Arogantei

scrisa dabea acum, la a 6-a poezie :)).

"Versetele Arogantei", numele colectiei din care fac parte majoritatea poieziilor scrise pe acest blog... (care sunt in proces de inregistrare, deci nici sa nu va ganditi sa le plagiati... dar stiu ca nu o sa o faceti, pentru ca nu sunt CHIAR atat de geniale, nu?) trebuie sa intelegeti ca aroganta este exprimata si abordata dintr-un punct de vedere ironic, mult mai diferit, asa ca daca sunteti noi la aceasta colectie, pot sa va spun ca ideea ei este de a arata o rezistenta impotriva tuturor lucrurilor care mi se intampla, adica, in concluzie, "Versetele Arogantei" sunt la fel de bine numite "David A. Marin versus the world, and with the world", caci toti avem coborasuri si urcusuri. Aroganta este, in final, si in opinia mea, un fel de indiferenta la lucrurile pe care nu le poti invinge, un fel de impotrivire diametrala fata de perfectiune si perfectionism. Sigur, in aceste versete se afla multe mesaje ascunse, dar majoritatea sunt produsele subconstinentului meu.
Inca o notita, ca sa putem intra direct in poezie.


Daca preferati, poate fi citita cu oricare dintre urmatoarele cantece pe spate: 


6. Carpe Diem I

          - David A. Marin, tobosarul.


Iarna rade-n hohote, iar lacrimile ei ingheata…
Eu sting focul de dimineata…
…Fulgii ei au glas de cantareata.

Dar focul, intr-o zi, l-am stins…
Cu apa din container… ce era benzina,
Gandurile-mi ieseau ca dintr-o uzina…

Aveam o stare de euforie, atins de bucurie…
Totul pana cand am fost din ceruri nins…
“Hey! Iarna a trecut pe langa tine”…
Au ramas fulgii, fulgii mahmuri,
Acestia aveau multe neamuri…

Unii ma faceau sa plang,
Altii si mai mult,
Dar unii aduceau memorii,
Si altii ma duceau in Rem…
Era o proba de barem,
Un cuvant curgea din cer,
Al doilea ingheta,
Si fulgii mi-au rostit pe buze,
“Carpe Diem”, inceput-au sa gogleze…

Cuvintele au putere, si, in final,
Sarpele a plecat de langa mine,
Precum iarna fuge de ale iubirii rime …
Leoaica m-a muscat,
Ciocolata calda m-a fript,
Nu m-a manghiat…
Sarpele m-a otravit.
E un vis, de iluzionist...
Iluzie sau nu, s-a ispravit.
Iar fulgii trecatori rad in aroganta,
Si se ating de mine precum ritmurile de jazz…
Doua cuvinte imi rostesc pe buze, “Carpe Diem”, si au izbavit…

              Versetul asta l-am acum cateva zile, dar nu am fost pregatit sa o postez pana acum. Sper sa ma intelegeti, dragi cititori. 

Edit 17.01.2013: This sort of fits...chit ca nu se compara cu restul poeziei, sau cu "1.Ploaia". Sorry about that :)).

Dar e-n natura lor, 

E un medicament,
Sau poate fi si o sageata-n suflet...
Nu e un pamflet.



miercuri, 9 ianuarie 2013

Miercurea Muzicala Episodul 16

Stiu ca v-am promis ca astazi continui cu formatile contemporane de rock de care multi oameni nici nu au auzit, si etc etc... Dar astazi am ceva mai important de povestit, in legatura cu unul(sau unii) dintre rockerii mei favoriti.
David Bowie, dupa 10 ani, lanseaza UN NOU ALBUM! And guess what? Ne-a dat o piesa la care sa ne holbam... Nu, gen, serios, sa ne holbam. Este facuta in stilul ala psihopat, psihedelic, a lui Bowie. Stilul ala atat de sarit de pe fix, incat subintelesul este cuprins de vreo 10 straturi de profund... (Poate nici chiar asa, dar ati inteles voi).
Bowie este un muzician foarte, foarte versatil, care a fugit prin N si N de stiluri de rock, a cantat cu multi muzicieni diferiti, dar, in final, este una dintre personele care a influentat Rock-ul si l-a dus unde este acum, si, daca ati citit ultimul episod "Miercurea Muzicala", stiti ca mai exista inca muzica adevarata, doar ca e intr-o perioada diferita, cu stiluri diferite. Mie unuia imi place, dar ca sa nu plec pe alt drum, hai sa ne intoarcem la
Bowie... si albumul lui "The Next Day", care apare in martieeee. Uitati si piesa vietii, pe care tot am introdus-o pana acum, mai mult sau mai putin sau deloc...




In afara de atmosfera inspaimantatoare generala, se vad schimbari majore in stilul lui, sau cel putin indicari spre un anumit stil, ce aduce aminte de albumul "Let's Dance", cu versiunea aia atipica a melodiei "Cat People"...(poate e aceeasi in toate albumele, dar am avut eu o stare diferita cand o ascultam incorporata in "Let's Dance"). In orice caz, stilul nu este chiar atat de schimbat, dar are putina emotie, si genereaza un simtamant diferit in comparatie cu "Reality"... Dar tot se poate vedea un pic de regret, in contrast cu putin ego, but maybe that's just me.





Cred ca, dupa 10 ani (luati aminte ca vechile albume au aparut la diferente de cate 2-3 ani, cum ar fi toate de la "Black Tie White Noise" la "Reality"), Bowie a pregatit ceva special... cel putin asa sper. Omul trebuie sa aiba ceva de spus, ca sa faca asta acum, nu cred ca s-a simtit influentat de formatii precum Rush, care inca sunt activi de peste 30 de ani si functioneaza ca in tinerete.... "Far Cry" e un exemplu foarte bun.

Ca sa fiu onest, nu l-am agreat pe Bowie atat de mult niciodata, adica, imi place muzica pe care o produce, dar ca persoana, mi se pare putin ego-maniac, mai ales ca nu prea a introdus niciodata personalele cu care a cantat, sau a format o formatie propriu-zisa. Sunt destule exemple de formatii unde, cand spui numele, te gandesti automat la toti membrii... LED ZEPPELIN! John Boham, Jimmy Page, Robert Plant, John Paul Jones... RUSH! Neil Peart, Geddy Lee, Alex Lifeson... DAVID BOWIE?! DAVID BOWIE...DAVID FUCKING BOWIE...BOWIE...

You can see how that upsets me as a drummer.
In orice caz, cam atat am avut de spus astazi. Va las sa il mai ascultati pe Bowie... Stiu ca, normal, astazi trebuiau sa inceapa din nou "Miercurile Muzicale" cu repetitii, dar, din pacate, nu era nimeni prin Bucuresti sa deschida scoala, si chiar daca ar fi fost, se pare ca unii dintre noi sunt cam singuri prin oras, deci nu ar fi deschis pentru doi oameni amarati... sau trei, doar ca bassistul nostru o avea o fixatie impotriva DESCHISULUI TELEFONULUI. Forever si Trifu au alte treburi d'astea... What the fuck is wrong with these people? One week left till we're back in schuedle, and they're fucking around with vacations and stuff... Da, da, am injurat cam apasat mai sus, dar cand omu' scrie asa putin, e totusi atat de carismatic, dar nu prea mai are ce zice, cateva injuraturi nu supara pe nimeni... nu?

UITEEE CE AM GASITTTTT.... AAAAAAA!!! Cat de tare!





Okay, doar pentru ca a cantat cu toti oamenii astia nu inseamna ca e mai put--- aaah, fuck it. E un om de treaba, care a trecut prin viata, si, chit ca sunt multe momente in care nu il agreez, e treaba lui si viata lui...Omul a lasat ceva in urma, si uneori trebuie sa vedem unele persoane pentru ceea ce au facut, nu cine sunt, mai ales cand vorbim de artisit precum Bowie... 

Sa va bata Rock-ul intelepciune!

David A. Marin, Tobosarul.

09.01.2013 10:57 PM (De data asta am postat si eu mai devreme...)

joi, 3 ianuarie 2013

Miercurea Muzicala Episodul 15

Stiu, stiu, am intarziat din nou, dar am motivele mele!

Joile muzicale tend sa fie scurte si trase de par, dar de data asta o sa incerc sa sparg stereotipul si sa creez un episod la fel de intrigant ca si ultimul. Avand in vedere ca mi-am pregatit materialul de saptamana trecuta, astazi o sa il insir pe foaie cat mai... hmm... "melodios".

   Un concept pe care mass-media ni-l baga in fiecare zi pe gat este ca singura muzica contemporana este "one direction, justin bieber, etc..." (nu am folosit litere mari, deoarece nici atat nu merita). Am analizat acest mesaj subliminal mult, si m-am gandit ceva la el, pana cand am realizat ca media si industria muzicala pur si simplu da la o parte talentele adevarate si ramasitele Rock-ului, care evolueaza si in prezent.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
O sa incep mentionand una din formatile mele de suflet, The Black Keys. The Black Keys au influente Muddy Waters, B.B. King si Isaac Hayes iar muzica lor are suflet, acel tip de suflet pe care il simt rar in muzica, un fel de ambilitate de a spune povesti, dar in loc sa le istorisesti tu, intri in mintea spectatorului si ii creezi un vis. The Black Keys sunt clar unii dintre muzicienii mei contemporani favoriti, si ca persoane, dar si ca artisti.
Nu vreau sa incep sa istorisesc nimic "ca pe Wikipedia", asa ca o sa va spun ceea ce stiu despre ei din cap...
The Black Keys s-au format in Akron, Ohio, in 2001. Patrick Carney, tobosarul, si Dan Auerbach, chitaristul-vocal au fost amici in liceu, si au format o conexiune adevarata cand si-au descoperit pasiunea comuna fata de... MUZICA BUNA.
Au inceput sa cante in garajul lui Dan, unde au inregistrat multe dintre piesele lor de inceput, si au avut primul concert undeva la un bar, prin Boston. Au castigat in jur de 539 de dolari cash, pe care Patrick i-a pazit toata noaptea in dubita, speriat de bombe... Asta a fost inceputul unei legende.




^ Piesa aceasta este probabil piesa mea favorita de la ei, avand in vedere ca este un omagiu fata de Led Zeppelin, progresivitatea cantecului fiind foarte similara cu Stairway To Heaven. Va recomand cu drag albumul Attack and Release, pe care il puteti asculta in intregime mai jos.

In orice caz, poate preferati mai mult stilul din "Gold On The Ceiling", iar acolo va recomand El Camino, fiind cel mai faimos album al lor.









In concluzie, si in majestica mea opinie, The Black Keys sunt printre singurii artisti de Blues Rock din prezent pe care ii pot mentiona aici, si pe care ii admir din toata inima. Alt lucru intersant la ei este faptul ca, tot in gandul meu, vor pune o amprenta pe acest gen.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------
The White Stripes...

Cred ca este aprope imposibil sa nu fi auzit piesa asta undeva. A zburat pe radio-uri si cam peste tot, la propriu! Singura problema este ca putini s-au documentat cu adevarat de aceasta formatie... Formatia s-a format in 1997, in Detroit, Michigan, si consta din Meg White (la tobe si uneori voce) si Jack White (vocale, chitara, pian..)

Partea interesanta este ca nu sunt frati. Sunt soti... fosti soti :). Meg si Jack au divortat, dar au ramas prieteni buni si, in prezent, conduc impreuna acest duo genial, foarte foarte promitator.
The White Stripes sunt neaparat o formatie demna de a fi mentionata, pentru combinatia lor dintre Punk Rock si Blues Rock, efectuata tot cu foarte mult suflet!
Stilul similar este observabil, dar tot sunt diferente diametrale intre albumele lor, ceea ce este admirabil, in cuvintele urmatoarei formatii..

------------------------------------------------------------------------------------------------------
MUSE!
"With every new album we try doing something different" Formatia aceasta mi-a fost introdusa de fratele meu Radu, care este un fan inrait. Ceea ce am apreciat instantaneu la Muse a fost faptul ca si-au pus mainile in Space Rock, Space Rock-ul fiind foarte greu de abordat... si nu numai ca lau luat de la artisti geniale precum Rush, dar au adaugat elemente de Alternative Rock, Progressive Rock si chiar Progressive Metal. Ceea ce au facut initial a fost foarte greu, dar faptul ca au reusit si au facut-o atat de bine, cu un talent si o pasiune extraordinara este admirabil. In orice caz, Muse este o formatie admirabila si foarte talentata, cu multe influente dar si inovatii care, in opinia mea, vor ramane tiparite in istorie.

Formatia s-a format in  TeignmouthDevon, in 1994 si este probabil cea mai faimoasa din lista asta. Consta din multi-instrumentalistul Matthew Bellamy (keyboard, keytar, guitar, vocals), bassistul Christopher Wolstenholme si tobosarul Dominic Howard.


Diferentele de stil sunt uimitoare, si sunt foaaarte multe piese geniale pe care le-as pune, dar, de dragul de a lasa spatiu si pentru ceilalti, o sa pun doar doua-trei piese care mie mi-au placut extreeem de mult :).




Ca sa termin mica portiune despre acesti artisti remarcabili, pot spune ca, din toti ceilalti, mesajele lor sunt printre cele mai adanci si profunde, si ating "la corason" orice conspiracy terrorist ca mine. Pentru asta, pe langa muzica in sine, Muse ramane printre formatile mele de suflet contemporane.

Tulai Doamne un paianaj! AAAARGHHHHHH

---------------------------------------------------------------------------------------------------
Trecem peste paianjen...Un moment de liniste pentru sarmanu' de el...

A patra formatie pe care vreau sa o mentionez este Kasabian, pe care i-am mai avut si in trecut, prin Miercurea Muzicala...

Kasabian sunt englezi, si stilul, chit ca este tot prin aceeasi zona cu formatile precendente, este clar diferit. Acestia s-au format in 1997 in Leicester. Daca vreati neaparat informatii ca "la istorie", uitati un paragraf de pe Wikipedia: "The band's original members consisted of vocalist Tom Meighan, guitarist and backing vocalist Sergio Pizzorno, and bassist Chris Edwards. The band's line-up was completed by Jay Mehler in 2006, replacing guitarist Christopher Karloff, and drummer Ian Matthews in 2004 after a string of session drummers. Kasabian have released four studio albums – Kasabian (2004), Empire (2006), West Ryder Pauper Lunatic Asylum (2009), and Velociraptor! (2011)."
Dar cred ca, pana acum, am trecut de nevoie de a introduce formatii in stilul asta, sau de a vorbi formal. Cred ca cititorii mei ma cunosc destul de bine si cunosc faptul ca eu nu ma dau in vant dupa cuvintele fara sens adevarat, sau forma fara fond... In orice caz, Kasabian canta Electronic Rock, cu intuitii psihedelice, ceea ce eu iubesc la nebunie. 
Dar fara alte cuvinte, va mai daruiesc cateva piese de la ei si trecem mai departe...



Daca va placut ultima piesa, va recomand din toata inima Gorillaz, dar nu o sa vorbesc despre ei aici, pentru ca le dedic un loc pentru viitor, daca o sa am un moment de revelatie legata de ei... Totusi, pofiti o piesa:

-
----------------------------------------------------------------------------------------------------------
Este timpul pentru o schimbare de stil foarte FOARTE MARE...... Trecem de la genurile de mai sus la hardcore metal, sau macar o forma de Metal foarte... *ehem* interesanta... 
WITH NO FURTHER A DUE, VA PREZINT ALESTORM, UNA DINTRE PRIMELE FORMATII DE "PIRATE METAL"...Stiu stiu, ideea suna copilaroasa si neserioasa, dar amatorii vor fi surprinsi dupa ce vor asculta piesa... De ce? Este un fel de folk metal cu influente celtice, ceea ce este orgasmic, in tot sensul cuvantului! Primul album Alestorm s-a lansat in 2008, acestia incepand sa cante impreuna in 2004, sub numele de Battleheart. Sunt un fel de combinatie Manowar cu Dropkick Murphys....
Nu prea mai am ce sa va arat, in afara de versurile si ideile geniale si sunetul acesta de "power ballad" foarte foarte caterinca... Aceasta formatie abordeaza "keytar"a intr-un mod interesant si nou, ceea ce este greu dar melodios.
Uitati si alte piese tot de la ei, pe langa piesa mea favorita :).




---------------------------------------------------------------------------------------------------------

Daca tot vorbim de pirati si metale abordate de diferiti "genii" (defapt, ghilimelele nu se prea potrivesc, oamenii chiar fac o treaba foarte buna si delicata...) precum Alestorm, era normal sa vorbesc de alti celtici cu influente "metaliste" si Punk, precum Dropkick Murphys :).
 

Trebuie sa ii multumesc lui Scorsese pentru aceasta formatie, daca nu era el nu aflam de ea niciodata. Piesa de mai sus a fost folosita in filmul "The Departed", si a fost pozitionata perfect. Dropkick Murphys sunt o formatie de Punk/Metal cu influente majore celtice, formati in Massachusetts. Acestia sunt americani cu sange irlandez, iar muzica lor, chit ca nu am strop de irlandez in mine (cel putin din cate stiu eu) ma atinge la corason foarte mult, stilul fiind nou, unic si... desigur, orgasmic!
 

.... si, daca tot suntem putin departati de sarbatori, tot mai merge piesa asta:



Pentru fanii Punk:




Vai... S-a facut 3 si trebuie sa ma trezesc la 7... Ma, dragele mele fane ude si fani, va rog sa ma iertati, dar trebuie sa termin asta data viitoare, asa ca verificati blog-ul miercurea sau joia viitoare, si terminam discutia aceasta cum se cuvine... Toootusi, o sa fac o mica concluzie...

Nu conteaza ce genuri muzicale ai, chit ca vrei Rock pur sau Metal, sau chiar Blues sau orice altceva, exista formatii care incearca sa faca asta, doar ca ipocritii din prezent incearca sa le ascunda. Nu fiti jucati de mass-media, exista MULTE formatii bune si multi muzicieni buni in prezent, cu foarte multe stiluri diferite. Eu am facut pur si simplu un omagiu.

Si, daca chiar nu exista cineva care face ceea ce vreti voi sa ascultati, atunci luati-va un instrument si puneti-va pe cantat! 

       Ca intotdeauna, 
SA VA BATA ROCK-UL INTELEPCIUNE! 
...a da, si LA MULTI ANI!
                - Tobosarul David A. Marin