Versetele Arogantei: 23. Calatorul obosit

                      - David A. Marin

De obicei incep cu un mesaj inspirat, de introducere... Dar acum iau ragaz. Nu de alta, dar las si eul sa pluteasca in neant, il trag mai tarziu de maneca din nou... Momentan, se relaxeaza in eter... Doar dupa doza de inspiratie nocturna, desigur. 

Ca de obicei, cititi cu piesa pe spate...

Colindând pe valuri seci,
Repetându-se in veci…
Calatorul pustiu si obosit,
Sub cerul colorat in gri…
Printre brize, date-n chin,
P-un ocean, d-un incolor însorit…
Brusc, simte c-un gând i-a fost șterpelit,
Dar emoția prelinge, nu l-a părăsit…
Căuta, si căuta ce i-a dat asta de simțit…
Caci sursa, pentru un moment, a pălit…
Iar frica l-a împietrit…
Însa acel lucru a găsit.
Si ii dădea mult de iubit…



Temptatie, temptatie,
Sau o fi dragoste?
Obsesie, obsesie…
Simte un fior seducător,
Si vrea sa fie mai bun…
… La a fi rău…



Constant si etern,
Asa contempleaza,
Poate chiar viseaza…
Cu o mana pe falern,
Si alta pe cârmă,
Ca sa nu adoarmă
La lovitura apei pe corabie
Precum un puls de vrabie…



Fanteziile ii fura mințile,
Sau i le câștiga înapoi?
Mereu, p’punte, merge printre oi…
(Însa, da, niciodată-n turma…)
Si se învârte, nesufleteste, ca un butoi…
Uneori, austru, la babord privește…
Însa, depar’,peste bord, eul ii plutește…


Calatorul obosit,
Cu ochii roșii, însetați…
Sclipind involuntar in soare,
Afara e fierbinte, dar sudoarea-i rece…
Ca un strigoi pare…
Si se rotește,
Se rotește…
Si dorește…
Oh, si ce mai dorește…!


Uite, calatorul saltă!
Are fiori pe piele, deodată!
Prin ochean, o insula s’vestește…
Si el simțe riscul fugar, cavalareste…
Si-si simte spiritul înapoi acasă!
Si inainte cârmuiește,
Si inainte zâmbește…
Rade si chicotește…
Mateloților le urla „Vâslește!”
Si de insula se indragosteste...



Dar!...
Ajuns la coasta, iluzia dispare…
Se trezește, si putin moare…
Insula nu este.
„Doar Fata Morgana…”
Calatorul îngâna…
Si întoarce de cârma…
Pe lentila de ochean reda o lacrima,
Si suspina roșu, far-de cratima…

...Calatorul pustiu si obosit...
Ia o gura de falern... 
Si corabia intoarce in eter... 

Verstele Arogantei: 22. Cer plin de stele

    - David A. Marin, tobosarul
Eul meu liric, in noaptea asta, a fost relativ bine-dispus. Dupa cateva pahare spirituale, l-a trasnit inspiratia nocturna, asa ca, pentru a-l cinsti, m-am gandit sa le impartasesc chiar acum... 

Ca de regula, cititi versurile cu piesa pe spate, pentru experienta completa... 

Sub întunericul dens s’instelelat
Intins p’verzuia pajiste de iarba, relaxat
Cerul coborându-ti pe piept apăsat,
Atât de zdrobitor incat vezi o stea
Făcând dragoste lan’ o gaura
Si atat de zdrobitor incat vezi
Ca nu e Luceafărul.
Ci doar Neptun, lăcrimând împrejurul…

Acum, zgârie rana deschisa,
Vezi sângele curgând,
Mânjește-l, fluxul se retrage!
E mai roșu ca cel mai scump rubin.
Cel mai departe de orice chin…
Zâmbește-i, caci sie,
Mai bine sa -ti modulezi propria cicatrice!

Curge emoția unui gând puternic,
Departe, depar’ de smernic.
Prinzându-ti neuronii si udând sinapsele,
Ca visu’ erotic a’ unui fugarnic…

Tensiunea iti prinde marginile, goleste casele…
Tensiunea, aproape ca niste maini întruchipata, iti inconjuara capul…
Tensiunea, ca-un tsunami, răcnind peste tine, iți uda parul…
Simti forta, ceva fizica, aruncandu-te pe spate
Simte nefragmentat valul
Aducandu-ti, in armura, calul,
Si imparte apa mai ceva ca Moise!
Si treci, si TRECI! printre zidurile acvatice
Printre algele narcotice…
Imbratisat de fanteziile orgasmice…
Uitandu-te numai in fata. 
Unde iti sta tortul pe masa.


Din momentul aceasta, mult dupa apus,
Tot ce face o drăgăstoasa succubus
In ochii mei, va fi arta.

Toate atingerile ei, ca din intamplare,

Toate "jocurile mentale", 

Toate miscarile "sacrilegiale"...

Si am trecut de la a doua la intai,
Caci figura s-a prăpădit pe panta…
Pe panta cerului, ce pare artifical,
Sovaind, ca o opera de arta, superficial...


Sunt un om, si sunt adevărat,
Si nu sunt nici biblic curat!
Sunt un om, si sunt gri,
Nu sunt rau, nu sunt nici bine,
Nu pentru tine…
Caci eu vad ceva ce tu vezi altceva.
Oare e irelevant?
Totuși, pana si un înger întunecat,
Va salva un catelus de la înecat.
Si pana si un preot îndurerat,
Va apăsa pe trăgaci in momentul culminant!


Si poate urli ca nu am dreptate in a mea filozofie…
Dar dai unui om capabil o sticla de alcool
Si un cer plin cu stele
Si daca e in el un aer izbânditor,
Va deveni propriul ganditor,
Pentru prezent si pentru toate momentele din viitor.
Poate chiar va spune ca:
"Noaptea e obscen de neagra
Incat poetul minte ca e instelata.
Insa, cat de negru o-i vedea eu acum cerul,
Universul tot va straluci ca pastelul." 

Si va adormi, sub stele, 

Poate momentan nevazandu-le pe ele...