vineri, 29 noiembrie 2013

Versetele Arogantei 26: Casa placerii

                - David A. Marin, "tobosarul" 
Poezia a fost scrisa pe "ajutorul spiritual" al urmatorei piese... Si, ca sa fiu arogant, in spiritul colectiei, ma citez singur si "recomand sa o cititi cu melodia pe spate"...


Afară, se lasă densa, obscură ceață.
Așa ca pășesc înăuntru, si totul devine clar.
Prin vitraliu, curge lumina rubinie.
Ahhh , DA! - miroase a nimfomanie!

Jocuri de lumini,
minți „de copii”…
Perechi de buze rânjind cu mult ruj aprins,
Redând regret neglijat, stins.
Luminând geci de piele si paltoane umezite...
Sacouri verzi, trandafiri si conștiințe adormite…
Rochii mulate pe suflet si pe pulpă
- Ahhh, DA! - fructul interzis depulpă!

Pulsuri lente, respirații grele...
Priviri cristaline, priviri rele...
Palpabile ca niște dantele…
Aici, înăuntru-s gânduri calde, gânduri fierbinți
Afara -  vreme rece, vreme frigida.
Universul asta e ca cristalul swarovski de pe inelul unei dansatoare exotice din anii '20, din Atlantic City, iarna...! Asta vad! ASTA VAD!

Se vad priviri străpungătoare, priviri reci
Împreuna cu atingeri fierbinți,
Peste norii fumurii…
Din inima casei plăcerii.
Încet, servite-s paharele de falern.
Si când mastile sunt puse,
Consecința e o iluzie,
Si de abia atunci, devenim noi insine.

Se ridica voalul ispitei, ca o mântuire…
îi deschid brațele, îl imbratisez,
Si mă manifest, dansez,
Si exist, mă destrăbălez.
„Onestia sta doar in păcat
Altruismul e un egoism!”

Si cum ziceam, mâini trăgându-mi-se prin mâneci
Vise concepându-se in bai
Terminandu-se-n odai.
Nesfârșita muzica batand pe spate.
Bate, bate, bate.
Acum, făuresc amintiri
Pe care sa mi le amintesc doar pe jumătate.
Sunt învins de rotunjimi divine,
De plăceri exuberant de primordiale,  
Pervers intelegandu-se cu profunzimi spațiale.
Un contrast seducator, satiric.
Imi pierd gandul prin "papile gustative"- stai, unde eram?
Ce ziceam? Unde-mi e falernu’? 

duminică, 10 noiembrie 2013

Versetele Arogantei 25: Dulce anarhie

- David A. Marin, "tobosarul"

Aproape era să sparg tradiția, cea a inspirației nocturne, dar m-a tras de mâneca eul liric pana când am vărsat haos pe foaie, si s-a manifestat in profunzimi de vers... Versurile au fost scrise, de data asta, pe ceva relativ diferit... Ca in memoria pierduta a zilei de 5 noimebrie, asa zisa "Ziua Anarhiei", ziua lui Guy Fawkes, aceste glazurari orgasmice s-au produs pe crescendo-ul de dupa 11:00, din Uvertura 1812 a lui Tchaikovsky.



Un miros pervers de ars,
Îmi gonește pe pervaz.
Aud gemete de toba
Intr-o orchestra ambulanta
Patruzand de după geam.

Curios, mă fălesc pe la verandă…
Si observ un peisaj romantic, afară…
Niște artiștii creează.
Vad o sculptura pictata,
Parca zici ca e o clădire asediata
Formele-i izvorăsc - e o femeie!


Ca din flacari, ii iese, luminos, soldul,
Rotund, înconjurând focul,
Si ca niște arse scânduri-i sare corpul
Iar mai sus, doua voluptoase mase remarc,
Ca niște explozii, maronii ca un castan…
Nuanțele-mi zburda printre ochi!


Pe repede înainte, izvoreste femeia asta,
Ca din flăcările iadului, un demon orgasmic!
Iar intr-un colt, din salopete, niște mascați
Fac amor cu câteva instrumente
Si urla, si parca rag "sopranele":
„Păcatul e simpla falsa existenta a păcatului!”


Iar eu, zâmbind din foișor,
Melancolic, melodios, rostesc:
„Tu, dulce anarhie!”
Incet, dansul progresează
Si noaptea-mi succede-n terasa.
Constant, aud niște răgete – chitarele,
Si mici combustii – tobele,
Iar pe nocturn, statuia e… divina!
Creste, si sunetele cresc in crescendo,
Toate simturile placerii-mi vibreaza
Caci, jos, peste veranda…
Explodează parlamentul.


Ma gadila pasiv urletele
Si ma hipnotizeaza nuantele, purpuriile
Statuia-i terminata, si succed „artificile”
Auzul mi-l glazurează tunurile…
Iar eu nebuneste dansez,
Si zambesc, zambesc:
„Oh tu, dulce anarhie!”