- David A. Marin
2 ani.
Peste 60 de
pagini de versuri, zeci de pagini de răzvrătiri, crizări – haos organizat.
De ce?
Sincer să fiu, nu
știu dacă am cum să răspund la întrebarea asta. De ce scriu – scriu pentru că e
in natura mea, e o parte din mine. De ce pun versete aici? Nici asta nu pot să
concretizez…
Pe undeva pe
pagina asta scrie: “Lăcaș spiritual-psihedelic-sugestiv-pervers-controvers
pentru tobosarul subsemnat si cititorii lui”… Da. Aceasta pagină, accesată de
oricine, când vrea, nu este doar o pancardă cu niște foi și niște litere. Este
un concept. O idee. Un haos organizat artistic-spiritualo-cibernetic.
O fi propaganda ideologică,
o fi sângele unui anarhist, o fi o simpla înșiruire de poeme care mai de care
mai sugestive.
Când mă întreabă
cineva “de ce?”, am un răspuns ceva mai specific. Spun că, din sutele de accesări,
știu că nici măcar jumătate din aceia nu citesc. Dar din sfertul ală care
aruncă priviri peste sângele ăsta, peste urletele astea, peste plânsetele astea
si peste râsetele astea, măcar un pumn de indivizi zâmbesc. Sper, și sper, și
mereu sper, și unii mi-au dovedit ca nu e doar o speranță goală, că unii care
îmi gustă “filozofia” înțeleg ceva… Nu neapărat ce am simțit eu exact la
momentul compunerii(nici nu cred ca mă “inteleg” eu complet, sau ca e posibil sa
înțelegi arta in deplinătatea ei)– pentru ca adevărul este ca nici nu știu ce
am simțit exact la momentul compunerii fiecărui poem din nopți pierdute, din nopți
câștigate.
Mă gândesc că o
să înțeleagă ceva ce ii va marca. Mă gândesc că după ce cineva îmi citește un
verset, o să zâmbească, o să râdă , o să plângă, și poate o să rămână măcar
puțin în atmosfera lumii ce i-a fost generată de versetele mele. Si după, mergând
pe strada, intr-o zi, poate o să se gândească la ce am scriu odată intr-un
articol, sau o să concluzioneze el sau ea ceva de acolo, si o să aplice chestia
aia.
Arta, in opinia
mea, nu stă, de fapt, in simplele semne grafice de pe hârtie, de pe pagina
virtuală. Arta stă in zâmbetul iubitei mele când citește o poezie. În lacrimi.
În emoția aia, in privirea deloc conștientă ce apare pe fața muzei, sau a
cititorului, oricare ar fi el, sub lumina operei.
Realizez ce am
spus. Și constientizez asta. Hiperbolizez. Exagerez. E o anume opulență in
profetizarea artistului, pe care am exprimat-o eu aici. VERSETELE AROGANȚEI au
început pe baza organizării haosului meu interior, si nu am înțeles titlul pe
moment – chit ca eu l-am pus. Cred că toți putem fi profeți uneori, și toti
putem fi oratorul medieval ce se ridică pe pedestal si urlă. Si cred ca toți
putem avea discipoli, si toti discipolii sa aiba discipolii lor. Asta nu
inseamna ca suntem supusi. Drept să fiu,
VERSETELE trăiesc. Sunt un corp viu, o entitate. Versuri aruncate pe ecran,
trimise in eter, citite, simțite.
Scriu pentru
mine, si ca urmare pentru ființa iubita, muza mea, dacă doriți. Dar eu am un
viciu, pe langa romantismul meu exagerat, pe langa atot-siropul meu (o fi sirop,
dar e sirop cu fond) – cred in oameni.
Iubesc adânc și urăsc adânc. Voi spera, voi urla pentru idealuri, utopie, voi
scurge nuclee lirice din gânduri și din stări, pentru ca asta e natura mea. Rebel with a cause, without a cause, cum o fi... Important e ca... Na... Rebel with a soul...
De ce? De ce? De
ce? Pentru ca eu nu aud. Eu ascult. Pentru ca eu nu văd, eu privesc. Pentru că
eu nu exist. Eu trăiesc. Eu iubesc.
Oh, stiu, sunt
extrem de dramatic. Dar, cum zicea
Hemingway: „There is nothing to writing.
All you do is sit down at a typewriter and bleed.”
Așa ca poftiți sângele meu:
Verstele Aroganței:
38. Omertà
Au trecut 3 ani.
Vito se scufundă în saltea
Si plânge, singur, în vila sa.
Si plânge singur, in pușcăria sa.
Întunericul îneacă camera
In teroare.
Televizorul huruie in bucătărie
Vorbește de prietenii lui…
Arestați, morți, călcați…
<Capo, Don, Capo si Don,
Consigliere, Consigliere,
Cosa Nostra, Cosa Nostra…>
…se aud termeni aruncați inconștient
De reporteri reci.
Prietenii lui…
Cu trandafiri in costume batranesti
Cu sangele raspandit peste ași
Si peste rulete rusești.
Au trecut 3 ani…
Si Vito plânge,
Plimbându-se prin vila,
Privind ochii goi
Ai statuilor italienești.
Incandescente,
Scumpe,
Goale,
Inocente: sângele roman a putrezit demult pe ele.
Acum, nu se mai vede.
Sudoarea lui încinsă
Se cristalizează sub
Razele lunare,
Prin pereții frigizi,
De vară,
Unde odinioară făcea dragoste încinsă
Cu consoarta sa.
3 ani…
Castelul lui, temnița lui…
Lacrimile ii ating umerii goi.
Vito se îmbracă,
Își așază cravata.
Televizorul huruie:
„Codul tăcerii, codul tăcerii…
Omertà… Omertà…”
Afara ploua cu stele…
Au trecut 3 ani…
Vito se strecoară pe lângă paznic,
Se zgârie pe piatra de râu
De langa trotuar…
Sangereaza peste niste frunze veștejite
Dar tace, tace si fuge…
Fuge după colț și intra in mașină.
Apăsa pe pedală și
conduce.
Conduce.
Mâinile sale muncite,
Cu venele lungi, palpabile
Strâng volanul
Precum si-ar strânge șotia
Daca ar știi unde e…
Pancardele americane
Si șoselele deșertice
Si semnele de kilometraj
Ca un pierdut anturaj
Ii vibrează sub
Rotile mașinii
Si capul ii fuge
Sub rotația pastilei,
Somnifere, somnifere,
„Omertà, Omertà…”
Aude, inca, televizorul...
Noaptea se adâncește
Noaptea se lungește
Vito conduce, Vito conduce…
La o suta de kilometrii in spate,
Paznicul doarme, paznicul doarme.
Razele lunii ii curmă gândul
Si pentru putin, nu mai plânge,
Nu mai gândește.
Pentru putin, e pe un câmp…
…Si soarele e mare…
…Si frații lui zburdă…
Printre vițele de vie
Din Avellino…
Glasuri angelice
Ale inocentei…
“Salute, Vito!”…
“Salute, Vito!”…
TIRUL!
Vito trage de volan.
Si ecoul claxonului se pierde in somnie
Ochii ii se maresc, lacuiti de lacrimi
Si conduce, conduce,
Spre glasurile copilariei.
*
Noaptea e pe terminate,
Si rotile cedeaza…
Apasa pe sosea
Ca arcul pe o vioara...
Masina se
opreste
In fata unui club de noapte.
Vito deschide usa, si aproape lesina
Privindu-si fosta casa.
Tremura, pas dupa pas,
Calcand in fata,
Vidul domneste aici,
Caci nici striperitele nu se aud.
Vito respira
aerul metropolei
Si se gandeste la campurile patriei.
Si Vito aude, in tacerea funerara,
Un sunet viu, ca spiritul de vara
Ca primele gloante adolescentine
Trase prin vita vie…
…vita de vie…
Pe câmpiile din Avellino.
“Salute…”
Soarele strident
Luminand rece
Glazureaza tomberonul
Dupa care se ascunde Vito.
Vito priveste…
Si gatul ii e sec,
Si lacrimile uscate
Sub altele proaspete.
Il vede, il vede,
Inima ii cade…
Fratele sau
Parul pe spate,
Trandafirul din sacou,
Barba acum albita,
Si pistolul la brau.
“Grazie!”, vorbeste el,
Cu glasul angelic
De pe câmpiile copilariei
Luand bancnote
Din mana unui batran speriat.
Cum a facut
de atatea ori,
Cum a facut
de, oh, atatea ori…
Fratele lui se intoarce, spre usa clubului,
Dar batranul urla, si scoate o arma.
Undeva, o stea explodează
Si alta se naște,
Și Vito nu mai gândește,
3 ani , 3 ani,
In-sfârșit
In-sfârșit nu mai gândește.
Vito se gândește
Ca a gândit destul.
Sarind din tufis,
Urland,
Navalind peste batranul
ce voia sa-i omoare fratele.
Il strange de gat, il strange de gat,
Si simte cum sub mainile lui
se curma un drum.
3 ani, 3 ani…
Se trezește, sub fratele sau,
Cu un pistol la tâmplă.
“Antonio”…
“Nu mai vorbi, Vito…
Ai vorbit destul, Vito…
Le-ai spus tot ce era de spus”.
Vito șoptește,
Privind in calibru
Ca într-o gaură neagră.
“Pe tine nu…
Pe tine nu te-am spus…
Te implor, du-mă la Ea…”
Antonio ezită, degetele îi transpiră pe trăgaci.
Prin față îi fuge o imagine pierduta…
Zâmbetul infantil și râsul fratelui său
prin vița de vie
cu decenii in urmă…
“O sa avem grija de familia ta, fratello…”
“Te rog…”
Antonio tace.
Vito dă din cap, închide ochii…
…De dimineață, pe un ziar newyorkian
O sa scrie: fost sef al mafiei italiene,
Martor-informant, disparut de o noapte.
*
Vito deschide ochii, vede neclar,
E pe o saltea, intr-un pat regal,
Langa el, o perfuzie.
Respira greu, si greu citeste
Ce scrie
Pe un bilet
De pe noptiera.
“Ar fi trebuit sa te omor.
Te cheama Michael.
Priveste afara”.
Vito scăpa biletul, tremurând extatic,
Incet,
vederea i se lumineaza,
Afara, o câmpie,
Un soare mare,
Si niște copii alerga.
“Salute… “
Pe balcon, rezemata de o balustrada,
E o femeie cu parul lung, cârlionțat…
„Amore”, îi spun buzele fara voia lui.
Nevasta lui, nevasta lui…
Vrea sa tipe după ea, sa o ia in brațe.
Pe câmpie, ii sunt plozii…
“S-A TREZIT!”, urlă in cor…
Ii prinde privirea, si ea pe a lui.
3 ani…
Vito zâmbește…
Si Ea… Ea zâmbește înapoi.
La un continent diștanță,
Antonio își tine iubita in brate.
Râde.
…Undeva,
cineva fluiera piesa aia din Godfather…
