luni, 24 noiembrie 2014

Versetele Aroganței: 41. Filozoful

         -  David A. Marin



Filozoful se plimba beat pe ulițele goale
Când din vid a văzut-o
Stând cu altul.
Filozoful se plimbă beat pe ulițele goale
…spărgând cutiile poștale.
Filozoful se plimbă beat pe ulițele goale
Spre aerodom.
În drum, cred că moare.

Filozoful privește flăcările trabucului său
Și vede cum scânteile sunt diferite
Și lacrimile uscate de săptămâni
pe colțurile străzilor
sunt ale altcuiva.

Filozoful ajunge la aerodom,
Că de abia și-a luat examenul,
Și face cu ochiul unei instructoare
Cât atinge aripile unui avion ruginit
De prin război…
Pare pașnic.

Îl trage spre pistă
Și întinde banii ei instructoarei.

Pista se golește
Și filozoful
Cu mâinile goale
Și totuși mereu pline
Decolează.

Noaptea își toarnă
un shot peste ceruri
Și eșarfa îi zburda peste gat
Cât îi schimbă viteza
Și vede prost căci cabina e în aburi
Nu, nu e cald înăuntru,
E doar mai frig afară…
Aproape la fel de rece
ca-n el.

Și norii îl îmbrățișează
cât virează cerurile
Și filozoful zboară.

De jos, controlul îi spune să vina înapoi
„E furtună”
De jos, controlul îi spune să aterizeze.
Filozoful însa privește nivelul de benzina
Și ascultă Zeppelin cu ploaia în surdina
Cât trage maneta
Spre ocean.
(E filozof, caci pilot sigur nu e…
Mi-a zis avionul.)

Valurile de sub el
Parcă îi zâmbesc
și îi fac semn
să o ia înainte.

Filozoful aude fulgerele
Vede tunetele
Filozoful simte norii
Avionul îi este carapacea
Și el nucleu
Și ca un dragon
Năvălește peste valurile oceanului
Și secundele sunt minute
Minutele sunt ore
“ATENTIE, SUNTETI FORȚAT SĂs…a..a…”
Transmisia se întrerupe
Cât intră pe apele neutre
Și nu are acte, și nu are gânduri
Și nu are haine, și nici lacrimi.
Doar o eșarfă, o geacă de piele
O presiune a agoniei și o cabină depresurizată
Într-un avion.

Parcă-l aplaudă zeii
Căci furtuna-i luminează calea
Fulgerele lovesc  țigla
Și vântul izbește aripile
Și filozoful zboară
Repede
Repede
Prea repede…

Vede tunetele,
Simte norii…
Vede tunetele…
Gustă ploaia…
Și gustă sângele
Și sticla spartă
Din noua gaură a cabinei…
Și avionul zboară mai puțin
Și eșarfa îl sugrumă…
Noaptea se rărește
Și oceanul se rărește
Și vede nisip rece
Cam ca pulsul său
și mișcă vag maneta
Cât e împins în scaun
Și mișcă vag maneta
Spre un mal străin, pustiu
„CONFIRM LANDING, FOREIGN VEHICL-„
Nu mai există confirmări
În lumea de apoi.
Filozoful privește o epavă
Cică acolo a fost el
Filozoful privește răsăritul
De pe o plajă
Și privește niște valuri
Colorând rugina de pe un avion.
Și fumează o țigară, lângă o dâră de benzină
Obosit, cam plin de sânge, suflă și suspină.
Privește un avion… Biletul de dus înapoi.
Și zâmbind, scoate ultima țigară din pachet
și aruncă pachetul… pachetul ei
Lângă avion.
Și stinge țigara în dâra de benzină.
Flăcărilor zâmbește.
Cât își așează rămășițele eșarfei.
"Ce frumos arde epava", se gandeste.

Pe autostrada din spate,
Se aude gazul de eșapament
Al unei decapotabile colorate
Trei hipioți si doua hipioate
Se uita curioase
La barbatul ravasit, intins pe plaja
Langa o epava in flacari.
Deloc rusinoase,
Șovăie totuși, râzând și fluierând,
Filozoful întoarce capul
Și, puțin speriată, zâmbind, o fata îl întreabă

„Need a ride?”

joi, 13 noiembrie 2014

Versetele Aroganței: 39. Poetul & 40. Principele

                                                        -   David A. Marin



Se scriu singure...

39. Poetul




Din pană îi curge sângele
În albul foii negre.
Și din pană îi curge sângele.

Din pană îi curge sângele
Poetul scrie versuri
Literele  ude
Dulce-sângeriu, sărate.
Unii demoni plâng
gustându-le.

Poetul se plimbă prin grădină
Și privește fântânile romane
și toată ziua fuge prin forumuri
și toată ziua fuge printre ei
și Soarele se stinge,
și Luna îl îmbrățișează cu raze selenare
Si cuplul lor celest etern
Îi fac să zâmbească
În agonie muribundă
Și speranță.
…dar ierburi bea
Și acva vitae fumează
Că pulsul să-i cedeze
Și ochii să-i poată închidă noaptea.

Poetul se plimbă prin grădină
Și privește fântânile romane
Din pană îi curge sângele
în albul foii negre,
Fuge de liniște,
Căci vine liniștea
Și cu ea explozia nucleara
Vine liniștea
Și cu liniștea
VINE
Teroarea.

Poetul se plimbă prin grădină
Și trântește
fântânile romane
Privind luna-n agonie
Și poetul nu e lup
E primul leu ce urlă la Lună.
Și poetul se plimbă prin grădină
Și sparge statuile grecești
Și poetul se plimbă prin gradină
Și trage iarba din pământ
Sperând ca poate natura se va apăra
Si are să îl străpungă
Cu un fulger.

...vers…
…….vers…
…lacrimă…
…vers…

Poetul stă în mijlocul curții
În cioburi și in urlete pierdute
A aruncat cu pietre în copii
Pana când au plecat de la porți
(În pace nu au cum să îl lase,
Pacea nu o are.)

Poetul stă în mijlocul curții
În cioburi și in urlete pierdute
În genunchi.
Si cu sânge scrie pe tabla ruginită
De sub corpul masacrat al Afroditei.
Cu sânge scrie pe tabla ruginită
Scrie,
Și inima îi bate mai încet
Și scrie…
Până nu mai are cu ce…
Și criticii scriu, peste mormântul său:
“Versetele nu mor.”

Undeva, în testament, dăca ar avea, ar scrie:
Critici,
Asta nu-I arta poetică.
Ca toate, ca toate,
E de iubire.
…al dracului sa fiu.

Dar nici al lui,
Că nu pot să mă dau
și nu vreau să mă dau.

Nu mă am, ca să mă dau.  


40. Principele




Oastea succede
Peste cerul rece.
Oastea urlă
Peste liniștea mortală
Putere…
…Durere.

În fața mantiilor roșii
Pe o iapă sumbră
Stă Principele.
Înainte merge El
Cucerind și ucigând
Înainte merge El
Provocând
Cu sufletul strigând în spate.

Nimeni nu știe că
În cerul rece
Și în sângele vărsat
Principele vede ochii Ei.
Și înainte merge El
Sperând că din toate
Săgețile date
una are
pe El
să-l străpungă.
Căci în adevăr,
Principele nu vrea să rănească
Pe nimeni.
Pe nimeni în afară de El.

Principele țipă  „înainte!”
Dar tot ce vrea El
…e să fie înapoi.

Principele e plin de ură
Urăște, urăște,
Urăște-se doar pe El.

E noapte
Și e înconjurat de generali
În tenebra cortului.
E noapte
Și se plimbă pe câmpul bătăliei,
Ascunzându-se de oastea…
… Sa.
Privește corturile de peste câmp
(…Nu dușmanul
Dușmanul e El.)

În față
Peste câmpuri sângerii
Și peste scuturi aruncate
Vede nimicul.

Vede un soldat
La mile distanță
Și ochii lor se întâlnesc
Soldatul ținește
Și Principele dă din cap, plângând.  
“Te rog”, șoptește Principele…
”Te rog”.
Dar soldatul arcul-l coboară
Și șoptește
Privind Principele
De la mile distanță:
“Speră.”

...
Acum văd că le-am scris cu majuscule.