luni, 29 decembrie 2014

Interstellar vs. Space Odyssey vs. Pulp Fiction vs. ...NOI!

-         David A. Marin

Văd că tot vorbesc ăștia de Interstellar… Deci hai ca ma bag și eu. Daca vă intrebați cum și de ce naibii e și Pulp Fiction în acest eseu, și de ce e atât de lung „Adică, 4 pagini, șefule, ce naibii! Aș putea să mă uit și eu la filme porno și să fumez în timpul ăsta prețios - Vedeți că SF-urile astea zic că timpul e relativ, deci… Stick for the ride. Merită, că … că na, consider că e cam interesant ce bolborosesc eu pe aici.

00:15. Adrian privește în gol cât se închid ușile cinematografului, încercând să păstreze alura sarcastică, deși conștientizează și admite că a fost legitim „marcat”. Diana zâmbește, ieșind din fictiv, încercând să se îmbie în real. Nu îi iese. Eu o iau de după șold, încep să îl toc pe Adrian cu 2001: A Space Odyssey și cu similaritățile și diferențele dintre cele doua capodopere(sau magnum opus-uri, cum vreti sa le ziceti) asta pe care tocmai am văzut-o, și aia lansată de Kubrick prin 1968

Paralela între cele doua filme, cu Pulp Fiction introdus pe acolo, pe alocuri(pentru ca na, Pulp Fiction) duse la o concluzie mai interesanta a devenit o bază a „analizei artistice” a acestui eseu – în film, ca în orice altă arta, se remarcă o „tehnică” naturală, un „procedeu” ( - nu știu dacă e practicat inconștient sau conștient de artist, probabil în amândouă felurile ) demn de a fi deschis pentru a-i vedea măruntaiele: ORI AI UN MESAJ SIMPLU, EXPRIMAT INTR-UN MOD EXTREM DE AMPLU, INCHEGAT, FLUID IN COMPLEXITATEA SA, ORI AI UN MESAJ COMPLICAT, EXPRIMAT INTR-UN MOD EXTREM DE SIMPLU.

Deci, PE ROMÂNEȘTE, dragilor, ori ai un mesaj ce pare a fi complicat, dar e de fapt simplist, ori ai un mesaj simplist, dar care pare foarte complicat. Acum, conștientizez că natura simplității și natura complexității ține deja de introspecția fiecăruia și de suflet și subiectivitate afectivă și artistică, dar nu putem contesta apariția acestui procedeu în întregul artei, și în viața ei generală, de la începutul lumii până astăzi.

O să mă intorc la ideea asta imediat. Acum, hai să particularizăm.

Care-i faza cu Interstellar, și care-i toată controversia asta făcuta pe el?

E un film de proportii imense, fireste, amplificand estetic mijloacele de expunere cinematografice cu tehnologia pe care o avem. Deci putem fușeri pe aici și să trecem direct peste evident (evident pentru mine, cel puțin) – vizual este extrem de plăcut, are o frumusețe aparte pe care o căutam mereu în filmele de acest gen. Cadre care te fac să suspini/să visezi/să gândești, doar prin magia lor, dacă-mi permiteți să fiu ceva mai siropos. Tehnologia și gândirea si sentimentul artistic ajuta la conturarea produsului, împreuna cu delectarea auzului prin o coloana sonora de genialul Hans Zimmer – de cine altcineva? In fine, Gravity-u’ de anul trecut, al fratilor Cuarón, are o coloana sonora demna de mentionat aici, fiind vorba tot de un film „cu spatiu, si mult spatiu”.  Vizual, Gravity e mult mai impresionant, din perspective tehnice, dar nu despre asta vreau sa vorbesc aici.




Am ajuns la concluzia simplă – Interstellar are tehnologia și modalitățile necesare pentru a amplifica estetic produsul brut, modurile de expunere brute cinematografice, și de a se adăuga peste jocul actoricesc. Avem deci niște explozii foarte frumoase care să vina pe lângă jocul actoricesc intens al câștigătorului Oscarului de anul trecut, Matthew McConaughey, + Anne Hathaway, Michael Caine ș.a.m.d. combinația asta, de joc actoricesc remarcabil, cu efecte și imagini frumoase, e un fel de vin cu ciocolată foarte bună. Vinul ăla rămâne și devine poate mai bun cu timpul, dar ciocolata mai și expiră, și desi nu cred ca va muri vreodată, ca aliment, expiră individual. Efectele valide acum nu vor mai fi acceptabile pentru marea masa de peste 50 de ani, cum jocul actoricesc „valid” acum va deveni mai mult o moștenire culturală,un obiect straniu dar totuși frumos, pentru omul viitorului – cum vinul din 1750 este „dubios”, dar… este!

Avem, așadar, mixajul potrivit pentru a exprima mesajul acela foarte simplu de care zic – oh, prin toate exploziile astea, prin uzul arhetipurilor si prin uzul indivizilor si al motivului specific SF al existentei unei constiinte umane colective, al unui scop mai mare decat cel individual, prin toate aceste motive artistice si prin imbinarea temelor cu care suntem obisnuiti de zeci, sute, miii de ani, intr-un fel sau altul, e si un mesaj la fel de simplu – un mesaj simplu, simplist, prezent in arta de la inceputul timpului pana in prezent:  „E mai mult in viata decat ni se pare (there’s more to life) si IUBIREA ne uneste pe toti.”

ÎN FUNDAMENT, peste toate celelalte, Interstellar e un film despre iubire, si despre atingerea adevaratei uniuni si adevaratului nivel de constiinta prin iubire – iubire pentru iubire, iubire pentru viata, si iubire particulara, pentru fiintele din jurul nostru, si pentru specia noastra, ca fiinta, ca identitate. Nu vorbim de o iubire generica, ci de o iubire de ansamblu, o pasiune ce sta in umanitate ca un intreg – o pasiune absoluta si idealista. Pot spune chiar ca poezia aia, de la inceput, pe care o  tot recita Caine, si pe care o recita pseudo-antagonistul jucat de Matt Damon, e un fel de trimitere ceva mai directa spre faptul ca omul are aceasta „chestie”, si a avut-o mereu. Poezia aia are, intr-o analiza lirica, multe motive si teme, si chiar un mesaj similar cu filmul. Poate mai mult decât similar, chiar.
< Do not go gentle into that good night
Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.
Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.
Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.
Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.
Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.
And you, my father, there on the sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.  >


Poezia, de Dylan Thomas, a fost scrisa in 1951. Si putem gasi opere cu mesaje similare, sau mai mult decat similare, sau cu motive comune, si mai mult decat comune, si teme comune, si mai mult decat comune – nu doar din ultimele secole, ci de la inceputul intregului concept de arta.
Suntem obișnuiți cu aceste apariții artistice, cu aceste subniveluri, si le recunoaștem, mai mult inconștient decât conștient, in opere de pretutindeni si de totdeauna.  Uneori, de aceea ne ating sufletește, si de aceea cerem mai mult – noi, „consumatorii”, forțam uneori artiștii să producă aceleași lucruri din nou și din nou și din nou(analizează-te puțin și gândește-te la câte Romeo și Julieta-uri ai văzut de-a lungul anilor), expuse diferit, pentru ca suntem atrași de ele, de obicei indirect.
Dar, daca aceleași idei prind peste tot in lume, mereu, in moduri diferite, nu spune asta, în sine, ceea ce spune și filmul? Ne atrage absolutismul acesta idealist – ne atrage iubirea asta absolută expusă în artă, cum a fost expusă în Interstellar, și ne atrage ideea de mai-mult absolut, și ideea de speranță cosmică, ne atrag toate aceste lucruri pentru că sunt ABSOLUTE, IDEALISTE și, ca urmare, NEMURITOARE.

De ce?  Poate pentru că stau în fundamentul nostru, în conștiința aia colectivă prezentă în SF-uri. Dar de regula, ne atrage absolutismul și idealismul artei, prezentat uneori mai subtil, alteori mai evident, pentru că majoritatea dintre noi suntem REALIȘTI. Suntem RELATIVI, și credem în lucruri RELATIVE. Am ajuns la un punct in societate, si poate că am fost mereu aici, în care suntem aproape pe deplin, practic, realiști… Dar, cum zicea Carlin, „realiștii sunt idealiști dezamăgiți”. Nu cred că sunt mulți intelectuali raționali și realiști, sau comediani la fel de cunoscuți ca bătrânul Carlin, aici invocat în cauza - faptul ca George Carlin a spus asta spune foarte multe.

Deci poate că aceste lucruri prind, și vor prinde mereu, pentru că problemele au rămas majoritar-fundamental aceleași.
Interstellar este o opera artistică, extrem de amplă, cu un mesaj simplist – așa apare, la o analiză de genul ăsta.

Asadar, aici vine controversia lui Interstellar. Controversie ce, de fapt,e prezentă aproape mereu, peste tot. Critici care spun că nu e „nimic nou”. Și pe acești dragi critici vreau să îi întreb:

Voi ați creat ceva „nou”? Aș vrea să văd și eu ce ați creat voi, „nou”.

Nu am de gând sa stau si sa argumentez de ce consider ca aceasta parere este gresita, nu am de gand nici sa glorific Interstellar spunand ca are niste idei aparent mai subtile si briliante, precum faptul ca ia cea mai relativa notiune, timpul, si o „absolutizează”, nu, - am de gand va las pe voi sa analizati atot-argumentul atot-criticilor astia, si sa va alegeti parerea singuri. Deci, poate aduce ceva nou, poate nu – asta e o materie artistică subiectivă…

...Dar este relevant filmul, ca opera, pentru noi, pentru viață? Relevanță sigur are. Chiar nu numai relevanța faptului că putem lua un film cu “nave spațiale și extratereștrii”  și să vedem că este relevant și marcant în viața noastră concretă, de zi cu zi, și spirituală – pentru ca oricum, asta e relevanța ficțiunii generale – nu numai asta, mai e una, poate sunt chiar mai multe:

Are relevanță întrucât adresează probleme actuale si probleme fundamentale – lipsa de hrană posibilă în viitor, conflictele sociale din prezent, tehnologia, haosul stiintific / artistic / cultural / social in care traim. Adreseaza aceste lucruri, teme ale prezentului, ale SF-ului – viata pe alte planete, relevanta stiintei in societate, dar adreseaza si teme fundamentale – iubirea aia absoluta si ce face ea, s.a.m.d.
Dar daca privim Interstellar precum o metafora intreaga, putem observa si alta tema – frica de a fi uitat si pierdut, poate mai mare decat frica de moarte.

Si cum este asta relevant in arta si in societatea prezentului, azi foarte mult, si dintotdeauna? Pai, dragii mei, a fi uitat si pierdut este o teama constantă a artistului, a artei, nu numai o teamă generală umană.

Aici intra in discutie Space Oddysey și Pulp Fiction
O sa intrebati ce naibii cauta Pulp Fiction aici… Well, wait for it.

Din unele perspective, Space Oddysey  este un film “similar” cu Interstellar-u’… Apare tesseractu’, popular in SF, si mai ales in Space Oddysey, si apare tema explorarii universului. In Space Oddysey, explorarea este o voluptate, un exponent al curiozitatii si a naturii omului pentru mai mult – o menire. In Interstellar, e tot un fel de menire, dar e o menire venita ca necesitate absoluta, in timp ce in Space Odyssey e mai mult o chemare divina.

Space Odyssey e un film pe care il poti discuta intr-o pagina, sau in 20. Dar, pentru mine, intrebarea pusa (direct de carte si mai subtil de film – luati aminte ca Arthur C. Clarke a venit la regizor, Kubrick, cu ideea cartii si a scris cartea in paralel cu realizarea filmului… ba chiar a lansat cartea DUPA film) nu este „este mai mult la viata decat vedem initial?”, aceasta e un raspuns, printre multe altele, raspuns cu un firm „DA!”. Adevarata intrebare pusa de Space Oddysey este „Merita sa ne sacrificam ‚ignoranta’, simplitatea si fericirea, sau iluzia fericirii simplitatii, a nestiintei aparente  pentru revelatia cosmica, absoluta, divina, ce ne va schimba pe vecie, ireversibil?”… „Ne va face revelatia doar mai mult, sau concomitent si mai putin?”

Acest mesaj este ceva mai complex, ii putem atribui o valoare ceva mai abstracta, dar are un mesaj pe care il putem, de asemenea, gasi, generalizat, si in diverse alte opere, de la inceputul vremii pana acum.  Deci, conform criticilor respectivi, din perspectiva tematologiei, nici asta nu “aduce ceva nou” (desi, din foarte multe perspective, aduce foarte multe lucruri noi… de ce? PENTRU CA, PANA MEA, KUBRICK!)

Modul de expunere este similar cu Interstellar, dar putin mai “artsy”, așa. Avem muuulte alte lucruri, precum geniala temă a robotului și a umanității robotului, atot-prezenta in Space Odyssey.  In timp ce Interstellar este o poveste mai mult „despre iubire”, Space Odyssey este o poveste mai mult despre “ignoranta, iluzii ßà curiozitate si menire”.  Dar se poate remarca mesajul simplist, exprimat amplu.

Acum luam Pulp Fiction.

Oh, Tarantino. Desi nu prea pot sa imi aleg opera artistice favorite, Pulp Fiction este filmul meu preferat – probabil pentru ca l-am simtit adanc, si m-a marcat profund, dar nici acum nu am inteles cam “tot ce e cu el”. Normal, nu intelegem niciodata cam “tot ce e cu arta”, pentru ca e prezent caracterul inefabil, dar ati inteles ce vreau sa zic.

Pulp Fiction este atat de simplu la prima vedere. Niste profesionisti care se impusca pe acolo, niste mafioti, o „regina”, vicii, loialitate… „Povesti de revistă”. In sine titlul spune “fictiune de revista”, “fictiune ieftina”.

 Titlul este, de fapt, o ironie. Un „mic ranjet” specific operei lui Tarantino. Modul, modurile de expunere sunt, de asemenea, folosite satiric, comic, spunand niste chestii foarte adanci si serioase si spirituale intr-o maniera „de revista” – dar aceasta tehnica estetica, de a expune adancul prin superficial, este in sine o figura de stil, o figura specifica lui Tarantino – mie imi place sa o numesc „opulenta, superficialitatea si kitschul ca figuri de stil”.

In Pulp Fiction avem de fapt o ironie patrunzatoare pe arhetipurile intalnite in viata, o remarca adanca, morala si relevanta, cu conotatii biblice – avem o satira mascata, in mod satiric, in aceasta „poveste de revista”.

Avem deci un mesaj mai subtil si mai greu de identificat, daca nu mai putin comun in arta ca intreg – exprimat foarte „simplu”.


Si deci de ce am vorbit de aceste filme aici? Ce treabă au cu Interstellar?

Pentru a raspunde acestui lucru, hai sa ne intoarcem de unde am plecat. Tema  fricii de a fi uitat si pierdut, poate mai mare decat frica de moarte. Ma gandesc, asa, ca Interstellar este si incercarea lui Nolan, a regizorului, de a isi lasa o amprenta definitiva in cinematografie, poate este chiar una dintre incercarile sale, daca nu incercarea sa de a nu fi uitat.

Pentru mine, a reusit. Toata analiza asta obositoare la o parte, e un film… frumos. Mi-a placut. M-a facut să zâmbesc, și să mă imping în scaun, și să uit unde sunt, poate. Nu este ăst adevăratul scop al artei? Sentimentul? Si hei, daca o sa am nepoti, si o sa vina la mine si o sa ma intrebe „cam ce chestii erau pe vremea mea”, o sa le zic si de asta, mai mult ca sigur. Acestea sunt operele „explozibile” ale vremii noastre, si o sa le zicem de ele, mai mult ca sigur.

Dar cati dintre voi, puști de 15-20 de ani, ați văzut și/sau citit Space Oddysey? Cati dintre voi ati AUZIT de Space Odyssey? Cati dintre voi stiti cine e Kubrick, sau Arthur C. Clarke? Și câți ați văzut peste aparențele filmelor lui Tarantino, sau măcar văzut filmele lui? Mult prea putini. Si asta nu e vina voastra neaparat, ci a societatii, a felului in care ne conservam. Asadar, eu o sa incerc sa le spun nepotilor mei ipotetici de Space Odyssey. Dar ei o sa zica mai departe de el?

Si uite asa, capodoperele devin din ce in ce mai distante. Aici intra frica creatorului, frica de a fi uitat. De uitat, de murit, nu cred ca pot sa moara – arta nu moare. Dar sa o lasam asa? Eu unul nu mi-as permite. Vorbim aici de o responsabilitate pe care nu o am doar eu, ca artist, si o responsabilitate pe care o are intreaga specie, in calitate de omenire, cu mostenirile de rigoare – responsabilitatea de a mentine inaltă flacăra artei, și flacăra realizărilor noastre, în noi. În noi, nu numai ca indivizi, ci și ca SPECIE.

Așadar, nu muriți, nu in felul ăla. Ca sunt niste versuri de Bukowski, „nu poți bate moartea / dar poți bate moartea in viața, uneori”.  (The Laughing Heart)

Știu, concluzia asta, dintre celelalte, e puțin cam trasă de păr. Dar o să o trag de păr cât pot, pentru că merită afirmată. 
Nu le lăsați să fie "uitate". Cum zic filmele astea, cum zic, cu flacara în ei, artiștii ăștia. Nimeni nu vrea să fie uitat, să moară. Nimeni nu vrea să creadă că viața e doar o mică scânteie ce nu poate fi nimic mai mult.
Daca simtiti arta, atunci nu muriti, si nu lasati operele sa fie „distante”, cu atat ne indepartam de ele cronologic. Altfel, o sa tot refacem lucruri, si nu o sa iasa niciodata ceva nou, cu suflet adevarat, si criticii o sa se tot plângă, și procedeele se vor tot repeta, și vom deveni din ce în ce mai șterpi.
 Și, hei, într-un fel, asta ne sopteste si Interstellar… Așa că:

Do not go gentle into that good night, Old age should burn and rave at close of day; Rage, rage against the dying of the light. 




( Da, frate, stiu, puteam sa pun alt film acolo, nu Pulp Fiction... Eventual puteam sa pun un SF... Dar... na... Pulp Fiction... Am si eu viciile mele... )

duminică, 7 decembrie 2014

Versetele Aroganței: 42. Țigară la bucată





Sunt niste taste prafuite
intr-un subsol
undeva.
Si bătrânul asta merge
-n subsolul ala aproape zilnic...
undeva.
Si apasă pe masina de scris.
Batranul asta, la un bec duhnind
A secera si a mercur,
scrie.
Are, pe birou, un măr
si o tigară la bucată.
Se aude cruda apăsare
a tastelor vechi...


Batranul asta,
acum!
30 de ani...
statea tot intr-un subsol,
scriind si…
ascultând,
cu doua casti pe urechi,
legate prin tavan
printr-o podea
-cu un fir izolat
prin tapet-
-ce îi zicea cetăteanul Popescu
tovarășei Strasky-
întoarsă
pe vine
in pat.
Îi auzea rujul.


Pe biroul din subsol
era o stema, cu-n ciocan.
Acum stema e stearpă,
dar țigară a rămas,
Si bătrânul
tot scrie.
...Cu căștile pe urechi...
Parca ii aude sanii tovarăşei Strasky
la fel de tineri sărind.
//Popescu:"Ce se aude, bătând asa?"
//Strasky:"Sobolanii, draga... Mereu au fost...
si mereu sunt".


...caninii de aur
...strălucind in ochelari
...pupilele diluate
Bătrânul rânjeşte.

…Cu mâna stângă pe taste...
scrie
...Undeva...
acum...
subsol...
...sub tine,

...dragă tovaraşă Strasky.