miercuri, 18 februarie 2015

Versetele Aroganței: 47. Balada Santinelei

                          - David A. Marin

Lirism epic cu mult suflet, cu mult jar...



Căzuseră băncile de mulți ani
și în New York creștea viță de junglă.
Oamenii realizaseră, cum zicea un indian,
că, in cele din urmă, nu pot mânca bani.

Nu exista curs valutar,
foloseau ce se găsea mai rar
…sau ce era mai par…
Puști cu jar,
Sirop de arțar,
O țigară cu un gram,
(că acum era legal)
…și sexul.

Din state,
au rămas doar sate,
mici, barbare sate…
cu acoperișuri sparte
și grădini în care creștea vinețea,
dar mai mult setea.

Omul e totuși om,
și radiația nu a
oprit tradiția…
Cei ce au rămas
încă vorbesc și azi
Mâncând porumb la focuri
aprinse printre corturi
unde stătea odinioară
ridicat mândru,
Hollywood.
Ei azi ascultă,
din nou ascultă,
întinși și adunați în frig
cum povestitorul
ocupă tronul…
Și ca în preistorie
cântă vraciul
cu o chitară ce a aparținut
odată unui rockstar.
Cântă,
și din tribul așezat pe dealul Hollywood
pe radiourile din conserve
de aici, până-ntrun cătun român
răsună, cu ecou profetic,
balada marii Santinele.

*

 Al treilea război mondial
a lovit mai mult astral.
Inițial, au fost explozii
și după ce nu mai era
ce sa mai ardă
au trimis soldații noștri.

În legiunea mea nu eram mulți
Nopțile le petreceam cântând
ca Modernii, odinioară-n Vietnam.
Înaintam, și noi și dușmanii, Noii-Americani,
Spre Districtul Sfântul Vatican.

Soldatul Mayflower urca, în fiecare noapte,
cu un radio mic
pe un arbore lung de arțar
înarmat cu o scuipătoare-de-jar.
La gât, purta o poză ștearsă
cu o fată, prinsă lâng-un mărgăritar.
Nu vorbea mult, nu prea zâmbea
Nu cânta, și nimeni nu-l prea plăcea.
Cu milă îl priveau
crezând că la gât îi e nevasta
Dar priveau, mai mult, cu gelozie,
neștiind, și n-aveau cum să știe,
că era o poză de mult nevie
Cu o floare veche,
Pe nume Marilyn Monroe.
Dar cine știe ce e aia iubire?

După focul de tabără,
…mult prea înalt,
(le-am zis că era mult prea înalt…)
După focul de tabără, la mila 30,
Santinela a urcat pe arbore.
Asculta piese vechi-n surdină
și privea, prin lunetă,
florile.
Cineva îi spărsese,
la antrenamentele de legiune,
nasul
și nu mai putea să miroasă.
Santinela, cu păr blond și
ochi ca marea
privea, zâmbind, floarea.
Floarea asta, de-nu-mă-uita,
Uitată de toți,
Era la capul generalului.

Noaptea trecea, și
Santinela privea,
singur, floarea,
și plângând, zâmbea.

Atunci, din neant,  a sărit
primul venit.
Un Nou-American,
nici măcar deghizat,
cu un cuțit și un lanț
la cap de general.

A călcat.
A călcat pe floare.

Santinela atunci a simțit
un ghionte în piept
ca un lung surâs răstignit…

                     &

…Trăgaci, trăgaci, trăgaci...
Jarul a sărit în noapte
printre vițele albastre
și a luminat în cer
 ca un trăsnet printre câini
de anul-nou după ce
au dispărut calendarele.

Dușmanul a pierit, căzând mort
peste floarea Santinelei Mayflower,
floare de-nu-mă-uita,
mânjită acum de sânge luminos, radiat…  

                  *
Erou acum, Mayflower nu mai vedea
la fel cum înainte el vedea.
Eu vă spun că
odată cu floarea,
Îi murise puțin și privirea.
La mese, Mayflower acum râdea,
cu artileriștii glumea
și mereu cu generalul vorbea.
Căci soldații l-au cărat în brațe
și i-au cumpărat dragoste
de la femeile native
de bărbați pustiite,
acum doar pe jumătate răpite.

În prima noapte după ce a devenit
un mic erou, un salvator,
Focul, pe care au ars
carne de porc
…aici, unde creșteau doar
bizoni și maimuțe  
(doar bucătarul știa
ce se întâmplase cu carnea
Noului-American ce a mâncat jar…)
s-a ridicat și mai sus, mai sus
mai sus…
sus…
…la mila 60 spre Sfântul Vatican.
…Le-am zis că e prea sus,
le-am zis…
Mayflower, împodobit cu
medalii improvizate,
urcase din nou pe arbore
privind prin lunetă
cum îi spusese generalul
ca la carte…
Căuta flori…
Și tot căutând, le-a văzut
Cu capete mici și căști camuflate
Venind din spate.
A apăsat pe lunetă
Însetat
Cu gândul la parfumul florilor
Ca și cum azi le putea simți din nou
Și luneta a trăsnit în mâna lui ca
pulpele unei iubite
și toți amanții ei au căzut
morți
în jurul taberei noastre.
Mayflower ucise
Ucise
Ucise
(Aici stația de radio-conservă
pe care se auzea cântecul vraciului
se blochează
și cuvântul răsună câteva
secunde lungi)
Ucise
20 de Noi-Americani.

Jarul ne-a trezit pe toți
Ca mâna Domnului
Și am luptat cu înflăcărare
Treziți ca de Moise
Cât Mayflower
A ucis
Ucis
Ucis
Înca 20.
*
În noaptea aia, santinela Mayflower
soldat recrutat în legiunea a 4-a
la 18 ani
a murit
și a rămas  doar Santinela.
La antrenament, Generalul
l-a numit Erou din nou
și a spus
 că le-a omorât toată legiunea.

Rămase, însă, unul,
Un Nou-American
Ce a alergat până acasă
Ca la Câmpia Maraton
cu sângele prietenilor de pluton
răsfirat pe cămașă
Fugea, și el, acasă…

Din aceea zi,
Noi doar ne-am jucat…

Mila 70 spre Vatican,
Mila 80 spre Vatican
Noi-Americani au pierit
În gloria Santinelei legiunii a 4-a.
Mila 90, 100, marșul spre Vatican
nu se oprea.
Capetele au ajuns de la zeci
La sute
…la șase sute…
…șaizeci...
…și șase…

Santinela a adormit
După noaptea când a atins cifra…
Și a visat, după sute de nopți goale,
un vis plin, ce părea atât de moale…

A visat că era o floare.
O floare de-nu-mă-uita…
Și spre el venea un tip frumos,
Un tip blond, cu ochi ca marea,
Cu un radio, o poză la gât, și
un scuipător-de-jar…

Venea zâmbind,
Și El, Florea, îl privea zâmbind…
Venea… Venea…
Venea…  Venea…
Venea și bocancul lui se apropria
Floarea nu știa ce se întampla
confuză
Când bocancul a atins-o pe petale
Și a trimis-o în nimic, ruptă pe vecie
călcată, calcată pe pământul ei divin.
Oh, oo-ohhh, floare de-nu-mă-uita…

În noaptea aia, Santinela a
urcat, ca-n fiecare zi, un arbore,
și și-a înarmat scuipătoarea.
A pus piesa pe care-o plăcea mai mult
Și, ca în fiecare noapte,
a început să caute flori…

Tenebra era pașnică,
calmă, melodioasă,
și tot ce se auzea era vagul răsunet
al rock’n’rollului de sus, din arbore…

Atunci a fost noaptea când ne-am trezit
din somnul nostru alungit
cu buchete peste tot…
Trei legiuni venind din ceruri
pogorându-se pe noi.
Cum cădeau, cum cădeau priveam din chin,
din ceruri ei, cu puștile înarmate,
parașutele curgând ca petalele de trandafir.

Eram răsfirați
Eram pierduți
…dar…
Din arbore, a răsunat
Jarul lui Mayflower.
A răsunat ca hornul
ca hornul dacilor a
răsunat
și Noii-Americani au căzut din parașute
ca muștele
și, înfocați, am luptat
până la ultimul.

S-a auzit un glonț,
s-au auzit 3,
670…
750...

Dar când se făcu liniște
Și cadavrele tăceau
noi căutam cu ochii pe a noastră
a noastră Santinela...
Floarea noastră prea-iubită.

Dar atunci, ca din tenebra
parcă nesfârșită...
S-a auzit, în tăcerea infinită
În lupta cea sfârșită…
S-a auzit, în tăcerea infinită…
…Ultimul glonț…
Mayflower omorâse dușmanul…
Și în noaptea adâncă,
un tip blond, cu ochii
ca marea…
Cădea dintr-un arbore…
Privind spre noi…
Cu ochii plini…
Parcă căutându-și…
Încă
Floarea…
*
Așa cântă în ecou
Legenda Santinelei,
așa-zisă de un vraci bătrân,
de un odinioara General
al unei anume legiuni IV,
ce cântă cu chitara,
în nopțile târzii,
balada lui Mayflower.

Sus pe chitară,
între corzile vraciului,
În lumina focului de tabăra
de pe dealul tribului Hollywood
Un copil ce a ascultat
cu inima aprinsă
Vede, ascunsă și neofilită,

O floare de-nu-mă-uita.







duminică, 8 februarie 2015

Versetele Aroganței: 45. La Dulcea Viță & 46. Colivia vrăjitorului

                                                      -  David A. Marin

Când pare că scrii cu muză, problema e că poate se simt mai puține...








45. La Dulcea Viță

Scriitor italian din ’59 cu
sacou alb și trandafir,
freza ca a lui Dean,
anti-idealism
si idealistic,
cu răceală siciliană-
pasiune, înflăcărare
& respect, principiu,
privind mereu în zare,
…mort înainte de 30
sau după 80…
Tu unde mergi după moarte?
Mă gândesc că diavolul te primește
cu lichior rece și un zâmbet și îți zice să mai
să mai tragi o carte.
Am dreptate?
Ah, stai, tu mai mult
zâmbești
decât răspunzi.


Scriitor italian din ’59
prin cluburi de noapte.
prin femei din noapte.
prin gânduri din noapte.
E fascinat de zori.


Elegant și flamboiant
printre egouri boeme sparte.
Da-mi si mie o parte,
să gust rujul americanelor tale,
staruri de Hollywood depresive
fragile, delicioase, voluptoase
blonde, roșcate, cognitive,
Pasive, detașate,
totuși reactive, implicate…
A, stai, că poezia asta trebuia să
fie despre tine…


Scriitor italian din ’59 cu
sacou alb și trandafir
mereu la piept, niciodată dăruit,
dă-mi și mie să gust
rujul americanelor tale
peste tot pe mine
Ca valurile pe plaje.
Ca sărutări excitate pe marmura lui Venus.

Și eu, ca tine,
Privesc soarele când
mă trezesc,
dar mai mult când
nu mă culc.

Diferența dintre egourile sparte
ce umblă după tine, boeme-moarte
și te înconjoară pe plajă
și tu
e că tu privești soarele, ori ei…
…ei doar îl văd.


Scriitor italian din ’59,
Arta e si pe hartie
dar mai mult e vie.
Tu esti scriitura
cum violonista aia
cu care te-ai culcat atunci
in camera aia plătită de ea
e insasi partitura.


Nu vreau să privesc soarele din
decapotabila ta astrală
vreau doar să îți cinstesc un pahar
din decapotabila mea cosmică
că m-ai făcut să zâmbesc, șarlatane.
Poezia asta trebuia să aibe rimă
și să fie despre tine…
Trebuia… dar suntem artiști
și mai mult, suntem artă
și eu, ca tine, scriu zâmbind pe stradă.


…uite
Ce
Frumos
Răsare
Soarele.


…Auzi, Felini,
Oare din alte decapotabile
răsare la fel de frumos?





46. Colivia vrăjitorului

Mi-ar plăcea și mie
să am în cuibul meu
de cărți și vrăji
de lichior de ciocolată
și lichiori de iubire…
Să am o Marilyn
o actriță Hollywood
o zeiță
Paralelă cu lumea.


Să mă holbez la ea
ieșind din duș,
paralelă cu lumea,
conectată cu Lumea…
Visând mereu,
cu sânii mari și infantilă
dulce, voluptoasă copilă,
să o privesc cu ochii mei
de vrăjitor cu plete negre
obsedant, cu vrajă
și cu… bagheta mea
pe sus…



Să o țin într-o colivie
Să îmi frângă inima
în duminicile singuratice
și să îi dau de mâncare
versuri albe și diamante.


Să o țin într-o colivie,
și să o scot când vreau,
să am despre ce
și de sub ce…
să pot scrie poezie
În duminica asta pustie…


Nu m-ar iubi daca i-aș
lua libertatea?
Nu aș face și eu
exact ce face ea?


Să o am în inimă și-n cap
și să respir adânc parfumul ei
de pe mantia mea fermecată
când sunt chemat la exorcizări ieftine
să recit din cartea blestemată
să recit versurile-mi vechi
…semnate eu
scrise de altul…


Ar sta așa frumos în colivie…
O ființă ca ea e prea frumoasă
Ca să fie liberă vreodată.



…câtă poezie
aș scrie eu din tine…

AAah...