duminică, 15 octombrie 2017

duhnește - poem

în mijlocul orașului a murit un gigant 
cadavrul duhnește pe străzi de București 
duhnește cu putredul miros de ignoranță
și Dâmbovița-i lapte, lapte ce s-a stricat
și nu mai curge miere, căci au omorât albinele 
cine a străpuns gigantul și de ce dansati pe el? 
nu simțiți mirosul aprins al zilelor de ieri,
al nopților de azi, arse în cuptor, 
nu vă e rușine să jeliți castele înainte de popor? 
nu vă e rușine să nu vă gândiți la om? 
de ce dai zăpadă din curte peste gard la altul? 
nu simți duhoarea și sângele, sudoarea
nu simți sângele ce curge prin canale 
nu simți lacrimile gigantului ce ne inundă casele? 
tu te-ai trezit si spui că vezi, si tu spui, si tu, si tu 
nimeni nu e iluminat daca nu iluminează pe altul 
nimeni nu e nobil daca se închide singur in turn
cat alții pier drept carne, tristă carne de tun. 

miercuri, 11 octombrie 2017

din octombrie - poem

umblă prin haitele de oameni furioși

prin frumoasele și roșii haite ce strigă

umblă printre palatele deschise

se calcă in picioare cu servitoarele emancipate

fugind printre coridoare, oare, oare,

o sa o mai vadă sub acest soare?

umblă prin ale gloriei haite si haitele prin el

zgomotul melodic , haosul blând al

hoardei supărate de roșii aprinși

se cântă șlagărele poporului și

se ridică în aer bonetele

atât se bucură de tot, însă ei privesc spre orizont

și el tot fuge, printre ciocane și zale,

după ea, aproape, aproape,

în piciorul stâng glonțul il doare

doctorii aleargă pe străduțe

în piciorul drept mai sare

revoluția îi strigă pe ambii tare

o statuie cade, de marmură și mare

va zdrobi asfaltul alb

el urlă, ea se-ntoarce

o fi prins-o de mânecă oare?



joi, 7 septembrie 2017

hangover - poem

sitting on the edge of a skyscraper
wishing I’d be on top of a mountain
so, if I’d be to collapse, at-least
the air would be crisp and fresh and light
I cannot stand the noise outside,
like a fly buzzing in the bedroom at night
frustrated by my lack of sweet blood
it mingles with the whirlwind inside and
sends me flying towards nothing
I can’t see clearly because of all this blood
the agonizing screech of love and lust and
the joke that we make of it all
the entrails of my feelings
the guts of my energy.

I saw a dog today, all he did
was sigh and follow strangers
to the train station
is that all that we are now?
sitting on the edge of a skyscraper
the thoughts, the thoughts, the thoughts
my own personal firing squad,
inserting bullets in my carcass
all day, all night
I woke up after the summer
throwing up my ego
as people tell me to let go
the hangover of it all
came like death from above

you take a puff and close your eyes

and the next day, you’re grown up and alone.

duminică, 14 mai 2017

Proleokult: 3. Solidaritate


- David A. Marin
Marșul se auzea în afara cerului
Steagurile erau roșii ca flacăra-nlăuntru
El stă un moment și mintea-i fuge pe
deasupra, și se vede pe ei toți,
molecule din fier topit curgând acum în
lama sabiei, și pe deasupra Totul.

A sa jale scufundată în mulțime
Despre geniul opus comunului, eu nu scriu poezie.
O parte a sa va arde cu acest moment
pe vecie.

Cântă toți Internaționala
Solidaritate.
Și el se vede pe ei toți,
Și el se vede pe ei mulți,
Și el apucă Omul,
și Omul îl apucă înapoi. 
Și un proletar trăiește poezie
Lupta – un poem
împotriva banului blestem
Trist și singur și poate trădător
Cinicul ce stă sceptic în colț.
Marșul, în ecou, deasupra planetei.
Zeii îl privesc mândri căci idealul îl urmează,
Chit că de acum nimeni nu-i obligat să creadă.

Fiecare o floare diferită, milioane și milioane
Dar soarele roșu arde în fiecare.
Cântau toți Internaționala
Când glonțul alb l-a străpuns
și cântau toți Internaționala
când s-a trezit din comă
Ieși pe stradă și văzu o lume nouă
Nu e visul, dar spre vis
Și nimeni nu i-a mai luat zâmbetul de pe față
El, tovarășul comun,
Ei, tovarășii,
El, tovarășii,
Ei, oamenii,
El, oamenii



Pământul respiră aer curat. 
Sunetul Păsărilor nu mai e asfixiat de clicăitul monezilor.


joi, 16 martie 2017

Proleokult: 2. Worker's Lullaby

The hum of a train a few miles past
A high note, a longing howl
as he sleeps near the railroad tracks
That's the worker's lullaby.

The apprentice raises the hammer
He lets it rise, higher and higher,
The blade glows in the torchlight
From the looming ceiling
towards the heat of the anvil.
That's the worker's lullaby.

Smoking through the battlefield
Red flag swings, caught in her hilt
She puffs one out and shoots them down
Paris is burning
The year is eighteen seventy one
That's the worker's lullaby.

Then there's you reading these words
Just like them all, tired of lords
And while one might lack the swords
Through the screens, the books, the chants,
You work, you pay, you worry
For the day, your folk, your love,
You watch, you read, you worry
For your comrades, for man's glory.
If these words thou feels,
Then comrade,
Yours I sing
The worker's lullaby!

All ye workers,
Put your weary heads down to rest
Come morning, back in struggle
Wave the flag and break the slumber!



vineri, 10 martie 2017

Proletokult: 1. Roșu și negru

Nu pentru nație,
Ci pentru populație,
Nu pentru tricolor,
Ci pentru om!
Roșu, culoarea adâncimii ființei,
Sângele din venele omului,
Negru, negru se face noroiul din palmele sale
Sânge din bătăturile de la corzile chitării
Cât omul cântă pentru om
Arta!
...să-l trezească din mizerul somn,
Roșu și negru zboară steagul nostru
Nu pentru nație,
Ci pentru populație
Nu pentru tricolor
Ci pentru om!
De la Spartacus la Spartacieni
De la al sclavului vis, la comuna din Paris
De la plebea feudală la ceata proletară!
Împreună violonistul și șantieristul
Împreună, artist și oier,
Împreună, profesor și tâmplar,
Teist, ateu, negru, galben, alb
O societate fără de boier.
Căci boierul face războaie,
Dar țăranul e ăla care moare,
Indiferent de limbă și pământul de sub picioare.

Lasă scepticii să râdă,
cât copilul, în mina de diamante, 
stă să plângă.
Lasă scepticii să râdă, 
Istoria circulă și fară ei
cât timp tânărul se luptă. 

Dar daca roșul zboară în continuare pe drapel
Prin călăuza științei va veni o zi
când în fabrici va trudi doar mașina
astăzi, omul îi e sclav, mâine, ea îi va fi unealtă
dar cum să fie mașina unealta omului, când omul
e unealta altui om? și când mașina nu e a celui ce o folosește,
cum să fie acela liber?  
Cum, cum să fie armonie, când aurul e doar într-o singură grădină?
Până și o pasăre riscă gloanțe când zboară peste granițe.
Și deci cum să fie armonie, când singurul ce circulă liber, fără hârtii,

... e capitalul?


Scrierile care vor urma în această colecție nu pretind să fie mai mult decât ceea ce sunt - spre deosebire de ideologia din multe 'opere' de astazi, cu ale lor haur și diamante, resemnare și acceptare a cărților care ți-au fost date - opere ce se consideră elevate prin lipsa lor de părere și ferocitate. Pentru mine, arta e vulgară, umană, stradală, aparține la fel de mult celui ce cântă cu chitara la metrou cât și dirijorului de operă. La fel ca politica - locul ei este prin excelență în stratul comun. În discuțiile brutale de la colțul străzii după liceu, între muncitori pe bănci în parc, la masă seara cu famila. Și arta-i partizană. Uneori mai puțin vizibil. Alteori mai pe față. Aici, vocea poetică e total pe față. Cam ca mine.


luni, 9 ianuarie 2017

poem - Berkano

- David A. Marin



His robes grazed the concrete floor
His eyes closed, knees bent, he sought
The monk takes in the air and lets it out.

Large, hollow cross hits the floor,
Is pierced by the radiating golden flow.
The monk’s heart accelerates – his spirit opens,
He breathes, slowly slower, he trembles calm,
The concrete floor echoes
as They touch the ground.

The christian cross, it hit the floor,
His eyes closed, knees bent, his spirit laughed
The monk takes in the mist and lets it out.

The room is filled with elf-radiance,
His blood swirls with new light,
At his neck, a metal cross gets cold and falls.

He dances on the concrete floor,
Now kneeling North.

His body fills with shivers,
The room is filled with eternal wits.
He smiles and chants, he knows who he’s facing,
With no fight, he pledges allegiance.

He remembers others around him,
He feels their shaking flesh and unity,
Their crosses too, have hit the ground.
Before them three stand two of Them
And many more vibrate across,
The concrete hall is filled by the gods.

New, he looks ahead, and sees
With one eye missing, dressed in black
The All-father.

And beautiful eyes and curls of fire
The one of the Vanir which they all knew
She blessed them with a heavy smile.
He nodded.




Before, one saw another,
with one arm,
His noble face, a look of justice
He swung his shield, inspiring.
They stood kneeling,
Outside, the snowing stopped
The mounds of ice were silent
The mountain air was pure.

“Berkano.”
New man spoke first, then the others chanted.
A rune followed, and then another, and again.  

In the radiating afterglow,
New woman said to new man
Not that she had accepted,
But that she was accepted.
The third who had attended,
Awakened, said so too.
In the fire of a candle,
one of them saw Valhalla.
Sessrúmnir, one felt too.

They rose.