Interstellar vs. Space Odyssey vs. Pulp Fiction vs. ...NOI!

-         David A. Marin

Văd că tot vorbesc ăștia de Interstellar… Deci hai ca ma bag și eu. Daca vă intrebați cum și de ce naibii e și Pulp Fiction în acest eseu, și de ce e atât de lung - „Adică, 4 pagini, șefule, ce naibii! Aș putea să mă uit și eu la filme porno și să fumez în timpul ăsta prețios - Vedeți că SF-urile astea zic că timpul e relativ, deci… Stick for the ride. Merită, că … că na, consider că e cam interesant ce bolborosesc eu pe aici.

…

00:15. Adrian privește în gol cât se închid ușile cinematografului, încercând să păstreze alura sarcastică, deși conștientizează și admite că a fost legitim „marcat”. Diana zâmbește, ieșind din fictiv, încercând să se îmbie în real. Nu îi iese. Eu o iau de după șold, încep să îl toc pe Adrian cu 2001: A Space Odyssey și cu similaritățile și diferențele dintre cele doua capodopere(sau magnum opus-uri, cum vreti sa le ziceti) asta pe care tocmai am văzut-o, și aia lansată de Kubrick prin 1968

Paralela între cele doua filme, cu Pulp Fiction introdus pe acolo, pe alocuri(pentru ca na, Pulp Fiction) duse la o concluzie mai interesanta a devenit o bază a „analizei artistice” a acestui eseu – în film, ca în orice altă arta, se remarcă o „tehnică” naturală, un „procedeu” ( - nu știu dacă e practicat inconștient sau conștient de artist, probabil în amândouă felurile ) demn de a fi deschis pentru a-i vedea măruntaiele: ORI AI UN MESAJ SIMPLU, EXPRIMAT INTR-UN MOD EXTREM DE AMPLU, INCHEGAT, FLUID IN COMPLEXITATEA SA, ORI AI UN MESAJ COMPLICAT, EXPRIMAT INTR-UN MOD EXTREM DE SIMPLU.

Deci, PE ROMÂNEȘTE, dragilor, ori ai un mesaj ce pare a fi complicat, dar e de fapt simplist, ori ai un mesaj simplist, dar care pare foarte complicat. Acum, conștientizez că natura simplității și natura complexității ține deja de introspecția fiecăruia și de suflet și subiectivitate afectivă și artistică, dar nu putem contesta apariția acestui procedeu în întregul artei, și în viața ei generală, de la începutul lumii până astăzi.

O să mă intorc la ideea asta imediat. Acum, hai să particularizăm.

Care-i faza cu Interstellar, și care-i toată controversia asta făcuta pe el?

E un film de proportii imense, fireste, amplificand estetic mijloacele de expunere cinematografice cu tehnologia pe care o avem. Deci putem fușeri pe aici și să trecem direct peste evident (evident pentru mine, cel puțin) – vizual este extrem de plăcut, are o frumusețe aparte pe care o căutam mereu în filmele de acest gen. Cadre care te fac să suspini/să visezi/să gândești, doar prin magia lor, dacă-mi permiteți să fiu ceva mai siropos. Tehnologia și gândirea si sentimentul artistic ajuta la conturarea produsului, împreuna cu delectarea auzului prin o coloana sonora de genialul Hans Zimmer – de cine altcineva? In fine, Gravity-u’ de anul trecut, al fratilor Cuarón, are o coloana sonora demna de mentionat aici, fiind vorba tot de un film „cu spatiu, si mult spatiu”.  Vizual, Gravity e mult mai impresionant, din perspective tehnice, dar nu despre asta vreau sa vorbesc aici.

Am ajuns la concluzia simplă – Interstellar are tehnologia și modalitățile necesare pentru a amplifica estetic produsul brut, modurile de expunere brute cinematografice, și de a se adăuga peste jocul actoricesc. Avem deci niște explozii foarte frumoase care să vina pe lângă jocul actoricesc intens al câștigătorului Oscarului de anul trecut, Matthew McConaughey, + Anne Hathaway, Michael Caine ș.a.m.d. – combinația asta, de joc actoricesc remarcabil, cu efecte și imagini frumoase, e un fel de vin cu ciocolată foarte bună. Vinul ăla rămâne și devine poate mai bun cu timpul, dar ciocolata mai și expiră, și desi nu cred ca va muri vreodată, ca aliment, expiră individual. Efectele valide acum nu vor mai fi acceptabile pentru marea masa de peste 50 de ani, cum jocul actoricesc „valid” acum va deveni mai mult o moștenire culturală,un obiect straniu dar totuși frumos, pentru omul viitorului – cum vinul din 1750 este „dubios”, dar… este!

Avem, așadar, mixajul potrivit pentru a exprima mesajul acela foarte simplu de care zic – oh, prin toate exploziile astea, prin uzul arhetipurilor si prin uzul indivizilor si al motivului specific SF al existentei unei constiinte umane colective, al unui scop mai mare decat cel individual, prin toate aceste motive artistice si prin imbinarea temelor cu care suntem obisnuiti de zeci, sute, miii de ani, intr-un fel sau altul, e si un mesaj la fel de simplu – un mesaj simplu, simplist, prezent in arta de la inceputul timpului pana in prezent:  „E mai mult in viata decat ni se pare (there’s more to life) si IUBIREA ne uneste pe toti.”

ÎN FUNDAMENT, peste toate celelalte, Interstellar e un film despre iubire, si despre atingerea adevaratei uniuni si adevaratului nivel de constiinta prin iubire – iubire pentru iubire, iubire pentru viata, si iubire particulara, pentru fiintele din jurul nostru, si pentru specia noastra, ca fiinta, ca identitate. Nu vorbim de o iubire generica, ci de o iubire de ansamblu, o pasiune ce sta in umanitate ca un intreg – o pasiune absoluta si idealista. Pot spune chiar ca poezia aia, de la inceput, pe care o  tot recita Caine, si pe care o recita pseudo-antagonistul jucat de Matt Damon, e un fel de trimitere ceva mai directa spre faptul ca omul are aceasta „chestie”, si a avut-o mereu. Poezia aia are, intr-o analiza lirica, multe motive si teme, si chiar un mesaj similar cu filmul. Poate mai mult decât similar, chiar.

< Do not go gentle into that good night

Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.

Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.

Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.

Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.

Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.

And you, my father, there on the sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.  >

Poezia, de Dylan Thomas, a fost scrisa in 1951. Si putem gasi opere cu mesaje similare, sau mai mult decat similare, sau cu motive comune, si mai mult decat comune, si teme comune, si mai mult decat comune – nu doar din ultimele secole, ci de la inceputul intregului concept de arta.

Suntem obișnuiți cu aceste apariții artistice, cu aceste subniveluri, si le recunoaștem, mai mult inconștient decât conștient, in opere de pretutindeni si de totdeauna.  Uneori, de aceea ne ating sufletește, si de aceea cerem mai mult – noi, „consumatorii”, forțam uneori artiștii să producă aceleași lucruri din nou și din nou și din nou(analizează-te puțin și gândește-te la câte Romeo și Julieta-uri ai văzut de-a lungul anilor), expuse diferit, pentru ca suntem atrași de ele, de obicei indirect.

Dar, daca aceleași idei prind peste tot in lume, mereu, in moduri diferite, nu spune asta, în sine, ceea ce spune și filmul? Ne atrage absolutismul acesta idealist – ne atrage iubirea asta absolută expusă în artă, cum a fost expusă în Interstellar, și ne atrage ideea de mai-mult absolut, și ideea de speranță cosmică, ne atrag toate aceste lucruri pentru că sunt ABSOLUTE, IDEALISTE și, ca urmare, NEMURITOARE.

De ce?  Poate pentru că stau în fundamentul nostru, în conștiința aia colectivă prezentă în SF-uri. Dar de regula, ne atrage absolutismul și idealismul artei, prezentat uneori mai subtil, alteori mai evident, pentru că majoritatea dintre noi suntem REALIȘTI. Suntem RELATIVI, și credem în lucruri RELATIVE. Am ajuns la un punct in societate, si poate că am fost mereu aici, în care suntem aproape pe deplin, practic, realiști… Dar, cum zicea Carlin, „realiștii sunt idealiști dezamăgiți”. Nu cred că sunt mulți intelectuali raționali și realiști, sau comediani la fel de cunoscuți ca bătrânul Carlin, aici invocat în cauza - faptul ca George Carlin a spus asta spune foarte multe.

Deci poate că aceste lucruri prind, și vor prinde mereu, pentru că problemele au rămas majoritar-fundamental aceleași.

Interstellar este o opera artistică, extrem de amplă, cu un mesaj simplist – așa apare, la o analiză de genul ăsta.

Asadar, aici vine controversia lui Interstellar. Controversie ce, de fapt,e prezentă aproape mereu, peste tot. Critici care spun că nu e „nimic nou”. Și pe acești dragi critici vreau să îi întreb:

Voi ați creat ceva „nou”? Aș vrea să văd și eu ce ați creat voi, „nou”.

Nu am de gând sa stau si sa argumentez de ce consider ca aceasta parere este gresita, nu am de gand nici sa glorific Interstellar spunand ca are niste idei aparent mai subtile si briliante, precum faptul ca ia cea mai relativa notiune, timpul, si o „absolutizează”, nu, - am de gand va las pe voi sa analizati atot-argumentul atot-criticilor astia, si sa va alegeti parerea singuri. Deci, poate aduce ceva nou, poate nu – asta e o materie artistică subiectivă…

...Dar este relevant filmul, ca opera, pentru noi, pentru viață? Relevanță sigur are. Chiar nu numai relevanța faptului că putem lua un film cu “nave spațiale și extratereștrii”  și să vedem că este relevant și marcant în viața noastră concretă, de zi cu zi, și spirituală – pentru ca oricum, asta e relevanța ficțiunii generale – nu numai asta, mai e una, poate sunt chiar mai multe:

Are relevanță întrucât adresează probleme actuale si probleme fundamentale – lipsa de hrană posibilă în viitor, conflictele sociale din prezent, tehnologia, haosul stiintific / artistic / cultural / social in care traim. Adreseaza aceste lucruri, teme ale prezentului, ale SF-ului – viata pe alte planete, relevanta stiintei in societate, dar adreseaza si teme fundamentale – iubirea aia absoluta si ce face ea, s.a.m.d.

Dar daca privim Interstellar precum o metafora intreaga, putem observa si alta tema – frica de a fi uitat si pierdut, poate mai mare decat frica de moarte.

Si cum este asta relevant in arta si in societatea prezentului, azi foarte mult, si dintotdeauna? Pai, dragii mei, a fi uitat si pierdut este o teama constantă a artistului, a artei, nu numai o teamă generală umană.

Aici intra in discutie Space Oddysey și Pulp Fiction. 
O sa intrebati ce naibii cauta Pulp Fiction aici… Well, wait for it.

Din unele perspective, Space Oddysey  este un film “similar” cu Interstellar-u’… Apare tesseractu’, popular in SF, si mai ales in Space Oddysey, si apare tema explorarii universului. In Space Oddysey, explorarea este o voluptate, un exponent al curiozitatii si a naturii omului pentru mai mult – o menire. In Interstellar, e tot un fel de menire, dar e o menire venita ca necesitate absoluta, in timp ce in Space Odyssey e mai mult o chemare divina.

Space Odyssey e un film pe care il poti discuta intr-o pagina, sau in 20. Dar, pentru mine, intrebarea pusa (direct de carte si mai subtil de film – luati aminte ca Arthur C. Clarke a venit la regizor, Kubrick, cu ideea cartii si a scris cartea in paralel cu realizarea filmului… ba chiar a lansat cartea DUPA film) nu este „este mai mult la viata decat vedem initial?”, aceasta e un raspuns, printre multe altele, raspuns cu un firm „DA!”. Adevarata intrebare pusa de Space Oddysey este „Merita sa ne sacrificam ‚ignoranta’, simplitatea si fericirea, sau iluzia fericirii simplitatii, a nestiintei aparente  pentru revelatia cosmica, absoluta, divina, ce ne va schimba pe vecie, ireversibil?”… „Ne va face revelatia doar mai mult, sau concomitent si mai putin?”

Acest mesaj este ceva mai complex, ii putem atribui o valoare ceva mai abstracta, dar are un mesaj pe care il putem, de asemenea, gasi, generalizat, si in diverse alte opere, de la inceputul vremii pana acum.  Deci, conform criticilor respectivi, din perspectiva tematologiei, nici asta nu “aduce ceva nou” (desi, din foarte multe perspective, aduce foarte multe lucruri noi… de ce? PENTRU CA, PANA MEA, KUBRICK!)

Modul de expunere este similar cu Interstellar, dar putin mai “artsy”, așa. Avem muuulte alte lucruri, precum geniala temă a robotului și a umanității robotului, atot-prezenta in Space Odyssey.  In timp ce Interstellar este o poveste mai mult „despre iubire”, Space Odyssey este o poveste mai mult despre “ignoranta, iluzii ßà curiozitate si menire”.  Dar se poate remarca mesajul simplist, exprimat amplu.

Acum luam Pulp Fiction.

Oh, Tarantino. Desi nu prea pot sa imi aleg opera artistice favorite, Pulp Fiction este filmul meu preferat – probabil pentru ca l-am simtit adanc, si m-a marcat profund, dar nici acum nu am inteles cam “tot ce e cu el”. Normal, nu intelegem niciodata cam “tot ce e cu arta”, pentru ca e prezent caracterul inefabil, dar ati inteles ce vreau sa zic.

Pulp Fiction este atat de simplu la prima vedere. Niste profesionisti care se impusca pe acolo, niste mafioti, o „regina”, vicii, loialitate… „Povesti de revistă”. In sine titlul spune “fictiune de revista”, “fictiune ieftina”.

 Titlul este, de fapt, o ironie. Un „mic ranjet” specific operei lui Tarantino. Modul, modurile de expunere sunt, de asemenea, folosite satiric, comic, spunand niste chestii foarte adanci si serioase si spirituale intr-o maniera „de revista” – dar aceasta tehnica estetica, de a expune adancul prin superficial, este in sine o figura de stil, o figura specifica lui Tarantino – mie imi place sa o numesc „opulenta, superficialitatea si kitschul ca figuri de stil”.

In Pulp Fiction avem de fapt o ironie patrunzatoare pe arhetipurile intalnite in viata, o remarca adanca, morala si relevanta, cu conotatii biblice – avem o satira mascata, in mod satiric, in aceasta „poveste de revista”.

Avem deci un mesaj mai subtil si mai greu de identificat, daca nu mai putin comun in arta ca intreg – exprimat foarte „simplu”.

Si deci de ce am vorbit de aceste filme aici? Ce treabă au cu Interstellar?

Pentru a raspunde acestui lucru, hai sa ne intoarcem de unde am plecat. Tema  fricii de a fi uitat si pierdut, poate mai mare decat frica de moarte. Ma gandesc, asa, ca Interstellar este si incercarea lui Nolan, a regizorului, de a isi lasa o amprenta definitiva in cinematografie, poate este chiar una dintre incercarile sale, daca nu incercarea sa de a nu fi uitat.

Pentru mine, a reusit. Toata analiza asta obositoare la o parte, e un film… frumos. Mi-a placut. M-a facut să zâmbesc, și să mă imping în scaun, și să uit unde sunt, poate. Nu este ăst adevăratul scop al artei? Sentimentul? Si hei, daca o sa am nepoti, si o sa vina la mine si o sa ma intrebe „cam ce chestii erau pe vremea mea”, o sa le zic si de asta, mai mult ca sigur. Acestea sunt operele „explozibile” ale vremii noastre, si o sa le zicem de ele, mai mult ca sigur.

Dar cati dintre voi, puști de 15-20 de ani, ați văzut și/sau citit Space Oddysey? Cati dintre voi ati AUZIT de Space Odyssey? Cati dintre voi stiti cine e Kubrick, sau Arthur C. Clarke? Și câți ați văzut peste aparențele filmelor lui Tarantino, sau măcar văzut filmele lui? Mult prea putini. Si asta nu e vina voastra neaparat, ci a societatii, a felului in care ne conservam. Asadar, eu o sa incerc sa le spun nepotilor mei ipotetici de Space Odyssey. Dar ei o sa zica mai departe de el?

Si uite asa, capodoperele devin din ce in ce mai distante. Aici intra frica creatorului, frica de a fi uitat. De uitat, de murit, nu cred ca pot sa moara – arta nu moare. Dar sa o lasam asa? Eu unul nu mi-as permite. Vorbim aici de o responsabilitate pe care nu o am doar eu, ca artist, si o responsabilitate pe care o are intreaga specie, in calitate de omenire, cu mostenirile de rigoare – responsabilitatea de a mentine inaltă flacăra artei, și flacăra realizărilor noastre, în noi. În noi, nu numai ca indivizi, ci și ca SPECIE.

Așadar, nu muriți, nu in felul ăla. Ca sunt niste versuri de Bukowski, „nu poți bate moartea / dar poți bate moartea in viața, uneori”.  (The Laughing Heart)

Știu, concluzia asta, dintre celelalte, e puțin cam trasă de păr. Dar o să o trag de păr cât pot, pentru că merită afirmată. 
Nu le lăsați să fie "uitate". Cum zic filmele astea, cum zic, cu flacara în ei, artiștii ăștia. Nimeni nu vrea să fie uitat, să moară. Nimeni nu vrea să creadă că viața e doar o mică scânteie ce nu poate fi nimic mai mult.

Daca simtiti arta, atunci nu muriti, si nu lasati operele sa fie „distante”, cu atat ne indepartam de ele cronologic. Altfel, o sa tot refacem lucruri, si nu o sa iasa niciodata ceva nou, cu suflet adevarat, si criticii o sa se tot plângă, și procedeele se vor tot repeta, și vom deveni din ce în ce mai șterpi.

 Și, hei, într-un fel, asta ne sopteste si Interstellar… Așa că:

Do not go gentle into that good night, Old age should burn and rave at close of day; Rage, rage against the dying of the light. 

( Da, frate, stiu, puteam sa pun alt film acolo, nu Pulp Fiction... Eventual puteam sa pun un SF... Dar... na... Pulp Fiction... Am si eu viciile mele... )

Versetele Aroganței: 42. Țigară la bucată

Sunt niste taste prafuite
intr-un subsol
undeva.
Si bătrânul asta merge
-n subsolul ala aproape zilnic...
undeva.
Si apasă pe masina de scris.
Batranul asta, la un bec duhnind
A secera si a mercur,
scrie.
Are, pe birou, un măr
si o tigară la bucată.
Se aude cruda apăsare
a tastelor vechi...


Batranul asta,
acum!
30 de ani...
statea tot intr-un subsol,
scriind si…
ascultând,
cu doua casti pe urechi,
legate prin tavan
printr-o podea
-cu un fir izolat
prin tapet-
-ce îi zicea cetăteanul Popescu
tovarășei Strasky-
întoarsă

pe vine

in pat.

Îi auzea rujul.


Pe biroul din subsol
era o stema, cu-n ciocan.
Acum stema e stearpă,
dar țigară a rămas,
Si bătrânul
tot scrie.
...Cu căștile pe urechi...
Parca ii aude sanii tovarăşei Strasky
la fel de tineri sărind.
//Popescu:"Ce se aude, bătând asa?"
//Strasky:"Sobolanii, draga... Mereu au fost...
si mereu sunt".


...caninii de aur
...strălucind in ochelari
...pupilele diluate
Bătrânul rânjeşte.

…Cu mâna stângă pe taste...
scrie
...Undeva...
acum...
subsol...

...sub tine,

...dragă tovaraşă Strasky. 

Versetele Aroganței: 41. Filozoful

         -  David A. Marin

Filozoful se plimba beat pe ulițele goale

Când din vid a văzut-o

Stând cu altul.

…

Filozoful se plimbă beat pe ulițele goale

…spărgând cutiile poștale.

…

Filozoful se plimbă beat pe ulițele goale

Spre aerodom.

În drum, cred că moare.

Filozoful privește flăcările trabucului său

Și vede cum scânteile sunt diferite

Și lacrimile uscate de săptămâni

pe colțurile străzilor

sunt ale altcuiva.

Filozoful ajunge la aerodom,

Că de abia și-a luat examenul,

Și face cu ochiul unei instructoare

Cât atinge aripile unui avion ruginit

De prin război…

Pare pașnic.

Îl trage spre pistă

Și întinde banii ei instructoarei.

Pista se golește

Și filozoful

Cu mâinile goale

Și totuși mereu pline

Decolează.

Noaptea își toarnă

un shot peste ceruri

Și eșarfa îi zburda peste gat

Cât îi schimbă viteza

Și vede prost căci cabina e în aburi

Nu, nu e cald înăuntru,

E doar mai frig afară…

Aproape la fel de rece

ca-n el.

Și norii îl îmbrățișează

cât virează cerurile

Și filozoful zboară.

De jos, controlul îi spune să vina înapoi

„E furtună”

De jos, controlul îi spune să aterizeze.

Filozoful însa privește nivelul de benzina

Și ascultă Zeppelin cu ploaia în surdina

Cât trage maneta

Spre ocean.

(E filozof, caci pilot sigur nu e…

Mi-a zis avionul.)

Valurile de sub el

Parcă îi zâmbesc

și îi fac semn

să o ia înainte.

Filozoful aude fulgerele

Vede tunetele

Filozoful simte norii

Avionul îi este carapacea

Și el nucleu

Și ca un dragon

Năvălește peste valurile oceanului

Și secundele sunt minute

Minutele sunt ore

“ATENTIE, SUNTETI FORȚAT SĂs…a..a…”

Transmisia se întrerupe

Cât intră pe apele neutre

Și nu are acte, și nu are gânduri

Și nu are haine, și nici lacrimi.

Doar o eșarfă, o geacă de piele

O presiune a agoniei și o cabină depresurizată

Într-un avion.

Parcă-l aplaudă zeii

Căci furtuna-i luminează calea

Fulgerele lovesc  țigla

Și vântul izbește aripile

Și filozoful zboară

Repede

Repede

Prea repede…

Vede tunetele,

Simte norii…

Vede tunetele…

Gustă ploaia…

Și gustă sângele

Și sticla spartă

Din noua gaură a cabinei…

Și avionul zboară mai puțin

Și eșarfa îl sugrumă…

Noaptea se rărește

Și oceanul se rărește

Și vede nisip rece

Cam ca pulsul său

și mișcă vag maneta

Cât e împins în scaun

Și mișcă vag maneta

Spre un mal străin, pustiu

„CONFIRM LANDING, FOREIGN VEHICL-„

Nu mai există confirmări

În lumea de apoi.

…

Filozoful privește o epavă

Cică acolo a fost el

Filozoful privește răsăritul

De pe o plajă

Și privește niște valuri

Colorând rugina de pe un avion.

Și fumează o țigară, lângă o dâră de benzină

Obosit, cam plin de sânge, suflă și suspină.

Privește un avion… Biletul de dus înapoi.

Și zâmbind, scoate ultima țigară din pachet

și aruncă pachetul… pachetul ei

Lângă avion.

Și stinge țigara în dâra de benzină.

Flăcărilor zâmbește.

Cât își așează rămășițele eșarfei.
"Ce frumos arde epava", se gandeste.

…

Pe autostrada din spate,

Se aude gazul de eșapament

Al unei decapotabile colorate

Trei hipioți si doua hipioate

Se uita curioase

La barbatul ravasit, intins pe plaja

Langa o epava in flacari.

Deloc rusinoase,

Șovăie totuși, râzând și fluierând,

Filozoful întoarce capul

Și, puțin speriată, zâmbind, o fata îl întreabă

„Need a ride?”

Versetele Aroganței: 39. Poetul & 40. Principele

                                                        -   David A. Marin



Se scriu singure...

39. Poetul

Din pană îi curge sângele

În albul foii negre.

Și din pană îi curge sângele.

Din pană îi curge sângele

Poetul scrie versuri

Literele  ude

Dulce-sângeriu, sărate.

Unii demoni plâng

gustându-le.

Poetul se plimbă prin grădină

Și privește fântânile romane

și toată ziua fuge prin forumuri

și toată ziua fuge printre ei

și Soarele se stinge,

și Luna îl îmbrățișează cu raze selenare

Si cuplul lor celest etern

Îi fac să zâmbească

În agonie muribundă

Și speranță.

…dar ierburi bea

Și acva vitae fumează

Că pulsul să-i cedeze

Și ochii să-i poată închidă noaptea.

Poetul se plimbă prin grădină

Și privește fântânile romane

Din pană îi curge sângele

în albul foii negre,

Fuge de liniște,

Căci vine liniștea

Și cu ea explozia nucleara

Vine liniștea

Și cu liniștea

VINE

Teroarea.

Poetul se plimbă prin grădină

Și trântește

fântânile romane

Privind luna-n agonie

Și poetul nu e lup

E primul leu ce urlă la Lună.

Și poetul se plimbă prin grădină

Și sparge statuile grecești

Și poetul se plimbă prin gradină

Și trage iarba din pământ

Sperând ca poate natura se va apăra

Si are să îl străpungă

Cu un fulger.

...vers…

…….vers…

…lacrimă…

…vers…

Poetul stă în mijlocul curții

În cioburi și in urlete pierdute

A aruncat cu pietre în copii

Pana când au plecat de la porți

(În pace nu au cum să îl lase,

Pacea nu o are.)

Poetul stă în mijlocul curții

În cioburi și in urlete pierdute

În genunchi.

Si cu sânge scrie pe tabla ruginită

De sub corpul masacrat al Afroditei.

Cu sânge scrie pe tabla ruginită

Scrie,

Și inima îi bate mai încet

Și scrie…

Până nu mai are cu ce…

Și criticii scriu, peste mormântul său:

“Versetele nu mor.”

Undeva, în testament, dăca ar avea, ar scrie:

Critici,

Asta nu-I arta poetică.

Ca toate, ca toate,

E de iubire.

…al dracului sa fiu.

Dar nici al lui,

Că nu pot să mă dau

și nu vreau să mă dau.

Nu mă am, ca să mă dau.  

40. Principele

Oastea succede

Peste cerul rece.

Oastea urlă

Peste liniștea mortală

Putere…

…Durere.

În fața mantiilor roșii

Pe o iapă sumbră

Stă Principele.

Înainte merge El

Cucerind și ucigând

Înainte merge El

Provocând

Cu sufletul strigând în spate.

Nimeni nu știe că

În cerul rece

Și în sângele vărsat

Principele vede ochii Ei.

Și înainte merge El

Sperând că din toate

Săgețile date

una are

pe El

să-l străpungă.

Căci în adevăr,

Principele nu vrea să rănească

Pe nimeni.

Pe nimeni în afară de El.

Principele țipă  „înainte!”

Dar tot ce vrea El

…e să fie înapoi.

Principele e plin de ură

Urăște, urăște,

Urăște-se doar pe El.

E noapte

Și e înconjurat de generali

În tenebra cortului.

…

E noapte

Și se plimbă pe câmpul bătăliei,

Ascunzându-se de oastea…

… Sa.

Privește corturile de peste câmp

(…Nu dușmanul

Dușmanul e El.)

În față

Peste câmpuri sângerii

Și peste scuturi aruncate

Vede nimicul.

Vede un soldat

La mile distanță

Și ochii lor se întâlnesc

Soldatul ținește

Și Principele dă din cap, plângând.  

“Te rog”, șoptește Principele…

…”Te rog”.

Dar soldatul arcul-l coboară

Și șoptește

Privind Principele

De la mile distanță:

“Speră.”

...

…

Acum văd că le-am scris cu majuscule.   

2 ani de cioturi. Versetele Aroganței: 38. Omertà.

                                      - David A. Marin

2 ani.

Peste 60 de pagini de versuri, zeci de pagini de răzvrătiri, crizări – haos organizat.

De ce?

Sincer să fiu, nu știu dacă am cum să răspund la întrebarea asta. De ce scriu – scriu pentru că e in natura mea, e o parte din mine. De ce pun versete aici? Nici asta nu pot să concretizez… 

Pe undeva pe pagina asta scrie: “Lăcaș spiritual-psihedelic-sugestiv-pervers-controvers pentru tobosarul subsemnat si cititorii lui”… Da. Aceasta pagină, accesată de oricine, când vrea, nu este doar o pancardă cu niște foi și niște litere. Este un concept. O idee. Un haos organizat artistic-spiritualo-cibernetic.

O fi propaganda ideologică, o fi sângele unui anarhist, o fi o simpla înșiruire de poeme care mai de care mai sugestive.

Când mă întreabă cineva “de ce?”, am un răspuns ceva mai specific. Spun că, din sutele de accesări, știu că nici măcar jumătate din aceia nu citesc. Dar din sfertul ală care aruncă priviri peste sângele ăsta, peste urletele astea, peste plânsetele astea si peste râsetele astea, măcar un pumn de indivizi zâmbesc. Sper, și sper, și mereu sper, și unii mi-au dovedit ca nu e doar o speranță goală, că unii care îmi gustă “filozofia” înțeleg ceva… Nu neapărat ce am simțit eu exact la momentul compunerii(nici nu cred ca mă “inteleg” eu complet, sau ca e posibil sa înțelegi arta in deplinătatea ei)– pentru ca adevărul este ca nici nu știu ce am simțit exact la momentul compunerii fiecărui poem din nopți pierdute, din nopți câștigate.

Mă gândesc că o să înțeleagă ceva ce ii va marca. Mă gândesc că după ce cineva îmi citește un verset, o să zâmbească, o să râdă , o să plângă, și poate o să rămână măcar puțin în atmosfera lumii ce i-a fost generată de versetele mele. Si după, mergând pe strada, intr-o zi, poate o să se gândească la ce am scriu odată intr-un articol, sau o să concluzioneze el sau ea ceva de acolo, si o să aplice chestia aia.

Arta, in opinia mea, nu stă, de fapt, in simplele semne grafice de pe hârtie, de pe pagina virtuală. Arta stă in zâmbetul iubitei mele când citește o poezie. În lacrimi. În emoția aia, in privirea deloc conștientă ce apare pe fața muzei, sau a cititorului, oricare ar fi el, sub lumina operei.

Realizez ce am spus. Și constientizez asta. Hiperbolizez. Exagerez. E o anume opulență in profetizarea artistului, pe care am exprimat-o eu aici. VERSETELE AROGANȚEI au început pe baza organizării haosului meu interior, si nu am înțeles titlul pe moment – chit ca eu l-am pus. Cred că toți putem fi profeți uneori, și toti putem fi oratorul medieval ce se ridică pe pedestal si urlă. Si cred ca toți putem avea discipoli, si toti discipolii sa aiba discipolii lor. Asta nu inseamna ca suntem supusi.  Drept să fiu, VERSETELE trăiesc. Sunt un corp viu, o entitate. Versuri aruncate pe ecran, trimise in eter, citite, simțite.   

Scriu pentru mine, si ca urmare pentru ființa iubita, muza mea, dacă doriți. Dar eu am un viciu, pe langa romantismul meu exagerat, pe langa atot-siropul meu (o fi sirop, dar e sirop cu fond)  – cred in oameni. Iubesc adânc și urăsc adânc. Voi spera, voi urla pentru idealuri, utopie, voi scurge nuclee lirice din gânduri și din stări, pentru ca asta e natura mea. Rebel with a cause, without a cause, cum o fi... Important e ca... Na... Rebel with a soul... 

De ce? De ce? De ce? Pentru ca eu nu aud. Eu ascult. Pentru ca eu nu văd, eu privesc. Pentru că eu nu exist. Eu trăiesc. Eu iubesc.

Oh, stiu, sunt extrem de dramatic. Dar, cum zicea Hemingway: „There is nothing to writing. All you do is sit down at a typewriter and bleed.”

 Așa ca poftiți sângele meu:

Verstele Aroganței: 38. Omertà

                        

Au trecut 3 ani.

Vito se scufundă în saltea

Si plânge, singur, în vila sa.

Si plânge singur, in pușcăria sa.

Întunericul îneacă camera

In teroare.

Televizorul huruie in bucătărie

Vorbește de prietenii lui…

Arestați, morți, călcați…

<Capo, Don, Capo si Don,

Consigliere, Consigliere,

Cosa Nostra, Cosa Nostra…>

…se aud termeni aruncați inconștient

De reporteri reci.

Prietenii lui…

Cu trandafiri in costume batranesti

Cu sangele raspandit peste ași

Si peste rulete rusești. 

Au trecut 3 ani…

Si Vito plânge,

Plimbându-se prin vila,

Privind ochii goi

Ai statuilor italienești.

Incandescente,

Scumpe,

Goale,

Inocente: sângele roman a putrezit demult pe ele.

Acum, nu se mai vede.

Sudoarea lui încinsă

Se cristalizează sub

Razele lunare,

Prin pereții frigizi,

De vară,

Unde odinioară făcea dragoste încinsă

Cu consoarta sa.

3 ani…

Castelul lui, temnița lui…

Lacrimile ii ating umerii goi.

Vito se îmbracă,

Își așază cravata.

Televizorul huruie:

„Codul tăcerii, codul tăcerii…

Omertà… Omertà…”

Afara ploua cu stele…

Au trecut 3 ani…

Vito se strecoară pe lângă paznic,

Se zgârie pe piatra de râu

De langa trotuar…

Sangereaza peste niste frunze veștejite

Dar tace, tace si fuge…

Fuge după colț și intra in mașină.

Apăsa pe pedală și

conduce.

Conduce.

Mâinile sale muncite,

Cu venele lungi, palpabile

Strâng volanul

Precum si-ar strânge șotia

Daca ar știi unde e…

Pancardele americane

Si șoselele deșertice

Si semnele de kilometraj

Ca un pierdut anturaj

Ii vibrează sub

Rotile mașinii

Si capul ii fuge

Sub rotația pastilei,

Somnifere, somnifere,

„Omertà, Omertà…”

Aude, inca, televizorul...

Noaptea se adâncește

Noaptea se lungește

Vito conduce, Vito conduce…

La o suta de kilometrii in spate,

Paznicul doarme, paznicul doarme.

Razele lunii ii curmă gândul

Si pentru putin, nu mai plânge,

Nu mai gândește.

Pentru putin, e pe un câmp…

…Si soarele e mare…

…Si frații lui zburdă…

Printre vițele de vie

Din Avellino…

Glasuri angelice

Ale inocentei…

“Salute, Vito!”…

“Salute, Vito!”…

TIRUL!

Vito trage de volan.

Si ecoul claxonului se pierde in somnie

Ochii ii se maresc, lacuiti de lacrimi

Si conduce, conduce,

Spre glasurile copilariei.

*

Noaptea e pe terminate,

Si rotile cedeaza…

Apasa pe sosea

Ca arcul pe o vioara... 

Masina se  opreste

In fata unui club de noapte.

Vito deschide usa, si aproape lesina

Privindu-si fosta casa.

Tremura, pas dupa pas,

Calcand in fata,

Vidul domneste aici,

Caci nici striperitele nu se aud.

Vito respira

aerul metropolei

Si se gandeste la campurile patriei.

Si Vito aude, in tacerea funerara,

Un sunet viu, ca spiritul de vara

Ca primele gloante adolescentine

Trase prin vita vie…

…vita de vie…

Pe câmpiile din Avellino.  

“Salute…”

Soarele strident

Luminand rece

Glazureaza tomberonul

Dupa care se ascunde Vito.

Vito priveste…

Si gatul ii e sec,

Si lacrimile uscate

Sub altele proaspete.

Il vede, il vede,

Inima ii cade…

Fratele sau

Parul pe spate,

Trandafirul din sacou,

Barba acum albita,  

Si pistolul la brau.

“Grazie!”, vorbeste el,

Cu glasul angelic

De pe câmpiile copilariei

Luand bancnote

Din mana unui batran speriat.

Cum  a facut de atatea ori,

Cum  a facut de, oh, atatea ori…

Fratele lui se intoarce, spre usa clubului,

Dar batranul urla, si scoate o arma.  

Undeva, o stea explodează

Si alta se naște,

Și Vito nu mai gândește,

3 ani , 3 ani,

In-sfârșit

In-sfârșit nu mai gândește.

Vito se gândește

Ca a gândit destul.

Sarind din tufis,

Urland,

Navalind peste batranul

ce voia sa-i omoare fratele.

Il strange de gat, il strange de gat,

Si simte cum sub mainile lui

se curma un drum.

3 ani, 3 ani…

Se trezește, sub fratele sau,

Cu un pistol la tâmplă.

“Antonio”…

“Nu mai vorbi, Vito…

Ai vorbit destul, Vito…

Le-ai spus tot ce era de spus”.

Vito șoptește,

Privind in calibru

Ca într-o gaură neagră.

“Pe tine nu…

Pe tine nu te-am spus…

Te implor, du-mă la Ea…”

Antonio ezită, degetele îi transpiră pe trăgaci.

Prin față îi fuge o imagine pierduta…

Zâmbetul infantil și râsul fratelui său

prin vița de vie

cu decenii in urmă… 

“O sa avem grija de familia ta, fratello…”

“Te rog…”

Antonio tace.

Vito dă din cap, închide ochii…

…De dimineață, pe un ziar newyorkian

O sa scrie: fost sef al mafiei italiene,

Martor-informant, disparut de o noapte.

*

Vito deschide ochii, vede neclar,

E pe o saltea, intr-un pat regal,

Langa el, o perfuzie.

Respira greu, si greu citeste

Ce scrie

Pe un bilet

De pe noptiera.

“Ar fi trebuit sa te omor.

Te cheama Michael.

Priveste afara”.

Vito scăpa biletul, tremurând extatic,

 Incet, vederea i se lumineaza,

Afara, o câmpie,

Un soare mare,

Si niște copii alerga.

“Salute… “

Pe balcon, rezemata de o balustrada,

E o femeie cu parul lung, cârlionțat…

„Amore”, îi spun buzele fara voia lui.

Nevasta lui, nevasta lui…

Vrea sa tipe după ea, sa o ia in brațe.

Pe câmpie, ii sunt plozii…

“S-A TREZIT!”, urlă in cor…

Ii prinde privirea, si ea pe a lui.

 3 ani…

Vito zâmbește…

Si Ea… Ea zâmbește înapoi.

La un continent diștanță, 

Antonio își tine iubita in brate.

Râde.

 …Undeva, cineva fluiera piesa aia din Godfather…

Versetele Aroganței: 37. Cadillac

                - David A. Marin

                    

Dumnezeu are un Cadillac

negru precum cerul

 in care îl conduce.

Dumnezeu are un Cadillac

(decapotabil.

Când merge mai repede

Ii flutură pletele prin spațiu)

Și se plimba cu el pe lângă Venus.

ÎI place, fiind omniprezent,

Să conducă pe toate benzile cosmice,

Și să privească supernovele

cât luminează găurile negre.

Dumnezeu are un Cadillac

Si îl conduce pe lângă Venus

Oprește la stop, și trage de volan

Gazul de eșapament divin

Pufăie prin ceruri

cât virează intr-o parcare.

Deschide geamul, și trage aer

in plămâni, privind in zare.

își scoate ochelarii de soare

Și îl privește pe Ra, vibrând din stânga

Îl roagă să filmeze mai încet, șoptit

Și Soarele încetinește.  

…In Alaska se face mai frig.

Dumnezeu are un Cadillac

Și îi place să se oprească într-o parcare

de pe lângă Venus

(nici nu e aproape de benzinărie
doar că doarme iubita-sa pe banchetă
si nu vrea să o trezească)

cât privește moartea stelelor

și dansul meteorilor

și, cu brațul scos pe geam

bătând un ritm cu degetele pe

ușa care sclipește cu un negru

impecabil, își toarnă un pahar de

vin din sticla de sub scaun

soarbe

și îl pune pe parbriz.

Dumnezeu are un Cadillac

Si din parcarea de vizavi

Dintr-un Aston Martin albastru

Un bărbat îi zâmbește, ridicându-si pălăria.

Dumnezeu îi face cu mana, zâmbind blajin

Cât își aprinde o țigară,

Nu cu tutun – ci cu praf de stele.  

Bărbatul îi rânjește, sunetul prelungindu-se prin

Ecoul sateliților

“Scuze că nu Ți-am Înțeles socialismul…”

Dumnezeu zâmbește înapoi:

“Scuze ca nu ti-am înțeles democrația…”

Lucifer râde, dând din cap încet…

(Îi strălucesc ochii verzi

 cu înțelepciune adolescentină)

“Chiar nu te-ai maturizat…”

 „Nu, niciodată… Dar nici Tu…”

Dumnezeu ii iartă pe toți…

Si chiar și Lucifer iubește.

(întoarce puțin privirea și surâde iubitei sale, amețită și adormită pe bancheta din spate)  

Lucifer trage un gât de scotch

și aprinde țigara în flacăra

în mișcare

A unui asteroid violet…

Că merge cu muzica astrelor

îmbinată cu Bruce Springsteen-u’ de pe

Radioul mașinii.

Și Dumnezeu ascultă aceeași stație

∞MHz.

O fi muzica diavolului…

Dar ce e frumos, și lui Dumnezeu îi place.

Cei doi se uită la niște explozii cosmice

Și focul nebuloaselor

I se reflectă in trandafirul

Din buzunarul

Tuxedo-ului

Lui Lucifer

Și focul supernovelor

Se reflectă in pletele albe

Ale lui Dumnezeu,

Care poartă o cămașă

Și un tricou cu Led Zeppelin.

Și cei doi privesc cerurile,

Cu mâinile pe geam,

Din mașinile sclipinde

Prin parcări

de pe lângă Venus.