- David A. Marin
O sa incep acest verset cu ceva foarte Shakespearean:
Oh, art, thou art a strange, strange beast!
Oh, love, thou art nothing but love, but thou art everything.
Oh, self, thou art but a self, and you are never truly oneself till you find another self to love
And to get loved back by.
And to get loved back by.
In ceața aburilor băii,
Mă rezem de perete.
Curg in gresia rece,
Peste pielea goală,
Curg in străfundul conștiinței mele,
In peșterile si arhivele craniale.
Închizând ochii, privesc coridoare regăsite
Si prăpastii părăsite.
Si mă plimb prin stalactitele frigide
Căutând nucleul liric
Căutând sufletul atomului.
In ceața aburilor peșterii,
Caut in delir.
Precum cerneala pe plumb fierbinte
Pe pietrele grotei
in sânge, sunt scrise sonete.
Urmez printre stalactite
scrisul, urmez cuvintele,
Urmez citatele si visele,
Urmez gândurile.
Aud, dintr-un coridor, un sunet brusc
Vad, sub un glob de discoteca
Sub lumina aripilor unui înger căzut
(dansând)
La o orga roșie ca rujul un arlechin sta cântând.
Notele si
acordurile piesei atât de familiare
Mă atrag spre
bizarul personaj
Întoarce capul
spre mine
E un paj.
Machiaj alb, ruj roșu
Un zâmbet larg ca
aroganta,
Un zâmbet larg ca
demența.
Ii întâlnesc
ochii
si sub halat-mi simt
fiorii.
Orice sunet cânta
in ecoul cavernei
Mai putin rostirile
lui, de arlechin
Cuvintele-i sunt bruști,
un chin:
„Ce cauți, stăpâne?”
Si așa, dispare.
In locul lui
ramane o chitara albastra ca
Copilăria
Miroase ca tăria.
Halatul meu de
baie atinge piatra podelei
Cat mă așez, si
iau chitara-n brațe.
Încep sa cant cum
nu am cântat niciodată
Încep sa cant cum
nu am crezut ca pot vreodată
Simt cum curge
timpul precum picăturile reci
De pe tavanul
cavernei.
Simt delirul liniștii,
Teroarea rezonând
notei.
Din bezna iese
cineva
Simt cum se oprește
Simt cum gândește.
Nu mă opresc din cântat,
Peste notele chitarei,
Aud un geamăt
Aud un saxofon.
Muzica vibrează
bezna
Muzica vibrează peștera.
Caut
In străfundul conștiinței
mele
In peșterile si
arhivele craniale.
El se uita la
mine,
Eu mă uit in gol
Notele fug ca iepurașii
in Wonderland,
Notele se
imbratiseaza ca pisicile in Neverland.
Si apoi…
Tăcere.
Simt o mana pe umărul
meu
“Cine ești tu?”
“Sunt eu”.
“Eu?”
“Oarecum, compadre.”
Întorc capul, si mă
ridic.
Si mă uit in
ochii mei.
Si el se uita in
ochii mei.
Apare, sub
fosilele din piatră,
Un minibar cu
multă gheață.
Mă servește cu șampanie.
“Nu te mai
plange, prostule.
Nu vezi ca sunt
aici?
Suntem toti aici.”
Din umbra apar arlechini
Si pirati…
Si iepuri crizati
Din umbra apar
multe eu-uri…
Ciocnesc, zambind
amar, si trag pe gat sampania.
"Bravo, Alice..."
"Nu ma mai ironiza."
"Mereu te ironizezi singur..."
"Bravo, Alice..."
"Nu ma mai ironiza."
"Mereu te ironizezi singur..."
Pestera se
preface intr-o sala largă
Si ma trezesc pe
un tron, cu sampania in mana.
In fata mea, sta
El, intr-o mana un pahar
In cealalta
coroana.
In genunchi sta
arlechinul,
In genunchi stau
iepurii,
In genunchi sta
regatul.
“Compadre, uneori
esti prost.
Nu ai pierdut
nimic.
Suntem toti aici.
Dar tu, compadre,
Tu esti regele.”
Fostul eu, El,
paseste spre mine, si imi aseaza
Coroana pe cap.
“Paseste-ti in
regat.”
“Unde?”, intreb
eu.
“In suflet.
Acolo, acolo esti
Tu,
Acolo e Ea.
Acolo e arta.
Acolo e nucleul.”
“Compadre?”, il
intreb un ultim lucru.
“Mmm?”
“Excelsior?”
“EXCELSIOR,
COMPADRE!”
In hohote de ras,
Si zambind, cat
cei îngenuncheați mă aplauda…
Deschid ochii, si
ma ridic de pe gresia rece, razand.
Aburii din baie au disparut.
Ma intreb daca
cineva a inteles poezia asta
In afara de Ea.
Ma intreb daca am
inteles eu poezia asta…
Ma intreb daca
intelegem vreodata ceva cu adevarat…
Ma intreb daca
doarme.
Ma intreb daca
suntem capabili sa nu scriem despre dragoste…
