Cioturi despre viata, muzica, filme si alea-alea, cu un tobosar.
//Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
He is the splendid singing sinner summing so-called
strangers into such serene siblings.
He aspires to be that.
Great things, miracles of art,
thinks the poet and the bard,
now a Lord upon the land,
with a flag upon his tent
one day to be cast down
for all flags to stride along
the idiots might hate him now
for letting the enemy inside
but the enemy is not one flag
as much as all of them
can be
when they are all that is left.
Alas…
Great things, he thinks and makes
As some throw oranges and peels
And others love and admiration
Such is the way of the artist
The time is such that the artist
must also be a politician
it is again a time of courts and kings
Great things, he thinks and makes
He knows one day
Above the flag shall be the one
who used to hold it
Above the flag shall be the name
of those who live for The Everything
and who have their own Something.
----------------------------------
Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
(I'm overly conscious about this essay. I feel like Bowie himself is going to read it. Therefore, it's in both my mother tongue and his mother tongue. I feel it's only right. Essay in Romanian and in English.Scroll to the end for the English version.)
(Sunt ultra-conștient când vine vorba de eseul ăsta. Simt că Bowie însuși o să îl citească. Ca urmare e atât în limba mea maternă cât și în limba lui maternă. Așa e bine. În română și în engleză.
David Bowie a trebuit să moară ca să îi înțeleg cu adevărat ultimul album.
Nu trebuie eu să
îl mai glorific, vreau doar să punctez faptul că Bowie a dat dovadă de artă
într-o manifestare absolută – curgând în întregul artist, și artistul curgând
în ea. Acum 18 luni, David Bowie a aflat că are cancer. Probabil atunci s-a și
apucat să înceapă concretizarea albumului. Clipul de la “Blackstar” a apărut mai devreme, însă albumul în
întregime a apărut de ziua lui, pe 8 ianuarie.
6-7 ianuarie, îl
visez. Ducele Alb mi-a apărut oniric într-o manieră obscură, ciudată prin
faptul că nu era deloc ciudat, era Bowie-ul pe care mass-media nu l-a văzut – purta un trenchcoat, părul îi era
blond-grizulat și intrase în backstage-ul/depozitul de scule în care mă aflam
întrebând de cineva. L-am rugat să îmi semneze o figurină de pluș Bowie, pe
care mai semnase un artist – pe care a afirmat că îl cunoaște. Eram cu un
prieten și o prietenă și ne jucam jocuri video – Bowie decide să se așeze și să
vorbească cu noi, cu mine, foarte firesc, și, pe lângă întrebările-răspunsurile
trademark Bowie, am început pur și simplu să discutăm una-alta, firesc, cât se
poate de obscur de firesc, până am dat să ne jucăm tustrei pe consolă, sau pe
ce pana mea ne jucam. Se trezește Ducele, bagă mâna în ecran și începe să
scoată obiecte din virtual în realitate. Se rupe ceva spațiu-timp și mă trezesc
cu el într-o zonă foarte americană de câmpie, pe lângă o autostradă, într-un
orășel sudist. După care m-am trezit.
Pe 8 ianuarie, e
ziua lui, și deși simțeam o vagă nevoie să îi mai scriu încă un articol de
laudă, cum îi scrisesem cu ani în urmă, am uitat și am abandonat ideea…
…iar pe 10, unul
dintre marii mei eroi moare. Imi deschid ochii de dimineata si vad mesaje de la
prieteni. Nu pot sa procesez. Unul dintre artiștii care a avut un mare impact
pe mine nu doar prin “produsul” său artistic, cât și prin imaginea sa, mitul său, personalitatea sa și
valorile sale și obscuritatea sa – toate acestea intră în marea totalitate a
operei sale… Opera lui se concretizează
în ultimul pas, devenind astfel moștenirea lui – Marele Duce Alb a așezat atât
de bine partitura, încât pianul a continuat să cânte și după ce a plecat
pianistul, iar plecarea pianistului devenind parte din actul artistic. Bowie
își transformă moartea într-o operă de artă, precum a spus și producătorul lui,
Tony Visconti, iar ultimul lui album, piesele, clipurile, textul,
instrumentalul, cântatul, stilul, se îndepărtează poate de ambiguitatea lui
obișnuită, devenind un hotărât “see you later”, dar, pe lângă valoarea de scrisoare de plecare,
are și valoarea de testament. Ziggy Stardust mai și îndeamnă la ceva, și
acceptă ceva.
Ascult “Blackstar” la finalul anului. Îmi zic,
subconștient, că ambiguitatea și obscuritatea sunt chestii Bowie, și deci cam
ăla-I tot șpilu’, și oricum, pana mea, Bowie, pentru că Bowie…
Something happened on the day he died
Spirit rose a metre and stepped aside
Somebody else took his place, and bravely cried
(I’m a blackstar, I’m a blackstar)
Lazarus.
Look up here, I’m in heaven
I’ve got scars that can’t be seen
I’ve got drama, can’t be stolen
Everybody knows me now
10 ianuarie.
Something happened on the day he died
Spirit rose a metre and stepped aside
Somebody else took his place, and bravely cried
(I’m a blackstar, I’m a blackstar)
Fredonez și cânt partea asta, izbucnită
acum în capul meu, mai toată ziua.
Look up here, I’m in heaven
…
I’ve got scars that can’t be seen
…
I’ve got drama, can’t be stolen
…
Everybody knows me now
…
Everybody knows me now
…
Everybody knows me now
…
Look up here, I’m in heaven
…?
Look up here, I’m in heaven
…!...
Look up here, man, I’m in danger
…!...
Look up here, man
Look up here, man
Look up here, man
!!!
Mă lovește, și încep să îmi dau seama de șpil.
Bowie vorbește mai puțin de religie și filozofie aici cât îmi spune cât se
poate de firesc, mai firesc decât oricând până acum, acum versurile și
melodiile amalgamându-se în capul meu cu visul meu și cu propriile mele
interpretari și viziuni prea personale pentru un articol cibernetic, și din tot
amestecul ăsta, îmi dau seama. Blackstar-ul nu este Bowie, sau cel puțin, nu e
doar el. Blackstar-ul sunt eu. Blackstar-ul este tânărul artist, cum Bowie a
fost tânărul artist până în ultimul moment - și Bowie îi pune mâna pe umăr
tânărului artist, și-i zice “Privește ceea ce am făcut, zâmbește, și acum hai, că-i rândul tău”.
Evident că acestea sunt interpretari devenite destul de
generale acum, pentru că dacă moartea lui Bowie ar fi o melodie, ar fi un hit,
ar fi top-of-the-charts. Și așa ar și vrea să fie, după părerea mea. Mai
personală devine situația ascultând mai adânc în “’Tis a Pity She Was a Whore”,
“Dollar Days”, restul melodiilor de pe album. Interpretările mele devin, mai ales pe “Tis a Pity
She Was a Whore”, foarte persoanale, legate de complexe și gânduri și tot felul de asemenea lucruri –
spiritual vorbind, a fost un ajutor adânc și poate subtil, dar foarte mare, ascultând
aceste obscurități din mine fiind tangente cu obscuritățile din acest erou al
meu și al altor milioane de artiști – îmi spune că “E ok, așa-i, e ok,
lucrurile astea sunt cum sunt” și
parcă iarăși aud vocea transformată din tânărul-rebel-obscur Bowie în
tânărul-rebel-obscur-bătrân-înțelept, părintește zicând: “Și cum ziceam, mergi și fă artă, că-i rândul tău”.
Parcă îl și aud,
întipărit în conștiința colectivă a umanității:
“It’s been interesting, it’s been good, it’s been cool –
stop being stupid, time to move on, you pick it up from here”.
Testamentul acesta,
moștenirea lui, totalitatea operei sale – brusc, voalul de narcisism și
opulență pe care îl asociam cu Bowie și care mă atrăgea atât de tare la el parcă
nu mai e atât de mare, atât de strident în viziunea mea cât este altceva - și
prin el se vede nu un gest falnic de plecare-eroică-în-apus, ci un zâmbet cald
și falnic de plecare-eroică-în-apus, adresat tuturor celor care îl ascultă. Time to go. Time to die. Time to live on.
David Bowie moare
iar ultimul detaliu din portretul lui e terminat. Magic trick. Mitul este
lansat în nemurire.
Bravo, Mare Duce
Alb. Mulțumesc. Ne mai vedem, ne mai auzim.
...
Tony Visconti
scrie:
< "He always did what he wanted to
do, And he wanted to do it his way and he wanted to
do it the best way. His death was not different from his life — a work of Art.
He made Blackstar for us, his parting gift.
"I knew for
a year this was the way it would be. I wasn't, however, prepared for it. He was an extraordinary man, full of
love and life. He will always be with us. For now, it is appropriate to
cry." >
...A, da, și pentru că promovarea de sine și ostentativitatea-de-bun-gust e o treabă Bowie - daca vreți, veniți la următorul meu concert să îl omagiem impreună. Cânt un cântec, două. Așa e... cum trebuie. Și nu e ca și cum nu faceam cover-uri Bowie înainte...Sunt, totuși, destul de sigur că cel mai mare tribut către David Bowie este a îți face propria ta artă, a crea. ...Blackstar...
David Bowie had to die in order for me to truly understand his
last album.
I don’t need to glorify him some more – I just want to point
out the fact that Bowie showed art in its absolute manifestation – pouring into
the artist, and the artist pouring in it. 18 months ago, David Bowie found out
he had cancer. That’s probably about when he started studio work on the album.
The “Blackstar” video was released earlier, but the album in its entirety was
released on his birthday, on the 8th of January.
6-7th January. I dream of Bowie. The Duke showed
up in my sleep in an obscure fashion, weirdness determined by the fact that he
didn’t seem weird at all – it wasn’t the mass-media Bowie. He was wearing a
trenchcoat, his hair was blonde-to-grey and he was entering the backstage/warehouse-looking
like space in which I was, with a guy and a girl, friends of mine, but I can’t
quite remember who they were. He was asking about someone. He comes in, I ask
him to sign my Bowie figurine who was already signed by a previous artist which
he knew. Bowie decided to stay, he sat down and we started talking, he was
giving me advice, and talking with me as if this was supposed to happen for a
long time. After the trademark Bowie questions-answers, we kept casually conversing,
and then we all started playing video games on the system that we were playing
on before he came in. The Duke rises, puts his hand in the screen and grabs
virtual objects, bringing them into reality. Then there’s a glitch – something
breaks in the space-time continuum. We’re by an American South highway, in a
little country town.
I wake up.
On the 8th of January, it’s Bowie’s birthday, and
although I felt this vague need to write him yet another article of praise, I
forgot and abandoned the idea…
…and on the 10th, one of my great heroes dies. I
open my eyes in the morning and there’s messages from friends. I can’t take it
in. One of the artists who had such an amazing impact on me not only through
his artistic “product”, but through his image as well, through his myth,
through his personality and through his value and obscurity – all of these
things enter the great sum that is his amazing work. His opus. And his opus is
now complete – all the pieces are in place, his work now becomes his inheritance.
His legacy. The Great Thin White Duke wrote the score so good that he piano
kept on playing after the pianist was gone, and the pianist’s leave became part
of the artistic act. Bowie transforms his death into a work of art, in the
words of his producer Tony Visconti, and his last album, the songs, the
instrumental, the playing, the text, the delivery, the videos maybe takes a
step away from his usual ambiguity, turning into a clear and bright “see you
later”, but, other than a goodbye letter, it is also a testament. It’s his
will. The alien is asking us to do something, he is telling us something,
encouraging something, and accepting something.
I listen to “Blackstar” at the end of the year. I tell
myself, subconsciously, that the ambiguity and the obscurity are very Bowie
things, and that’s basically the deal, and anyway, it’s Bowie, because Bowie…
Something
happened on the day he died
Spirit rose a metre and stepped aside
Somebody else took his place, and bravely cried
(I’m a blackstar, I’m a blackstar)
Lazarus.
Look up here, I’m in heaven
I’ve got scars that can’t be seen
I’ve got drama, can’t be stolen
Everybody knows me now
10th of January.
Something happened on the day he died
Spirit rose a metre and stepped aside
Somebody else took his place, and bravely cried
(I’m a blackstar, I’m a blackstar)
I hum and sing this
part, now erupted in my head, pretty much all day long.
Look up here, I’m in heaven
…
I’ve got scars that can’t be seen
…
I’ve got drama, can’t be stolen
…
Everybody knows me now
…
Everybody knows me now
…
Everybody knows me now
…
Look up here, I’m in heaven
…?
Look up here, I’m in heaven
…!...
Look up here, man, I’m in danger
…!...
Look up here, man
Look up here, man
Look up here, man
!!!
It hits me. I start realizing what he’s going on about.
Bowie talks less about religion and philosophy, he is talking as frank as he
ever got, now the lyrics and the melody are merging in my head and heart with
the dream I had, with my own personal interpretations and visions that are way
too personal for an cybernetic article – and out of this mix, I realize. David
Bowie isn’t the Blackstar, or he isn’t the only Blackstar. I am the Blackstar.
The Blackstar is the young artist, like Bowie was the young artist till his
very last moment – and now David Bowie is putting his hand on the shoulder of
the young artist, and he’s telling him “Look upon what I made, smile, and come
on, go, it’s your turn now!”.
Of course these interpretations have become pretty general
now, if Bowie’s death would be a song, it would be a hit, on top of the charts,
and this is the way I think he would want it to be. The situation gets more personal when I
listen deep into “’Tis a Pity She Was a Whore” and “Dollar Days”, the rest of
the tracks on the album. My interpretations get, especially on “Tis a Pity She
Was A Whore”, very personal, tied to my own complexes and thoughts and such
things – spiritually talking, it’s been a deep and subtle, but great help
listening to these obscurities in me, tangent with the obscurities in this hero
of mine and in the millions of artists that are inspired by him – he says: “it’s
ok, this is the way it is, it’s alright, this is the way things are”. And then
I hear the transformed voice of the young-rebellious-obscure Bowie turned into
the young-rebellious-obscure-wise-elder, fatherly saying: “And, like I was
telling you before, go and make art, because it’s your turn now.”
I can almost hear him, deeply imprinted in the collective
conscience of mankind:
“It’s been interesting, it’s been good, it’s been cool –
stop being stupid, time to move on, you pick it up from here”.
This will, this inheritance, this work – brusquely, the veil
of narcissism and opulence that we associate with Bowie and that attracted me
so much to him seems smaller and less grandiose in my vision than another
thing, looming high – and that is the last gesture, the gesture of departure,
and I say this because this gesture is not only a flamboyant, towering heroic
ride into the sunset, but a warm, towering, flamboyant smile as he rides heroically
into the sunset, and he’s smiling to us all. Time to go. Time to die. Time to live on.
David Bowie dies and the last detail of his portrait is
finished. It’s been a magic trick. The myth is now launched into immortality.
Bravo, Great Duke. Thank you. See you around, we’ll hear
from each-other.
Tony Visconti writes:
"He always
did what he wanted to do.
And he wanted to
do it his way and he wanted to do it the best way. His death was not different
from his life — a work of Art. He made Blackstar for us, his parting gift.
I knew for a year
this was the way it would be. I wasn't, however, prepared for it. He was an
extraordinary man, full of love and life. He will always be with us. For now,
it is appropriate to cry."
Also, since self-promoting and being tastefully ostentatious is a Bowie thing to do - if you want, come to my next gig and we'll pay tribute to him together. I'll play a couple songs. It's only right. And it's not like I wasn't doing Bowie covers before... Although perhaps making art of your own is one of the greatest
ways to pay tribute to the great David Bowie. ...Blackstar...
Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.