Cioturi despre viata, muzica, filme si alea-alea, cu un tobosar.
//Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
Sunt unele filme, care, dupa ce le-ai vazut, stai acolo cu ochii bulbucati, uitandu-te ca un prost la distributie si ascultand ultimele corzi ale melodiei de final... Unele filme care dealungul intregii actiuni te fac sa crezi ca nu au chiar atat de multa dreptate sau atat de multa substanta... Dar odata ce filmul se epuizeaza, si ajunge pe la final, te loveste gen FOARTE TARE ( si Alex urla "N-ati-o p'asta! Mintea mea explodeaza!).
Filmul asta a fost o experienta audio-vizuala geniala, cu o coloana sonora atat de emotionanta incat nu mai puteam si ma dadeam in fata si in spate pe scaun.
A fost filmat foarte bine, si greu, si chit ca a fost impotriva legilor gravitatiei si fizicii, tot a fost extrem de satisfacator vizual si auditiv. S-a cam exagerat cu omorurile. Se observa progresul regiziorului dealungul vietii lui. Cu atat era mai tanar, punea si mai mult sange in povestile sale. Dar in final, realizezi ca totul a fost un plan pentru a trimite un mesaj profund si subtil mintii, servit dealungul unui timp indelungat. Iti da exact cat iti trebuie dealungul actiunii, si la final vine desertul. Alt mic detaliu pe care il putem observa in filmele lui Tarantino este aceea secventa cand sangele sare pe zapada, sau pe o floare alba, ca in Django Unchained. Chestia asta simbolizeaza felul in care umanitatea corupe inocenta pura pe care incet, incet, majoritatea dintre noi o pierd. Si, de multe ori, sangele ala pe alb sare din personajele negative mai putin importante, sau uneori personajele mai mult sau mai putin negative, acest lucru simbolizand faptul ca oricine poate pica in coruptie. Alta drama portretizata de Quentin.
In mersul nostru nesfarsit pentru razbunare, cauzat de natura noastra omeneasca, nu gasim nimic decat tristete, si cum spunea la final si fierarul ala, "Nu te pierde in padure cand cauti lupul". Toate detalile extrem de mici, si replicile ca cea de mai de sus, au facut din acest "masacru" o capodopera profunda. Tragedia Miresei cand realizeaza ca cele mai apropriate persoane ale ei sunt si cele pe care vrea in disperare sa la ucida, si felul in care se leaga spiritual atat de mult de O-Ren Ishii la final, si "razbunarea aceea ce trebuie servita rece" devine fierbinte... My mind was having orgasms.
Filmul asta este ca un fel de prajitura. Iei o inghititura din prima felie, simti gustul, si iti cam faci o idee despre ce contine. Cu atat mananci mai mult, gustul devine si mai clar, si, in final, vrei mai mult. Dar cel mai important este ca cu cat inghiti mai mult din prajitura, cunosti mai bine bucatarul.
Brava, Tarantino! Brava! Kill Bill. Kill Bill. But what will it accomplish?
Multi oameni au spus ca filmul asta a fost un film fără pic de substanța, și care a fost mult prea violent, fără un anume scop.
Asta e o aroganta completa. Tarantino și-a dovedit din nou ingeniozitatea, transportându-ma in atmosfera aceea specifica din 1850, dar a făcut-o diferit. Coloana sonora, îmbrăcămintea, si unele elemente mai putin comune prin secolul 19, toate astea au fost integrate in acea perioada foarte bine, chiar intr-un mod orgasmic. Tarantino a si ironizat multe lucruri, ceea ce me gusta.
Quentin a descris si parti macabre ale perioadei pre-războiul-civil, dar ne-a dat si destule scene ironice si geniale, in sadismul acela genial, cu substanta, a lui Tarantino. Chit ca nu este cea mai buna opera a acestuia, filmul a fost foarte"caterinca" si bine scris. Tarantino a stors jocul actoricesc din Christopher Waltz, Leonardo DiCaprio, Samuel L. Jackson, Jamie Foxx si restul personajelor mai putin importante.
In final, filmul m-a transpus prin toate starile necesare unui film... A starnit destula adrenalina, s-a jucat bine cu emotile spectatorului si, dupa restul lucrurilor spuse, a avut acel gust specific de film de Tarantino. Nu a fost genial, dar a fost un film bun ce merita putina aparare. Violenta lui Tarantino are scop, pentru numele lu' Eastwood! ...Daca nu avea, nu veneam acasa din oras, pe la un 1.... (acum fiind 3) si nu ma apucam de scris statusul asta... Dar nu aveam ce face, la cat de geniala a fost coloana sonora... Nu puteam sa o postez asa, singuratica, fara cateva cuvinte. Tot caut cantecu' principal, si asta e cel mai apropriat... dupa "His name was Django". Brava, Tarantino! Brava! Keep giving us the gift of awesome movies, but remember, every once and then we like something more... deep. Not that this movie wasn't deep. It was deep in awesomeness.
INAINTE SA INTRU IN ARTICOL...
PENTRU CEI CE AU VENIT PENTRU MIERCUREA MUZICALA... STIU CA E AL DOILEA EPISOD PIERDUT IN SAPTAMANILE ASTEA, DAR... Daca nu am ce spune, de ce sa vorbesc? Credeti-ma, cand o sa am continut de calitate, o sa il pun. Mi-am format o idee a episodului urmator, dar nu o sa il scriu acum, fuserit. Poate fac o "Joia Muzicala" sau il aman pe saptamana viitoare. Sunt sigur ca cititorii mei ma inteleg.
Okay, am tot avut
de a-face cu mai multe persoane care se tot cearta pe tema CARTE VS.
FILM/SERIAL. Totul e acceptabil pana la
un punct unde devine stresant, si aici intervin eu.
Vroiam sa scriu
acest mic fragment după ce citeam seria A Song of Ice and Fire, dar având in
vedere circumstanțele, o sa o fac acum.
ASOIAF este o serie scrisa de George R.R. Martin; ce a citat pe cineva in
unul dintre interviurile sale, spunând ca “singurul lucru demn de a fi scris
despre este inima omului”.
De aici a spus ca
i-au izvorât toate ideile. Intr-o noapte alba, beat si plin de regret, din
senin l-a străpuns aceea scena pe care a scris-o prima oara, unde Robb si
restul Stark-ilor găsesc lupii abandonați in pădure, si toți primește cate unu.
Jon, bastardul, găsește unul alb cu ochii roși, iar pe acesta îl ia pentru el.
Intr-un fel sau altul, de la scena asta a început o serie care are… Si nu
glumesc deloc, BEAR WITH ME HERE, OVER 7000 UK PAPERBACK PAGES!
George R.R.
Martin spunea ca încearcă sa nu se atașeze de personajele sale. Fiecare capitol
face parte dintr-o serie, un ciclu, daca vrei. Acest ciclu are cate un capitol văzut
din viziunea unui personaj principal diferit. Ideea e ca majoritatea personajelor
de care te-ai atașa mor foarte mult… Deci in final cititorul este străfulgerat
cu manie, ura si tot felul de emoții.
R.R. nu se joaca, R.R. nu încearcă sa faca
simpatii pentru personaje…De fapt, face simpatii pentru personaje, doar ca sa
le taie foarte repede si dur, ca cititorul sa fie si mai manipulabil.
Personajele principale pot muri foarte repede, si foarte mult, altele devin
principale si tot așa. George e crud, si pe măsura ce seria evoluează, un cititor o sa realizeze ca devine si el din
ce in ce mai crud, si ca sentimentele sale au fost manipulate de ingeniozitatea
abstracta si uimitoare a lui R.R. Martin. A, da, si de giganticul număr de
scene de sex animalic si intriga romantica, violenta, si strategica.
Nu o sa spun mai mult despre cartile din
serie, deoarece nu vreau sa fac vreun spoiler. Vreau sa îmi cuvântez idea legata
de film si carte.
In opinia mea, si
un film/serial sau o carte, aceasta fiind un „ciot” sau un roman, toate spun o
POVESTE. Diferența este ca… fiecare
poveste este spusa diferit.
Un film folosește
audio-vizualul pentru a se juca cu sentimentele unui spectator, a-l trece prin
multe emoții, si a-l lasa cu ceva după ce a văzut filmul. Acest film poate fi făcut
după o carte, dar in general filmele foarte bune sunt scrise individual. In
orice caz, un film bun se joaca cu sentimentele mele, mă manipulează, si îmi
trimite SUBSTANTA. Pulp Fiction, Inglorious Basterds, The Godfather, Road to
Perdition, Once Upon A Time in America, The Good The Bad And The Ugly,
Goodfellas, Casino… toate aceste filme, chit ca cele ale lui Tarantino au fost
violente peste măsura, m-au lăsat cu ceva după ce le-am văzut.
Dealungul
filmelor lui Tarantino(il dau pe el ca exemplu, având in vedere ca e regizorul
meu favorit)… Deci, dealungul filmelor lui Tarantino, au trecut prin mine N si
N de sentimente si emoții. Am simțit ironie, am simțit simpatie, empatie, ura,
fericire, adrenalina si tot felul de lucruri care le-as putea lista pentru ore intregi. Dar cea mai importanta
este substanța. Prin substanța mă refer la lucrul pe care îl păstrez după ce am
văzut filmul. La finalul de la Pulp Fiction, inca îmi aduc aminte replica aceea…
Nu o sa spun tot Ezekiel 25:17, ca durează prea mult, dar citez ultima replica “But I'm tryin, Ringo. I'm
tryin' real hard to be the shepherd”
Dupa ce a spus asta, a inceput melodia “Surf
Rider”, si-au bagat pistoalele in pantaloni si au plecat naibii, si filmul a
mers pe negru… Dupa chestia asta am stiut ce vreau sa fac in viata. Am stiu meseria
mea de vis, si visul meu. Sa pot sa fac asta. Ceea ce a facut Tarantino aici a
fost la fel de buna ca o carte, credeti-ma.
E, in concluzie, un film si un serial si o carte, toate spun povesti, in
felul lor. Toate te trec prin anumite emotii si se joaca cu sentimentele persoanei
ce le experimenteaza, si, cu noroc, poate ca, in final, te lasa cu o stare, o
emotie, un sentiment si un lucru pe care tu sa il dai mai departe. Un fel de
revelatie.
Pulp Fiction, Once Upon A Time in America, The Good The Bad And the Ugly... filmele astea m-au facut sa gandesc dupa ce le-am vazut. Am stat, am meditat si am zambit, dupa ce ultima lina de la credits a disparut in zori. Ideea e ca unele filme, ca acestea, te impresioneaza atat de mult, incat, la final, cand incepe distributia, nu te misti de pe scaun. Stai si te uiti la ecran si simti cum ochii-ti sunt lacrimogeni, si cum sufletul tau bate ritmic. Acelasi sentiment il am si la un film excelent, si la o carte excelenta, si cam aici vreau sa ajung cu articolul.
Un serial este un
roman din industria cinematografiei. Un film este o poveste, un ciot… O carte
este o nuvela, un ciot, un roman, mai multe lucruri. Toate, in final, toate
astea spun ceva si iti transmit un mesaj.
Si nu conteaza ce film sau serial e,
ce carte o fi, sau daca e făcut dupa o carte, contează sa fie bine-făcut.
Si o sa pun aici,
o scena foarte draga mie, si anume o scena din seria mea de romane preferate, A
Song of Ice and Fire.
Dupa carte s-a facut si un serial, si e la fel de bun.
Dar, din nou, dupa aceasta serie am ramas cu multe lucruri, printre care un
citat foarte drag mie… “Never forget what you are. The rest of the world will
not. Wear it like armor, and it can never be used to hurt you”. Uitați si scena
făcuta in serial: http://www.youtube.com/watch?v=-ASZsMRzqhs
Primul videoclip este o scena din ecranizarea (serial) a cartilor ASOIAF. Al doilea link este scena de final din filmul "Pulp Fiction", iar ultimul este o scena geniala din "Once Upon A Time In America".
Ce pot spune, ma inspira ploaia... Asa ca din nou, mai scriu inca un verset. Pentru experienta completa cititi cu cantecul de mai sus si rainymood pe spate: http://www.rainymood.com/ Era normal sa fiu strapuns de inspiratie pe vremea asta :P...
Fara alta introducere, "Aqua Vitae", a 7-a poezie din Versetele Arogantei!
Parca ma ispitea ploaia cand am intrat in camera, si se auzeau micii stropi ciocnindu-se de geam. Ma ispitea ploaia, sa deschid calculatorul si sa pun Miles Davis, B.B. King, John Lee Hooker pe spate, sa deschid pe jumatate geamul si sa beau la lumina monitorului o cana de ceai, si, pana mea, nu era tot pachetul daca nu scriam si un verset, pai nu?
7. Aqua Vitae, din "Versetele Arogantei".
- David A. Marin, "tobosarul".
Pic perfect cu vremea de afara, Ploaia ce gadila incet pamantul, Norii rad cu lacrimi peste treburile noastre trecatoare... Nu, nu pot spune nici ca-i inocenta, Se e mai pune problema de iubitoare...? E un fel de ticait, o picatura chinezeasca... ...dar destul sa te treazeasca. Aroganta sa e un verset al vietii... Un ritm progresiv, proportional cu al eternitatii... Aud sunetele entitatii... Eu si ploaie avem un lucru in comun, Amandoi tinem ritmul, mai ales dupa ajun. Uneori ma simt singur in salbaticie... Sunt salvat de a arogantei simpatie, fata de mine... Sunt salvat de a cuvintelor empatie. Sunt salvat de a ploii darnicie... Iti cinstesc paharul, ti-l ridic in fata! Doar ca sa il spargi inca odata... Cioburile se prefac in apa... ...in ploaie. In Aqua Vitae... Conceptii sunt pierdute in peisajul incetosat, Fulgilor li s-au dat cateva urlete de final, Dar ei s-au topit in pace, imbatati in versuri. Sunt calcati de pacatoasa ploaie... Gheata se topeste, curge ca o exotica dansatoare.
Noaptea-i visatoare, Corzile-s atinse de stropii de ploaie... Sunt intr-o stare de ebrietate, de ce? Din ceruri curge aqua vitae... Vrand-nevrand ma arzi cu frig... ...Un ritm indrumator... ...Un sarut seducator Suntem pierduti in ganduri si grabiti prin treburi... Momentele-s pierdute... Pana cand stropii se astern.... Si cu fiecare gura din vitae, Rostesc din nou, gandindu-ma la ploaie... C-A-R-P-E-D-I-E-M, sunt visator...
O mica notita inainte sa va postez aceast verset...
Saptamanile astea de iarna am fost cam ocupat, sau in vacanta, ca majoritatea dintre noi. Imi pare rau ca am aratat o lipsa de continut relativ drastica, si ca, calitatea lui poate s-o fi micsorat, avand in vedere ca putinul scris a fost cam fuserit. Pot sa va spun ca incerc sa reiau blog-ul si sa il duc la un nivel mai ridicat, dar in ultima perioada am fost cam ocupat, si am fost lovit de cateva probleme legate de...relatii, formatie si repetitii- chair astazi, ceea ce va impiedca un pic si Miercurea Muzicala. Sper sa ma intelegeti, sunt un om ca oricare altul iar acest blog este in intregime o munca voluntara, chit ca, in final, ma ajuta sa imi limpezesc gandurile, iar faptul ca voi cititi aceste mici cioturi despre viata este o mare usurare, stiind ca sunt inca cativa zeci spre sute de oameni care sunt de acord cu mine.
Introducere la Versetele Arogantei
scrisa dabea acum, la a 6-a poezie :)).
"Versetele Arogantei", numele colectiei din care fac parte majoritatea poieziilor scrise pe acest blog... (care sunt in proces de inregistrare, deci nici sa nu va ganditi sa le plagiati... dar stiu ca nu o sa o faceti, pentru ca nu sunt CHIAR atat de geniale, nu?) trebuie sa intelegeti ca aroganta este exprimata si abordata dintr-un punct de vedere ironic, mult mai diferit, asa ca daca sunteti noi la aceasta colectie, pot sa va spun ca ideea ei este de a arata o rezistenta impotriva tuturor lucrurilor care mi se intampla, adica, in concluzie, "Versetele Arogantei" sunt la fel de bine numite "David A. Marin versus the world, and with the world", caci toti avem coborasuri si urcusuri. Aroganta este, in final, si in opinia mea, un fel de indiferenta la lucrurile pe care nu le poti invinge, un fel de impotrivire diametrala fata de perfectiune si perfectionism. Sigur, in aceste versete se afla multe mesaje ascunse, dar majoritatea sunt produsele subconstinentului meu.
Inca o notita, ca sa putem intra direct in poezie.
Daca preferati, poate fi citita cu oricare dintre urmatoarele cantece pe spate:
6. Carpe Diem I
- David A. Marin, tobosarul.
Iarna rade-n hohote, iar lacrimile ei ingheata…
Eu sting focul de dimineata…
…Fulgii ei au glas de cantareata.
Dar focul, intr-o zi, l-am stins…
Cu apa din container… ce era benzina,
Gandurile-mi ieseau ca dintr-o uzina…
Aveam o stare de euforie, atins de bucurie…
Totul pana cand am fost din ceruri nins…
“Hey! Iarna a trecut pe langa tine”…
Au ramas fulgii, fulgii mahmuri,
Acestia aveau multe neamuri…
Unii ma faceau sa plang,
Altii si mai mult,
Dar unii aduceau memorii,
Si altii ma duceau in Rem…
Era o proba de barem,
Un cuvant curgea din cer,
Al doilea ingheta,
Si fulgii mi-au rostit pe buze,
“Carpe Diem”, inceput-au sa gogleze…
Cuvintele au putere, si, in final,
Sarpele a plecat de langa mine,
Precum iarna fuge de ale iubirii rime …
Leoaica m-a muscat,
Ciocolata calda m-a fript,
Nu m-a manghiat…
Sarpele m-a otravit.
E un vis, de iluzionist...
Iluzie sau nu, s-a ispravit.
Iar fulgii trecatori rad in aroganta,
Si se ating de mine precum ritmurile de jazz…
Doua cuvinte imi rostesc pe buze, “Carpe Diem”, si au
izbavit…
Versetul asta l-am acum cateva zile, dar nu am fost pregatit sa o postez pana acum. Sper sa ma intelegeti, dragi cititori.
Edit 17.01.2013: This sort of fits...chit ca nu se compara cu restul poeziei, sau cu "1.Ploaia". Sorry about that :)). Dar e-n natura lor,
E un medicament, Sau poate fi si o sageata-n suflet... Nu e un pamflet.
Stiu ca v-am promis ca astazi continui cu formatile contemporane de rock de care multi oameni nici nu au auzit, si etc etc... Dar astazi am ceva mai important de povestit, in legatura cu unul(sau unii) dintre rockerii mei favoriti.
David Bowie, dupa 10 ani, lanseaza UN NOU ALBUM! And guess what? Ne-a dat o piesa la care sa ne holbam... Nu, gen, serios, sa ne holbam. Este facuta in stilul ala psihopat, psihedelic, a lui Bowie. Stilul ala atat de sarit de pe fix, incat subintelesul este cuprins de vreo 10 straturi de profund... (Poate nici chiar asa, dar ati inteles voi).
Bowie este un muzician foarte, foarte versatil, care a fugit prin N si N de stiluri de rock, a cantat cu multi muzicieni diferiti, dar, in final, este una dintre personele care a influentat Rock-ul si l-a dus unde este acum, si, daca ati citit ultimul episod "Miercurea Muzicala", stiti ca mai exista inca muzica adevarata, doar ca e intr-o perioada diferita, cu stiluri diferite. Mie unuia imi place, dar ca sa nu plec pe alt drum, hai sa ne intoarcem la
Bowie... si albumul lui "The Next Day", care apare in martieeee. Uitati si piesa vietii, pe care tot am introdus-o pana acum, mai mult sau mai putin sau deloc...
In afara de atmosfera inspaimantatoare generala, se vad schimbari majore in stilul lui, sau cel putin indicari spre un anumit stil, ce aduce aminte de albumul "Let's Dance", cu versiunea aia atipica a melodiei "Cat People"...(poate e aceeasi in toate albumele, dar am avut eu o stare diferita cand o ascultam incorporata in "Let's Dance"). In orice caz, stilul nu este chiar atat de schimbat, dar are putina emotie, si genereaza un simtamant diferit in comparatie cu "Reality"... Dar tot se poate vedea un pic de regret, in contrast cu putin ego, but maybe that's just me.
Cred ca, dupa 10 ani (luati aminte ca vechile albume au aparut la diferente de cate 2-3 ani, cum ar fi toate de la "Black Tie White Noise" la "Reality"), Bowie a pregatit ceva special... cel putin asa sper. Omul trebuie sa aiba ceva de spus, ca sa faca asta acum, nu cred ca s-a simtit influentat de formatii precum Rush, care inca sunt activi de peste 30 de ani si functioneaza ca in tinerete.... "Far Cry" e un exemplu foarte bun.
Ca sa fiu onest, nu l-am agreat pe Bowie atat de mult niciodata, adica, imi place muzica pe care o produce, dar ca persoana, mi se pare putin ego-maniac, mai ales ca nu prea a introdus niciodata personalele cu care a cantat, sau a format o formatie propriu-zisa. Sunt destule exemple de formatii unde, cand spui numele, te gandesti automat la toti membrii... LED ZEPPELIN! John Boham, Jimmy Page, Robert Plant, John Paul Jones... RUSH! Neil Peart, Geddy Lee, Alex Lifeson... DAVID BOWIE?! DAVID BOWIE...DAVID FUCKING BOWIE...BOWIE...
You can see how that upsets me as a drummer.
In orice caz, cam atat am avut de spus astazi. Va las sa il mai ascultati pe Bowie... Stiu ca, normal, astazi trebuiau sa inceapa din nou "Miercurile Muzicale" cu repetitii, dar, din pacate, nu era nimeni prin Bucuresti sa deschida scoala, si chiar daca ar fi fost, se pare ca unii dintre noi sunt cam singuri prin oras, deci nu ar fi deschis pentru doi oameni amarati... sau trei, doar ca bassistul nostru o avea o fixatie impotriva DESCHISULUI TELEFONULUI. Forever si Trifu au alte treburi d'astea... What the fuck is wrong with these people? One week left till we're back in schuedle, and they're fucking around with vacations and stuff... Da, da, am injurat cam apasat mai sus, dar cand omu' scrie asa putin, e totusi atat de carismatic, dar nu prea mai are ce zice, cateva injuraturi nu supara pe nimeni... nu?
UITEEE CE AM GASITTTTT.... AAAAAAA!!! Cat de tare!
Okay, doar pentru ca a cantat cu toti oamenii astia nu inseamna ca e mai put--- aaah, fuck it. E un om de treaba, care a trecut prin viata, si, chit ca sunt multe momente in care nu il agreez, e treaba lui si viata lui...Omul a lasat ceva in urma, si uneori trebuie sa vedem unele persoane pentru ceea ce au facut, nu cine sunt, mai ales cand vorbim de artisit precum Bowie...
Sa va bata Rock-ul intelepciune!
David A. Marin, Tobosarul.
09.01.2013 10:57 PM (De data asta am postat si eu mai devreme...)
Stiu, stiu, am intarziat din nou, dar am motivele mele!
Joile muzicale tend sa fie scurte si trase de par, dar de data asta o sa incerc sa sparg stereotipul si sa creez un episod la fel de intrigant ca si ultimul. Avand in vedere ca mi-am pregatit materialul de saptamana trecuta, astazi o sa il insir pe foaie cat mai... hmm... "melodios".
Un concept pe care mass-media ni-l baga in fiecare zi pe gat este ca singura muzica contemporana este "one direction, justin bieber, etc..." (nu am folosit litere mari, deoarece nici atat nu merita). Am analizat acest mesaj subliminal mult, si m-am gandit ceva la el, pana cand am realizat ca media si industria muzicala pur si simplu da la o parte talentele adevarate si ramasitele Rock-ului, care evolueaza si in prezent.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
O sa incep mentionand una din formatile mele de suflet, The Black Keys. The Black Keys au influente Muddy Waters, B.B. King si Isaac Hayes iar muzica lor are suflet, acel tip de suflet pe care il simt rar in muzica, un fel de ambilitate de a spune povesti, dar in loc sa le istorisesti tu, intri in mintea spectatorului si ii creezi un vis. The Black Keys sunt clar unii dintre muzicienii mei contemporani favoriti, si ca persoane, dar si ca artisti.
Nu vreau sa incep sa istorisesc nimic "ca pe Wikipedia", asa ca o sa va spun ceea ce stiu despre ei din cap...
The Black Keys s-au format in Akron, Ohio, in 2001. Patrick Carney, tobosarul, si Dan Auerbach, chitaristul-vocal au fost amici in liceu, si au format o conexiune adevarata cand si-au descoperit pasiunea comuna fata de... MUZICA BUNA.
Au inceput sa cante in garajul lui Dan, unde au inregistrat multe dintre piesele lor de inceput, si au avut primul concert undeva la un bar, prin Boston. Au castigat in jur de 539 de dolari cash, pe care Patrick i-a pazit toata noaptea in dubita, speriat de bombe... Asta a fost inceputul unei legende.
^ Piesa aceasta este probabil piesa mea favorita de la ei, avand in vedere ca este un omagiu fata de Led Zeppelin, progresivitatea cantecului fiind foarte similara cu Stairway To Heaven. Va recomand cu drag albumul Attack and Release, pe care il puteti asculta in intregime mai jos.
In orice caz, poate preferati mai mult stilul din "Gold On The Ceiling", iar acolo va recomand El Camino, fiind cel mai faimos album al lor.
In concluzie, si in majestica mea opinie, The Black Keys sunt printre singurii artisti de Blues Rock din prezent pe care ii pot mentiona aici, si pe care ii admir din toata inima. Alt lucru intersant la ei este faptul ca, tot in gandul meu, vor pune o amprenta pe acest gen.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------- The White Stripes...
Cred ca este aprope imposibil sa nu fi auzit piesa asta undeva. A zburat pe radio-uri si cam peste tot, la propriu! Singura problema este ca putini s-au documentat cu adevarat de aceasta formatie... Formatia s-a format in 1997, in Detroit, Michigan, si consta din Meg White (la tobe si uneori voce) si Jack White (vocale, chitara, pian..)
Partea interesanta este ca nu sunt frati. Sunt soti... fosti soti :). Meg si Jack au divortat, dar au ramas prieteni buni si, in prezent, conduc impreuna acest duo genial, foarte foarte promitator.
The White Stripes sunt neaparat o formatie demna de a fi mentionata, pentru combinatia lor dintre Punk Rock si Blues Rock, efectuata tot cu foarte mult suflet!
Stilul similar este observabil, dar tot sunt diferente diametrale intre albumele lor, ceea ce este admirabil, in cuvintele urmatoarei formatii..
------------------------------------------------------------------------------------------------------ MUSE!
"With every new album we try doing something different" Formatia aceasta mi-a fost introdusa de fratele meu Radu, care este un fan inrait. Ceea ce am apreciat instantaneu la Muse a fost faptul ca si-au pus mainile in Space Rock, Space Rock-ul fiind foarte greu de abordat... si nu numai ca lau luat de la artisti geniale precum Rush, dar au adaugat elemente de Alternative Rock, Progressive Rock si chiar Progressive Metal. Ceea ce au facut initial a fost foarte greu, dar faptul ca au reusit si au facut-o atat de bine, cu un talent si o pasiune extraordinara este admirabil. In orice caz, Muse este o formatie admirabila si foarte talentata, cu multe influente dar si inovatii care, in opinia mea, vor ramane tiparite in istorie.
Formatia s-a format in Teignmouth, Devon, in 1994 si este probabil cea mai faimoasa din lista asta. Consta din multi-instrumentalistul Matthew Bellamy (keyboard, keytar, guitar, vocals), bassistul Christopher Wolstenholme si tobosarul Dominic Howard. Diferentele de stil sunt uimitoare, si sunt foaaarte multe piese geniale pe care le-as pune, dar, de dragul de a lasa spatiu si pentru ceilalti, o sa pun doar doua-trei piese care mie mi-au placut extreeem de mult :).
Ca sa termin mica portiune despre acesti artisti remarcabili, pot spune ca, din toti ceilalti, mesajele lor sunt printre cele mai adanci si profunde, si ating "la corason" orice conspiracy terrorist ca mine. Pentru asta, pe langa muzica in sine, Muse ramane printre formatile mele de suflet contemporane.
Trecem peste paianjen...Un moment de liniste pentru sarmanu' de el...
A patra formatie pe care vreau sa o mentionez este Kasabian, pe care i-am mai avut si in trecut, prin Miercurea Muzicala...
Kasabian sunt englezi, si stilul, chit ca este tot prin aceeasi zona cu formatile precendente, este clar diferit. Acestia s-au format in 1997 in Leicester. Daca vreati neaparat informatii ca "la istorie", uitati un paragraf de pe Wikipedia: "The band's original members consisted of vocalist Tom Meighan, guitarist and backing vocalist Sergio Pizzorno, and bassist Chris Edwards. The band's line-up was completed by Jay Mehler in 2006, replacing guitarist Christopher Karloff, and drummer Ian Matthews in 2004 after a string of session drummers. Kasabian have released four studio albums – Kasabian (2004), Empire (2006), West Ryder Pauper Lunatic Asylum (2009), and Velociraptor! (2011)."
Dar cred ca, pana acum, am trecut de nevoie de a introduce formatii in stilul asta, sau de a vorbi formal. Cred ca cititorii mei ma cunosc destul de bine si cunosc faptul ca eu nu ma dau in vant dupa cuvintele fara sens adevarat, sau forma fara fond... In orice caz, Kasabian canta Electronic Rock, cu intuitii psihedelice, ceea ce eu iubesc la nebunie.
Dar fara alte cuvinte, va mai daruiesc cateva piese de la ei si trecem mai departe...
Daca va placut ultima piesa, va recomand din toata inima Gorillaz, dar nu o sa vorbesc despre ei aici, pentru ca le dedic un loc pentru viitor, daca o sa am un moment de revelatie legata de ei... Totusi, pofiti o piesa:
Este timpul pentru o schimbare de stil foarte FOARTE MARE...... Trecem de la genurile de mai sus la hardcore metal, sau macar o forma de Metal foarte... *ehem* interesanta...
WITH NO FURTHER A DUE, VA PREZINT ALESTORM, UNA DINTRE PRIMELE FORMATII DE "PIRATE METAL"...Stiu stiu, ideea suna copilaroasa si neserioasa, dar amatorii vor fi surprinsi dupa ce vor asculta piesa... De ce? Este un fel de folk metal cu influente celtice, ceea ce este orgasmic, in tot sensul cuvantului! Primul album Alestorm s-a lansat in 2008, acestia incepand sa cante impreuna in 2004, sub numele de Battleheart. Sunt un fel de combinatie Manowar cu Dropkick Murphys....
Nu prea mai am ce sa va arat, in afara de versurile si ideile geniale si sunetul acesta de "power ballad" foarte foarte caterinca... Aceasta formatie abordeaza "keytar"a intr-un mod interesant si nou, ceea ce este greu dar melodios.
Uitati si alte piese tot de la ei, pe langa piesa mea favorita :).
Daca tot vorbim de pirati si metale abordate de diferiti "genii" (defapt, ghilimelele nu se prea potrivesc, oamenii chiar fac o treaba foarte buna si delicata...) precum Alestorm, era normal sa vorbesc de alti celtici cu influente "metaliste" si Punk, precum Dropkick Murphys :).
Trebuie sa ii multumesc lui Scorsese pentru aceasta formatie, daca nu era el nu aflam de ea niciodata. Piesa de mai sus a fost folosita in filmul "The Departed", si a fost pozitionata perfect. Dropkick Murphys sunt o formatie de Punk/Metal cu influente majore celtice, formati in Massachusetts. Acestia sunt americani cu sange irlandez, iar muzica lor, chit ca nu am strop de irlandez in mine (cel putin din cate stiu eu) ma atinge la corason foarte mult, stilul fiind nou, unic si... desigur, orgasmic!
.... si, daca tot suntem putin departati de sarbatori, tot mai merge piesa asta:
Pentru fanii Punk:
Vai... S-a facut 3 si trebuie sa ma trezesc la 7... Ma, dragele mele fane ude si fani, va rog sa ma iertati, dar trebuie sa termin asta data viitoare, asa ca verificati blog-ul miercurea sau joia viitoare, si terminam discutia aceasta cum se cuvine... Toootusi, o sa fac o mica concluzie...
Nu conteaza ce genuri muzicale ai, chit ca vrei Rock pur sau Metal, sau chiar Blues sau orice altceva, exista formatii care incearca sa faca asta, doar ca ipocritii din prezent incearca sa le ascunda. Nu fiti jucati de mass-media, exista MULTE formatii bune si multi muzicieni buni in prezent, cu foarte multe stiluri diferite. Eu am facut pur si simplu un omagiu.
Si, daca chiar nu exista cineva care face ceea ce vreti voi sa ascultati, atunci luati-va un instrument si puneti-va pe cantat!
