condemned - poem

we are condemned to be free

free to shackle ourselves

to gold to bling to rings and love

love makes all wither away

drains the soul and eats the brain

we are condemned to be free

free to shackle ourselves

chains rot and so do we

in every man’s eyes there’s just

a glimmer of death

a long, lost glaring look

nothing makes sense,

neither does pain,

there are gods but

she doesn’t care.

no point

no way

I won’t jump off the stairway

because there’s some music to play

just one more song,

just one more track,

just one more fill

before I go

cue the jazz, commence the waste

whoever loves and leaves,

may gods punish him.

it's all a sham

anyway

it's all a sham

no one gets to pack up and leave
and come back and pack up and
leave again because all these
end(s)
make one waste away
cuts down at the flame
I tried it all and yet, still, resent
despite not having touched any but that
I pay the crime and do the time
over and over and over
jazz band, just
play me out
and let me drop behind the courtains

duhnește - poem

în mijlocul orașului a murit un gigant 

cadavrul duhnește pe străzi de București 

duhnește cu putredul miros de ignoranță

și Dâmbovița-i lapte, lapte ce s-a stricat

și nu mai curge miere, căci au omorât albinele 

cine a străpuns gigantul și de ce dansati pe el? 

nu simțiți mirosul aprins al zilelor de ieri,

al nopților de azi, arse în cuptor, 

nu vă e rușine să jeliți castele înainte de popor? 

nu vă e rușine să nu vă gândiți la om? 

de ce dai zăpadă din curte peste gard la altul? 

nu simți duhoarea și sângele, sudoarea

nu simți sângele ce curge prin canale 

nu simți lacrimile gigantului ce ne inundă casele? 

tu te-ai trezit si spui că vezi, si tu spui, si tu, si tu 

nimeni nu e iluminat daca nu iluminează pe altul 

nimeni nu e nobil daca se închide singur in turn

cat alții pier drept carne, tristă carne de tun. 

din octombrie - poem

umblă prin haitele de oameni furioși

prin frumoasele și roșii haite ce strigă

umblă printre palatele deschise

se calcă in picioare cu servitoarele emancipate

fugind printre coridoare, oare, oare,

o sa o mai vadă sub acest soare?

umblă prin ale gloriei haite si haitele prin el

zgomotul melodic , haosul blând al

hoardei supărate de roșii aprinși

se cântă șlagărele poporului și

se ridică în aer bonetele

atât se bucură de tot, însă ei privesc spre orizont

și el tot fuge, printre ciocane și zale,

după ea, aproape, aproape,

în piciorul stâng glonțul il doare

doctorii aleargă pe străduțe

în piciorul drept mai sare

revoluția îi strigă pe ambii tare

o statuie cade, de marmură și mare

va zdrobi asfaltul alb

el urlă, ea se-ntoarce

o fi prins-o de mânecă oare?

hangover - poem

sitting on the edge of a skyscraper

wishing I’d be on top of a mountain

so, if I’d be to collapse, at-least

the air would be crisp and fresh and light

I cannot stand the noise outside,

like a fly buzzing in the bedroom at night

frustrated by my lack of sweet blood

it mingles with the whirlwind inside and

sends me flying towards nothing

I can’t see clearly because of all this blood

the agonizing screech of love and lust and

the joke that we make of it all

the entrails of my feelings

the guts of my energy.

I saw a dog today, all he did

was sigh and follow strangers

to the train station

is that all that we are now?

sitting on the edge of a skyscraper

the thoughts, the thoughts, the thoughts

my own personal firing squad,

inserting bullets in my carcass

all day, all night

I woke up after the summer

throwing up my ego

as people tell me to let go

the hangover of it all

came like death from above

you take a puff and close your eyes

and the next day, you’re grown up and alone.

Proleokult: 3. Solidaritate

- David A. Marin

Marșul se auzea în afara cerului
Steagurile erau roșii ca flacăra-nlăuntru
El stă un moment și mintea-i fuge pe
deasupra, și se vede pe ei toți,
molecule din fier topit curgând acum în
lama sabiei, și pe deasupra Totul.

A sa jale scufundată în mulțime
Despre geniul opus comunului, eu nu scriu poezie.
O parte a sa va arde cu acest moment
pe vecie.

Cântă toți Internaționala
Solidaritate.
Și el se vede pe ei toți,
Și el se vede pe ei mulți,
Și el apucă Omul,
și Omul îl apucă înapoi. 

Și un proletar trăiește poezie
Lupta – un poem
împotriva banului blestem
Trist și singur și poate trădător
Cinicul ce stă sceptic în colț.
Marșul, în ecou, deasupra planetei.
Zeii îl privesc mândri căci idealul îl urmează,
Chit că de acum nimeni nu-i obligat să creadă.

Fiecare o floare diferită, milioane și milioane
Dar soarele roșu arde în fiecare.
Cântau toți Internaționala
Când glonțul alb l-a străpuns
și cântau toți Internaționala
când s-a trezit din comă
Ieși pe stradă și văzu o lume nouă
Nu e visul, dar spre vis
Și nimeni nu i-a mai luat zâmbetul de pe față

El, tovarășul comun,
Ei, tovarășii,
El, tovarășii,
Ei, oamenii,
El, oamenii

Pământul respiră aer curat. 

Sunetul Păsărilor nu mai e asfixiat de clicăitul monezilor.

Proleokult: 2. Worker's Lullaby

The hum of a train a few miles past
A high note, a longing howl
as he sleeps near the railroad tracks
That's the worker's lullaby.

The apprentice raises the hammer
He lets it rise, higher and higher,
The blade glows in the torchlight
From the looming ceiling
towards the heat of the anvil.
That's the worker's lullaby.

Smoking through the battlefield
Red flag swings, caught in her hilt
She puffs one out and shoots them down
Paris is burning
The year is eighteen seventy one
That's the worker's lullaby.

Then there's you reading these words
Just like them all, tired of lords
And while one might lack the swords
Through the screens, the books, the chants,
You work, you pay, you worry
For the day, your folk, your love,
You watch, you read, you worry
For your comrades, for man's glory.
If these words thou feels,
Then comrade,
Yours I sing
The worker's lullaby!

All ye workers,

Put your weary heads down to rest

Come morning, back in struggle

Wave the flag and break the slumber!

Proletokult: 1. Roșu și negru

Nu pentru nație,

Ci pentru populație,

Nu pentru tricolor,

Ci pentru om!

Roșu, culoarea adâncimii ființei,

Sângele din venele omului,

Negru, negru se face noroiul din palmele sale

Sânge din bătăturile de la corzile chitării

Cât omul cântă pentru om

Arta!

...să-l trezească din mizerul somn,

Roșu și negru zboară steagul nostru

Nu pentru nație,

Ci pentru populație

Nu pentru tricolor

Ci pentru om!

De la Spartacus la Spartacieni

De la al sclavului vis, la comuna din Paris

De la plebea feudală la ceata proletară!

Împreună violonistul și șantieristul

Împreună, artist și oier,

Împreună, profesor și tâmplar,

Teist, ateu, negru, galben, alb

O societate fără de boier.

Căci boierul face războaie,

Dar țăranul e ăla care moare,

Indiferent de limbă și pământul de sub picioare.

Lasă scepticii să râdă,

cât copilul, în mina de diamante, 

stă să plângă.

Lasă scepticii să râdă, 

Istoria circulă și fară ei

cât timp tânărul se luptă. 

Dar daca roșul zboară în continuare pe drapel

Prin călăuza științei va veni o zi

când în fabrici va trudi doar mașina

astăzi, omul îi e sclav, mâine, ea îi va fi unealtă

dar cum să fie mașina unealta omului, când omul

e unealta altui om? și când mașina nu e a celui ce o folosește,

cum să fie acela liber?  

Cum, cum să fie armonie, când aurul e doar într-o singură grădină?

Până și o pasăre riscă gloanțe când zboară peste granițe.

Și deci cum să fie armonie, când singurul ce circulă liber, fără hârtii,

... e capitalul?

Scrierile care vor urma în această colecție nu pretind să fie mai mult decât ceea ce sunt - spre deosebire de ideologia din multe 'opere' de astazi, cu ale lor haur și diamante, resemnare și acceptare a cărților care ți-au fost date - opere ce se consideră elevate prin lipsa lor de părere și ferocitate. Pentru mine, arta e vulgară, umană, stradală, aparține la fel de mult celui ce cântă cu chitara la metrou cât și dirijorului de operă. La fel ca politica - locul ei este prin excelență în stratul comun. În discuțiile brutale de la colțul străzii după liceu, între muncitori pe bănci în parc, la masă seara cu famila. Și arta-i partizană. Uneori mai puțin vizibil. Alteori mai pe față. Aici, vocea poetică e total pe față. Cam ca mine.