Imi pare rau? N-ai cum...

Cu dedicatie pentru toata lumea care a pierdut vreodata pe cineva, in felul asta evit sa dau specifice.

Imi pare rau? N-ai cum...

A vedea durerea prin ochii altcuiva,

A zbura lumeste cumva, candva…

Nu-i clar, nu-i normal,

E un mare zid cu ceata-n caramizi,

Vezi cum iese viata din ceva,

Dar nu stii ce, nu stii cum,

Context, vai, explica-te oare?

Nu stii dece…

Nu stii cat a insemnat,

Nu stii de ce i-a fost gandul varsat…

Mintea ti-e plina de versete timpurii,

N-ai cum sa judeci tu, ca niste copii…

Ca are piele, ca are blana,

Poate ghiare, poate degete...

Durerea-i subiectiva, viata-i multe, nu-i putine,

Ca masura poeziei, atot-schimbatoare…

Nu incerca sa spui da sau nu,

Raspunsul nu o sa fie bun, oricum.

Lumea-i galbuie, lumea asta-i verzuie,

Ca o nuanta intristata,

Culoarea dispare, ramane albul concentrat…

N-o sa plangi tu,

Crezi ca vrei sa faci ceva,

Dar cum o pui, cum o arati,

Tot sa fie undeva si altcandva…

Lasa durerea sa se albeasca, sa dispara ca o minge de blanita…

Caci viata nu e data cu penseta, si durerea nu se bea cu eprubeta…

Calaie-i lumea asta, intre cald si rece...

            - David A. Marin, 10.11.2012.

P.S: Poezia nu face parte din "Versetele Arogantei" deoarece nu este despre o emotie aroganta, si nu ma indur sa o intitulez cu o minciuna.