Cioturi despre viata, muzica, filme si alea-alea, cu un tobosar.
//Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
Cu ocazia sărbătorilor, am zis să mă pronunț și eu asupra unei teme. Acum o lună Papa Francis a zis la o slujbă că aceste petreceri și festivități sunt o șaradă în prisma violenței și războiului din toata lumea, ce are loc acum...
Zburdă spirit festiv
Urări și zâmbete-n călduri
Opulenţa înfloreşte
și inimă de Saturn
cu miez de Yule
arde în suflete de păgâni. ...io Saturnalia!
De unde a venit Crăciunul
și de ce
nici Mesia nu cred că știe.
Ca artist, eu iubesc opulenţa
cea cu formă dar și cu fond.
Senecca totuși zice: "decembrie era o luna"
dar s-a mai pus câte o săptămână
până s-a făcut încă o luna
și "decembrie a devenit tot anul"
deci celebrăm și degustăm
îmbrățișăm, pupăm
mâncăm, mâncăm, mâncăm
acum ceva timp erau orgii
și vorba aia, când ești în Roma
fă ce fac romanii
și cred că mi-ar plăcea
să o ard și eu o dată
cum o ardeau băieţii ăia...
Însă...
Însa stă acum Mesia
Şade la o apa-n-vin
cu zeii ce-au ieşit din Ymir
Şi nici vikingii nu zâmbesc
Când vad cum în nord de europă
Se bat albii cu arabii
în politici extreme
Poate nici de Yule
nu e tocmai vreme...
Și o lacrima îi dă lui Odin.
Când vede miedul nordic
vărsat de mișcări fasciste
Văzându-și panteonul scris
pe tratate ariane...
Curiozitatea și gândirea
și a lui moștenire
din a lui mitologie
puse pe hârtie
folosite pentru xenofobie...
Şade acum Mesia
la o apa-n-vin
urlând
cum vede Siria-n chin
şi Africa-n dictatori și sărăcie
și pe toți doar în suspin
Tăcând și împodobind un pin
Tăcând, mâncând, celebrând
Cu fulgi de nea
mâncați de fulgii prafului de puşcă
eu va întreb:
Unde e Crăciunul?
Şade acum Mesia
La o apa-n vin
Cât în Israel și Palestina
bate pușca, bate vina.
eu vă întreb:
Unde e Hanuca?
Şade acum Mohamed
La un falafel
şi urlă
cum îi fură
schimbate și ciuntite
cuvintele din gură
Unde e Moscheea Sfânta?
Șade acum Buddha
şi priveşte in Myanmar
cum călugării facut-au genocid
şi îi cade zâmbetul in vid
Dalai Lama
vede cum în loc să se lupte
și să gândească
pentru viitor și pace
adolescenții se taie cu lama
pentru complexe programate de societate.
Stau în ceruri toţi profeții
și zeii printre ei
și staruri rock, artiști vestiți
cântă și ei, zâmbind nostalgic
și mulți dați volumul tare și-i cinstiți
fără să ascultați ce aveau de zis...
zdrăngănesc toți, festiv
și urla împreună
de se zguduie și versul și măsura și tot:
Pentru numele Dumnezeului vostru,
și al vostru, și al vostru...
Lăsați odată armele jos...
Pentru numele nostru,
Lăsați armele jos...
Lăsați armele jos,
și vom face ca romanii
un chef atât de mare
de plăcere și extaz
sau de iubire și familie
sau ce vreți voi
pe cinste să fie
DAR vă rog eu,
hai să oferim acest DAR
nouă și tuturor...
Hai să lăsăm armele jos
Hai să lăsăm armele jos înainte
și poate după chef
o să uităm să le apucăm din nou
și o sa zâmbească Iisus în ceruri
cu zeii din Ymir și toți.
Căci nici pe Marte nu-l cinstiți
cu ale voastre așa-zise războaie.
Sărbători fericite.
Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
( Începusem acum ceva timp o serie numită „PULP", dar deși Bukowski e unul dintre poeții mei preferați, am zis că Tarantino nu s-ar supăra dacă aș numi seria „Ficțiuni de Pulpă". Has a nice flow to it. )
*
Stația 27-32A nu
avea camere, și asta îl enerva destul de mult pe Diego Ullr, profesor la
Colegiul Intelectual X-3 și membru al partidului Neo-Liberal. Mergea cu trenul
subacvatic 3 stații, îi plăcea să se uite pe geamuri, la oceanul de afară, înainte
să schimbe. Când ajungea pe peronul care ducea spre 27-32A, trenurile deveneau
diametral mai puțin futuriste. Parcă cu o săptămână înainte văzuse cum a curs
un strop de apă înăuntru. Sunt și marcate de diverși anarhiști, antiguvernanții
și tot felul de eroi declarați de sine colorând schema orașului cu simbolistică
antică în semn de repulsie față de globaliștii de la “putere”(orice ar însemna asta acum) – doar de ar
înțelege și băieții ăștia că vina e a globalismului aici la fel cum a fost vina
socialismului în comunism.
În fine,
proiectorul cervical îi armonizează vaga fredonare din gât, creându-și mici
piese cât așteaptă metroul. Adică cam fluieră. Metroul arată bătrânesc, vechi.
E pustiu. Totul de pe peronul ăsta aduce aminte de Înainte, și stația 27-32A,
unde merge, este și mai veche. Fusese o fostă stație Metrorax înainte de Ape.
În contrast cu bătrânețea peronului, în loc de perete, după șine, stă un mare
zid de ceva sticlă – după zid, se vede marea, și peștișorii parcă la un pas de
a năvăli peste anexa subacvatică a Metropolei. Diego vede trenul, luminile sale
reflectându-se în sticlă, neliniștind o balenă care începea să apare subtil
după colțul zidului. Mereu întârzie 27 ăsta. Îl enervează profund.
Urăște stația
27-32A. Nu are camere video, într-o lume unde apartamentele de 2 camere din
suburbie se deschid cu comandă vocală. Este inacceptabil. Și mai mult îl
enervează starea călduță pe care i-o dă mica călătorie cu 27-ele. Este clar mai
puțin eficient, și posibil periculos – și totuși, vechitura îl face să se simtă
legat de ce era înainte. De oricine s-ar fi marcat aici cu primitivismele alea
care erau grafitti-urile de pe vremea moșului. Sensibilitatea excesivă a stării
provocate îi afecta funcționarea cvintrațională, profund și adânc
individualistă, futuristă. Îl enerva. Îl lovea la orgoliu – un loc unde
partidele Metropolei nu au putut să umble, deși Neo-Democrația a încercat.
Stația 27-32A nu
are camere video, și săptămâna trecută un incompetent de anarhist i-a furat
pălăria. Lipsa de supraveghere video ii se pare penibilă, îl enervează
oricum… Și plus, era o pălărie făcută de
pălărierul din regiune, a trebuit să îi lectureze copii despre Harald Bluetooth
ca să o primească. De altfel, a făcut-o din plăcere, Harald îi place și copii
sunt simpatici, iar pălărierul îi e prieten. Nu l-a deranjat niciodată lipsa
banului din tranzacțiile astea – unchiul său, precum mulți alții, au făcut
parte din grupurile de oameni ce au contribuit la desființarea cursului
valutar. Lipsa unei valori economice nu anula valoarea pălăriei - dar nu despre asta e vorba. Pălăria îi
plăcea, dar se putea lipsi de ea. Anarhistul și simpla lui acțiune – aceea de a
promulga furtul într-o societate unde nimic nu costă bani pentru a te împotrivi
noțiunilor ei – ii se părea vulgar, ofensiv, enervant. Nu e o revoltă creativă.
Îl făcea nervos. Era foarte nervos acum, în tren, aproape de a se da jos la
27-32A, al dracului de stație, stația asta veche, bătrânească și fără camere
video.
Iese din tren.
Ușile se închid în spatele lui. 27-32A e o stație destul de mare, nu foarte
luminoasă și reminiscentă a perioadei socialiste. Fredonează un cântec vechi de
război, pe măsura locului.
Praise the lord and pass the
ammunition
Ezită, din ceva
motiv, să plece foarte repede.
Praise the Lord and swing into position Can't afford to be a politician Praise the Lord, we're all between perdition And the deep blue sea
Simte o vibrație
la urechea stângă, ce crește…
Praise the Lord and pass the ammunition
And we'll all stay free
…și crește, și
crește… în unde agresive electromagnetice, vulgare, atonale. Îi crește pulsul
în anticipație vagă pentru ceva.
Atunci îl vede uitându-se
la el – un tip chel, mic, bine făcut, extremist de dreapta, antiguvern și anti
Neo-Liberal, anti Metropolă – lucruri total irelevante, pretexte, căci se
oprește din a-l vedea și îl privește – un băiat cu care se luase-n în gură
cândva pe timpul Ghidării Educaționale, ceea ce era numit înainte „liceu”. Se
culcase și cu soră-sa la un moment dat, parcă. De mai multe momente date,
parcă. Suspină.
Cât gheara de
fier specifică fasciștilor ăstora venea spre el, și în ecou era răgetul
băiatului, Diego se gândea că pe vremea Ghidării băiatul nu era ras chel și nu
purta nici gheara asta care la momentul prezentului îi trece milimetric pe
lângă obraz cât timpul este încetinit cu XYX, o substanță din „vitaminele” lui,
ce acționează instinctiv.
După, brusc,
acțiunea o ia repede. Îl ochește în burtă, Diego saltă panicat, panicat și
nervos, nervos, foarte nervos în stânga, și apucă unul dintre scaunele proaste
de pe peron. Blochează pumnul cu plasticul de pe spătar. Scaunul e fărâmat în
două, Diego profită de distragere și se împinge, în furie deplină, cu toată
forța, direct în tip. Ură. Tipul se prinde de Diego. Diego îi înfinge un pix în
mână, prin palmă. Din ghiozdan îi sar foi de tratat neo-liberale, din geaca
spânului sare alt teanc de foi.
Tipul țipă,
rupând creionul din carne. Diego îl lovește cu o jumătate de scaun. “Spânul” se destabilizează și cade de pe
peron pe șine. Diego îl privește, respiră, se întreabă ce ar fi etic să facă acu----
o lumină gălbuie se aproprie extrem de repede din dreapta șinelor. Tipul se
zbate, încearcă, pentru o secundă, să se prindă de peron, să se tragă sus. Mâna
îi alunecă pe o foaie.
De data asta, trenul
27 ajunge la timp.
Diego nu a făcut
contact vizual cu el înainte. Vedea dar nu privea. Șinele s-au glazurat puțin,
o pată de sânge era pe el și cealaltă a ieșit prin sistemul de tuburi. Afară,
după zidul de sticlă, o balena era roșie...
Era speriat.
Nervii au dispărut. Era speriat. Probabil că echipajul e deja pe drum… Se putea
opri, se putea rezolva, nu trebuia să se termine așa neapărat… Deși era în
apărare, guvernul Neo-Democrat are o toleranță legală foarte mică când vine
vorba de violență fizică… Ce, de ce…
… Dar sentimentul
se potolește cât Diego simte o foarte vagă stare călduță, veche, străină… Și se
gândește:
…
Stația 27-32A, stația asta enervantă, veche,
bătrânească… Stația 27-32A nu are camere video.
Pe jos, era o foaie, ieșită din haina fostului său
coleg de Ghidare… Ceva nazist,
probabil. Diego privește, și
Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
Winston o liniștește, îi lasă o listă cu minciuni,
Sună la poliție, îi întinde telefonul,
Ia un cadru larg, face poză la
Locul unde își ținea pușca soțul în baie
La praful pe care l-a pus în cafea
La dealul unde a pus trepiedul și lunetistul
Și se urcă în smart.
Soarele e subexpus
Și ea primește o scrisoare
Singură și plină de zăpadă
În plic, o fotografie
Caldă ca de la brutărie:
Cadru orizontal
Un bărbat de 28
Într-un pat roz bombon
Peste el, o femeie blondă
Urlând, ondulată și înaltă
La ușă un italian-american
Cu cuțitul căzând
Și cu pușca trăgând.
Numai bine expusă.
Soarele e subexpus
Și fostul, singur în Miami,
Primește un cec imens și
O poză cu el și 10 fete
De o noapte înainte,
De nu-l crezuseră prietenii lui brutari…
Pe cec scrie “scuze”.
Winston Red, 30,
Fotograf faimos
A debutat cu poza sa “Zăpadă”
Face galerii de artă
Odinioară, nunți, botezuri…
Pe scaunul de pasager
Din cadillacul lui roșu
Îi vibrează telefonul,
O poză cu o blondă...
"Când îmi mai faci poze?"
Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
Da, s-au făcut 100 de cioturi, 100 de bucăți de suflet, de portaluri, de mici materializări în cuvânt a diverselor vibrații inefabile pe care le posed în calitate de artist. Firește, multe lucruri nu apar aici - nu postez multă proză, și nici conținut în engleză, întrucât sper să public și eu un mic/mare document de atestare scriitoricească a David A. Marin-ului, într-un viitor măcar relativ apropriat (dacă cumva aveți posibilitatea și dorința de a mă ajuta în această privință, cred că știți unde mă găsiți) Am mai avut discursuri d'astea emoționante în legătura cu motivația mea când vine vorba de scris, și nu vreau să repet ce am mai zis și aici , deci voi adăuga doar faptul că, deși nu scriu în maniera tradițională (oricare/orice ar fi aia) atât de mult, sunt într-un constant process de scriere - arta, fiind reflexivă, făcându-ne pe noi cât o facem și noi pe ea, are meritul ei că există la fel cum un copil are meritul său că există, un merit diferit, pe lângă cel al celor ce i-au dat viață. Deci eu colaborez cu creația mea, și îmi respect creația, cred că poate mai mult(sau cel puțin diferit) de cum mă respect pe mine. Vreau, deci, să mulțumesc Divinității, Universului, creației mele, mie însumi, și celor ce-mi apreciază arta.
Așadar, după următorul verset al aroganței, o să pun și niște scrieri în engleză - cu sau fără posibilitatea de a ofensa pe cineva. Nu sunt unul dintre adepții gândirii "Patria mea este limba română", consider că patria mea este Pământul, și voi crea în ce limbă simt să creez în momentul respectiv.
Versetele Aroganței: 52. Moș Ene s-a culcat
- David A. Marin
în aceea noapte,
s-a așezat încet in
fata monitorului
Moale pe mașina
de scris
In fata
butoanelor
substanțelor
maestrul viselor.
Întins pe un tron
negru, grizulat
Intr-un costum albastru
granulat
Obosit, energic,
viu:
Ca un spiriduș ce
prinde 2 ore de somn
pe noapte si baga
metamfetamina.
Moș Ene.
Simte-l curgând,
simte-l pompându-ți în vene
REM dulce și apăsat,
vise erotice pompoase
Fantezii și
coșmaruri pulsându-ți pe vârfuri de gene.
Moș Ene.
Butonul roșu de
pe colțul stâng din dreapta
Răvășește un
cearșaf
Salma privește
cum Ricardo
îl împușcă pe
Armando
De dimineață, îi
părăsește pe amândoi
Moș Ene
zice că
oricum erau idioți.
Switch-ul de pe
controlalele din josul părții de sus
I’m smiling from the roof, watching the helicopter above
as the zombies rush to me
I’m smiling, hearing the bombs drop
As I look at the picture of Her hanging on my chain
and as the zombies get closer.
I’m smiling, hearing the blood drip
as the zombies eat Jimmy
because Jimmy was a cunt.
I’m smiling
as I watch
the curse burn
while stealing looks at the picture of Her on my chain
and I’m smiling
as I get up
and I’m smiling
when I rain down Heaven on
the demons
and whether that Heaven stands in my grenades
or in my AK shooting without me looking
or in my smile
-I think we all know
Since, damn, my teeth shine bright today
Chanting boom, baby, boom
To the sound of the Rock’N’Roll that the boys played in the
morning in Vietnam
And smiling
At Her.
Boom baby boom!
Boom baby boom!
Boom baby boom!
And fucking booooom, baby, boom!
And like Frank’s gal Nancy said
“Bang bang”.
One request, my dear reader,
do imagine a splash of blood on that last refrain.
which smells slightly of salt
I wonder why.
Summer
- David A. Marin
around June 2015
Now hear me out here
I have seen the dark fabric
in the gasps of the universe
thread lightly and push far
thread lightly , run hectic
Far, far away, far
Now serene,
Wine in hand
Fire in head
I touch the fabric
I talk to it
It acknowledges me
And I take my noble leave
Like leaves in the
summer
Scattered like in autumn
I see the youth of my age
flying in parks
frequenting bars
hosting parties
after festivals
and now
I can think of art
meaning
and a girl.
I feel art
meaning
and a girl
I feel serene
in my fortress
in my fort of All.
Watching my garden
from the balcony
hearing the cats
sleep
and fuck.
It's beginning to feel a lot like summer.
__________
Ficțiuni de Pulpă: 1. Taximetrist din Colorado
- David A. Marin, prin primăvară, 2015
Sticla asta s-a încălzit de când am început să o privesc atât de intens, și lampa luminează mult prea vag ca să vad tot ce scriu… dar mai luminează vag de pe hol, vine prin vizor o lumină difuză de scară rece de bloc. Cred că am închis după ce am terminat de curățat, oricum nu are cine să intre. Mopul e rezemat de cuier. Pizza asta mă enervează în draci, plină de ketchup, vulgară, ostenativă în exemplul ei de americănism prost, dă-l în draci de capitalism. Nu mai e pic de respect pentru nimic, nici măcar pentru mâncare. Ketchupul, în schimb, arată relativ atractiv, e vibrant, glazurat… roșu…
Mă sună mama pe fix… O las să lase mesaj, nu am nici cel mai mic chef să port altă conversație despre dispecerat și despre taxiul meu șutit de negrii la ieșirea din Colorado. Nu erau negrii, erau albi în toată ziua. Ca ăsta. Sentimentul e foarte dubios, uitându-mă la el, tipul care a adus pizza, încă stând în hol, zici că mă așteaptă să îi aduc bacșișul. Parcă îmi zâmbește, cu șapca lui întoarsă, mustața porno din ’80, uniforma galbenă comericală și converșii mânjiți în balta asta mare și groasă de sânge murdar în care stă. În sticlă, sângele lui devine din ce în ce mai cald. Am terminat prima felie de pizza, e o diavola rece – are gust de cauciuc. Noroc cu sângele, adevărata mea benzină, cu el dau totul pe gât. Mama vorbește în dodii pe fix – cică vine să vadă cum sunt, să vorbească cu psihologul, să verifice dacă am mai făcut prostii, dacă mi-am luat pastilele… În principiu azi a fost ok. Sângele e decent. Mai pe seară mă duc să îl arunc în Denver pe Rich de la Terry’s Pizzahub. Si nu, nu mi-am luat pastilele.
----------------------------------
Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
8.53 AM, sâmbătă
dimineață, am ajuns și eu din Popești-Leordeni pe la vreo 7.30, după ce am ars-o ca pe
Krypton cu Kryptonite Sparks, și m-am trezit într-o dubă cu lumini roșii
ambientale și, in loc să mă văd ca star principal într-un film porno cu buget
limitat filmat pe film Kodak, m-am trezit într-un mancave glorios plin de Zappa, referințe muzicale, referințe la Sun Tzu și referințe la tot
felul de artiști experimentali pe care nu îi auzi destul de des astăzi, și pe
care un anume Italian înfumurat nu i-ar agrea, ca ar fi pur si simplu “de căcat”. Îl numim pe acesta, de dragul satirei, "Don Fretless".
Seara magică. Dar
avem prostul obicei de a țipa mai vehement când ne atacă cineva decât când ne
farmecă cineva, și, deși ar fi mai estetic sa esteticizez și ficționalizez întreaga
ultra-peripeție subsemnată, centrul eseului nu e asta, nu acum.
Vreau să punctez că
articolul ăsta nu este un atac personal – e mai mult un rant, așa, de pus la tastatură dimineața, de o caterincă, două. Nici
nu cred că îl pot numi un articol „psihologic” – sunt doar niște constatări, un studiu de caz asupra acestui tip. Adevărul e că îmi cam și place să mă cert cu oamenii ăștia, să răspund la
caterinca lor ieftină de Dorobanți. E un prilej de a exersa tact, diplomație și tehnica de adaptare la situații – plus, cearta cu tipul ăsta, ce părea să aibă un tact egal cu cel al unui fascist pe acid, îmi dă
un prilej pentru a vă vorbi despre niște noțiuni în care cred eu.
Eram și eu la cântare
la SUPER, că ne-au zis băieții să cântăm. Și a fost blană.
Înainte să
cântăm, în semi-lumina de lângă Question Mark, intr-o masa de tineret delicios, mult prea ușoară și tentantă în a fi romanticizată, m-a luat la mișto-uri tipul ăsta
, profesor de chitară, care îmi părea inițial arab, și după am aflat că era
Italian. O să mă spovedesc aici: m-au luat niște glume și insulte xenofobe cu
tente orientale cât mă certam cu tipu’ pe faptul că evenimentul era nonprofit, ca
după să îmi zică Kryptonite, cât mă confesam lor, întins pe undeva pe jos pe
lângă biografia lui Zappa, semi-sprijinit în lumina de răsărit din a lor Fortress of Soltitude – mi-au zis că e
Italian … și am realizat (din nou) atunci că etnia lui nu are nicio treabă genetică, și că prejudecățile mele bine îngropate au ieșit într-un mod mișelesc
la momentul respectiv, într-un exces de nervi – deci arabii sunt tari,
italienii sunt tari, și tipul ăsta a fost negativ pentru că este el negativ, nu pentru că este Italian, sau arab, sau ce pana mea o fi.
Acum că am
clarificat asta, pot să fac glume rasiale și să mă motivez spunând că au
valoare umoristică – tipul părea un fel de sincretism interesant între un muzicant
cu diplomă care o arde pe la mese de gangsteri sicilieni și predă chitară, că în
Familie nu a putut sa intre, si profesorul din Whiplash, sociopatu’ ala. Îmi
mai zisese un prieten care a fost făcut să plângă de profesorul astă – si chiar
nu consider ca acest mișto și această ofensă constantă care duce la exploatarea
sentimentală a individului-student este o metodă productivă de a învăța pe
cineva ceva, de a motiva pe cineva la a fi mai bun. Eu pur și simplu am fost
enervat, nu personal, ci ideologic – de fapt, după o leacă de nervi, a venit dușul meu de
iubire-de-sine și aroganță spiritual-aristică, purificându-mă de undele negative ale tipului ăsta.
Efectul lui a fost unul infim. Nu e nimic special, se crede artist, și critic –
un critic-artist, după el, din câte am înțeles – un fel de fascist democrat,
cum ar veni. Evident că nu sunt multe șanse să iasă bine – unul creează, altul
dă cu toporul în creație, de regulă făra un scop real, pragmatic, ci pur și
simplu pentru că asta-i el. Nu vreau să repet ce au spus și alții înaintea mea:
Don Fretless ăsta
a arătat spre o blondă de lângă noi, punctând că e urâtă și grasă, și întrebând
indivizi aleatorii dacă e urâtă, că să îmi dovedească mie că nu există
subiectivitate în frumusețe și în arta, și că fata este clar , pur și obiectiv
URÂTĂ, și ai putea să o iei la ture doar după ce ai ieși din pușcărie, cu
standardele jos și cu sexul aprins. Un silogism briliant, evident. Am încercat să îi spun că fata chiar era
drăguță în felul ei, și pe cealaltă parte să îi bag un Arghezi, estetica
urâtului, dar evident că ce am spus a fugit pe lângă el. Ceea ce mi-a plăcut
era că avea clar niște algoritme standard pentru a enerva artiștii ăștia “neînțeleși” ca mine, cum ar fi să mă întrebe câte note există(am răspuns
5, știu, mai am momente când sunt și eu paralel – fiecare cu jalea lui, că altfel nu am cânta în minor), și spunând că are cultura muzicală mai vastă ca
mine, băgându-l brusc în conversație pe Bach, și să spună că Tom Waits mai bine
rămânea portar (toți ascultătorii lui fiind idioți), după zicând că doar își
bătea joc de mine și că nici nu a auzit vreodată o piesă de Tom Waits.
După el, ce nu ii
convine lui, cu un milion de fani, sau cu unul singur, nu e artă – sau e de
căcat. Pentru ca el are o diplomă, ce îl “certifică și recunoaște LEGAL” să declare ce este
bun sau nu, și ce este artă sau nu. Critică constructivă, ce mai. Nu știu ce
facultate a absolvit tipul, dar în a 8-a mie mi-a povestit diriga de
subiectivitatea percepției în artă și am cam ținut minte, mama ei de Academie,
că mai zic și ei chestii cumpătate.
Dar nu, nu,
muzica este, evident, matematică, adică, cum să nu fie?! D’asta cânta Bob Dylan, nu?..., pentru că totul
este despre tehnică și știința din spatele muzicii, și spiritul și energia și
subiectivitatea sunt noțiuni d’astea de artiști neînțeleși care “o să ajungă să muncească la BRD la 18 ani” – a
insistat pe BRD-ul asta de vreo 20 de ori, poate are ceva și cu grupurile
financiare franceze, pentru că francezii o-r fi prea avant-garde și snobi pentru realitatea lui. Tipul încerca să mă
facă să îl atac și eu mai personal, mai mult ca sigur. E un studiu de caz interesant, cum am zis și mai sus.
Eu sunt
individualist – însă asta nu înseamnă că nu pot baga și eu o tipologizare d’asta
Jung-David A. Marin-izată. Vorbim
despre asta la final.
Șpilul e
următorul. Tehnica și știința din spatele lucrurilor e o necesitate – însă nu e
baza. Nu contează cât de complex cânți, sau cât de greșit după normele tehnici, dacă spiritul artistic se simte, și daca creația ta atinge o undă
spirituală pe tine și pe indivizi din jur, ești artist. Ce altceva e artă?
Pentru mine, arta e a fi cel mai bun la a fi cine ești. Dacă îl luăm pe Chad
Smith de la Red Hot Chili Peppers și pe Neil Peart de la RUSH, și îl pui pe
Chad să cânte RUSH – poate o să cânte piese corect, însă cine simte muzica și
arta trupei RUSH o sa știe că nu e Neil la tobe. Chad nu o să poată deveni
Neil. Și nici Neil nu o să poată face lucrurile fix ca piperatul de Chad Smith.
De fapt,
permiteți-mi să o duc și la extremă. Dacă iau un pictor de pe stradă și îl pun
să picteze Dali, nu o să picteze ca Dali, dar nici Dali nu o să picteze ca el.
Și eu refuz să declar că unul este mai bun decât celălalt – pentru că nu poți
compara lucruri ca spiritul lor si frumusețea/estetica lor individuală, ca și
cum sunt x și x+1. Sunt X și Y, amândouă necunoscute – și frumusețea e că nu le
afli cu un calcul, ci prin Sine. Sunt eu mai hipiot, așa. Ha, am zis Sine, uite
ce șmecher sunt.
Prefer să-l
ascult pe Tom Waits răgând despre prostituate, și pe Tim Minchin făcând mișto
de papalitate cât ține 2-3 note la pian, și pe John Bonham cântând triplete cu
atât spirit brut încat pare să se conecteze cu setul la univers(ceea ce
probabil și făcea, sau așa simt eu că ar fi făcut), și pe Howlin’Wolf
zdrăngănind pentatonice și plângându-se de nevastă-sa, decât sa văd un tip mort
pe scenă, cu ochii la chitară, eventual puțin descheiat la cămașă ca să
compenseze, cântând simfonii. Manca-ti-as arpegiile.
Boss, eu îl țin
minte pe Tchaikovsky ca pe tipul ală care a băgat tunuri într-o uvertură când
ii se făcuse frig lui Napoleon, nu ca un cunoscător aprig muzical, tehnic si
bazat. A spus ceva. Tunurile sunt tehnic corecte, oare? Nu dădeau microfonie?
În certuri, de
multe ori aș fi vrut să fiu capabil să o bag pe asta și aia e:
Dar lucrurile nu funcționează mereu așa de ușor, că suntem oameni, și uneori scuturile sunt
lăsate și se mai ridică și săbiile. Nu cred că sunt doar un hipiot care a văzut
și el Dead Poets Society și a văzut cum a rupt manualul de
evaluat-de-poezii Robin Williams, zicând
că e o drăcie și că e imposibil să iei vertical-orizontal-diagonala-pana-mea și
să evaluezi niște cuvinte din sufletul unui om. Arta vine din suflet mai mult
decât din minte sau din virtuozitate – fie vorba de literatură, muzică, film,
sau orice altceva. Și cine naibii sunt eu să declar pentru toată omenirea ce
este și ce nu este artă? Am auzit și eu de câteva noțiuni interesante și le-am
băgat la cap – individualism, identitate artistică, subiectivitate a
percepției, proprietățile spirituale ale unei opere artistice. Eu știu că dau
din sufletul meu, și că arta mă satisface spiritual – altfel nu aș face-o. Eu
nu cred ca Don Fretless, sau alți „certificați” a vorbit cumva cu Dumnezeul meu, că să afle daca asta este
sau nu adevărat.
Nu îl declar
idiot – nu îl declar nimic, că asta ar vrea el. Ar vrea la finalul articolului
ăsta ars în 10 minute, cu cafeaua diluată pe birou și o caisă, și Tom Waits
curgând din stereo, ar vrea să vadă că mi-a intrat pe sub piel, ar vrea să-i
confirm asta cumva. Dar nu, nici măcar în cazul tipului ăsta nu pot declara așa
ceva.
Zic doar următorul lucru – tehnica, teoria și
știința se învață… Sufletul artistic ori îl ai, ori nu îl ai.
Muzica rămâne
pentru mine artă – și deși tehnic muzical muzica mea poate fi mai mult sau mai
puțin impresionantă, spiritual și artistic este puternic – pentru mine, și
pentru alții. I may be a dreamer, but I’m
not the only one… … … , “boss”!
Buona Fortuna artiștilor. Când mai dați de ucigași d’ăștia
amintiți-vă Scopulși trimiteți-i undeva.
Pentru alți factori primitivi obsedați de alb și negru:
P.S.: Cu toată diplomatța pe care mi-o permit, vreau totuși să spun că sunt sănătos și că îmi … în diploma, cariera, ideologia și în gusturile acestui Don Fretless. Fac asta, însă, personal, nu declar ceva pentru întreaga colectivitate a speciei. Gen.
Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
