- David A. Marin
"BEAR" with me here, there's surrealism.
În centrul
galaxiei se află un urs
brun, încoronat,
ce visează în decurs
de infinituri Întregul,
cum a fost,
cum este, și cum
va fi:
visează de la
Naștere, până într-un punct
pe care îl știe
doar el.
Ursul ăsta levitează
într-o masă de sentimente
de intelecte, de
cvintesențe.
în hibernarea
lui, visează Totul,
și blana lui
pufoasă, lină, mieroasă
ține balansul
Universului X.
Ursul ăsta știe
tot fără să conceapă noțiunea de a știi.
Orice faceți, nu
îl treziți.
Astăzi, un zeu
inconștient făcea sex cu o zeiță
și s-au trântit
amândoi prin astre, lovind stele,
și vreo 2-3 nebuloase,
până când au
lovit peștera ursului.
Cu labele
ridicate în substanțele
din jurul sferei
sale transcendente,
Ursul a deschis mai
întâi un ochi
și pentru prima
oara a privit
și inima sa rece
din lipsa folosirii
a început să se
încălzească.
Când l-a deschis
și pe celălalt
și a privit din
nou,
a simțit, pentru
prima oară.
A simțit
teamă.
Ghearele,
crescute imense,
au rupt fluidele
mieroase
ce îl țineau
captiv în Infinit
Zbătându-se cu
planurile realității
Ursul își rupe
coada în colțul sferei
și purcede din
Timp în Spațiu
Ursul acum, este.
Crește, crește,
și înghite o stea
cât privește zeul
în ochi
și își arată
colții.
Ursul simte,
acum, furie.
Blana ii se
ridică într-o rază de foc.
Zeul privește
confuz, și după
în teroare, cât
Ursul rage din nou,
și spre roba sa
albă saltă:
Îl prinde în
colți și îl trântește într-un Soare.
Mușcă, de 3 ori
la viteza luminii, din
omniprezența
zeului, acum liber din al lui chin,
Dar zeul prinde
inelul lui Saturn în palme și
Îl aruncă în Urs,
lovitura trimite animalul într-un
meteorit pe care
îl prinde între labe,
ghemuindu-se în jurul lui
și năvălind în
zeu, și după în zeiță,
într-un foc
imens, consumator,
sânge multicolor
țâșnind într-o lună,
cât rage, rage,
rage, de se cutremură
întreaga
existența universală.
Zeul cade în
genunchi, și zeița cade lată,
Iar Ursul se
ridică în două labe, vrând să
vorbească, dar
din botul său ieșind doar răgete.
Așa că atinge cu
mintea Infinitul și comunică
în unde
dureroase, cerebrale, largi și animalice
Întreabă de ce,
de ce are atâtea de ce-uri în cap,
Și cine i le-a
pus acolo?
Zeul și zeița nu
știu nimic.
Nimeni nu știe
nimic.
Iar Ursul știe
totul.
Țipătul lui
crește atât de mare,
Într-o explozie
inexplicabil de mare,
Și Ursul începe
să înghită sentimente
Și Cunoaștere
divină
Devenind din ce
în ce mai mare.
Simte, acum,
răzbunare.
Simte acum,
vanitate.
…și brusc, Ursul…
dispare.
Un vânt prăfos,
melancolic
bate lent,
copleșit, cosmogonic.
Zeul și zeița
plâng îmbrățișați…
Saturnienii se
întreabă de câte
ori vor mai
trebui să își schimbe inelul.
*
Acum câteva
minute,
m-am dat jos din
mașină
să mă ușurez în
pădure,
în drum spre
casă, de la munte,
și ridicându-mi
privirea,
lângă mine, bând
dintr-un pârâu,
era un urs.
Și m-a privit,
neîndemânatic,
ținând un pește
în labe,
omniscient.
Învăța să meargă
în patru labe,
Învăța să fie
urs,
știa și el doar
totul.
Am simțit și eu
teamă
Iar Ursul a
simțit fericire.
Am șoptit: de ce?
Iar Ursul a
mormăit,
Și s-a întors
spre niște pui
blănoși,
drăgălași, căprui.
În spatele lor, o
ursoaică.
O undă parca mi-a
atins atunci
mintea și
sufletul, chicotind:
“Oh, Pământene,
taci și fii!”…
“Mor”, cică spun
urșii mereu.
Acum mă întreb
dacă așa-i.
Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu