2 ani de cioturi. Versetele Aroganței: 38. Omertà.

                                      - David A. Marin

2 ani.

Peste 60 de pagini de versuri, zeci de pagini de răzvrătiri, crizări – haos organizat.

De ce?

Sincer să fiu, nu știu dacă am cum să răspund la întrebarea asta. De ce scriu – scriu pentru că e in natura mea, e o parte din mine. De ce pun versete aici? Nici asta nu pot să concretizez… 

Pe undeva pe pagina asta scrie: “Lăcaș spiritual-psihedelic-sugestiv-pervers-controvers pentru tobosarul subsemnat si cititorii lui”… Da. Aceasta pagină, accesată de oricine, când vrea, nu este doar o pancardă cu niște foi și niște litere. Este un concept. O idee. Un haos organizat artistic-spiritualo-cibernetic.

O fi propaganda ideologică, o fi sângele unui anarhist, o fi o simpla înșiruire de poeme care mai de care mai sugestive.

Când mă întreabă cineva “de ce?”, am un răspuns ceva mai specific. Spun că, din sutele de accesări, știu că nici măcar jumătate din aceia nu citesc. Dar din sfertul ală care aruncă priviri peste sângele ăsta, peste urletele astea, peste plânsetele astea si peste râsetele astea, măcar un pumn de indivizi zâmbesc. Sper, și sper, și mereu sper, și unii mi-au dovedit ca nu e doar o speranță goală, că unii care îmi gustă “filozofia” înțeleg ceva… Nu neapărat ce am simțit eu exact la momentul compunerii(nici nu cred ca mă “inteleg” eu complet, sau ca e posibil sa înțelegi arta in deplinătatea ei)– pentru ca adevărul este ca nici nu știu ce am simțit exact la momentul compunerii fiecărui poem din nopți pierdute, din nopți câștigate.

Mă gândesc că o să înțeleagă ceva ce ii va marca. Mă gândesc că după ce cineva îmi citește un verset, o să zâmbească, o să râdă , o să plângă, și poate o să rămână măcar puțin în atmosfera lumii ce i-a fost generată de versetele mele. Si după, mergând pe strada, intr-o zi, poate o să se gândească la ce am scriu odată intr-un articol, sau o să concluzioneze el sau ea ceva de acolo, si o să aplice chestia aia.

Arta, in opinia mea, nu stă, de fapt, in simplele semne grafice de pe hârtie, de pe pagina virtuală. Arta stă in zâmbetul iubitei mele când citește o poezie. În lacrimi. În emoția aia, in privirea deloc conștientă ce apare pe fața muzei, sau a cititorului, oricare ar fi el, sub lumina operei.

Realizez ce am spus. Și constientizez asta. Hiperbolizez. Exagerez. E o anume opulență in profetizarea artistului, pe care am exprimat-o eu aici. VERSETELE AROGANȚEI au început pe baza organizării haosului meu interior, si nu am înțeles titlul pe moment – chit ca eu l-am pus. Cred că toți putem fi profeți uneori, și toti putem fi oratorul medieval ce se ridică pe pedestal si urlă. Si cred ca toți putem avea discipoli, si toti discipolii sa aiba discipolii lor. Asta nu inseamna ca suntem supusi.  Drept să fiu, VERSETELE trăiesc. Sunt un corp viu, o entitate. Versuri aruncate pe ecran, trimise in eter, citite, simțite.   

Scriu pentru mine, si ca urmare pentru ființa iubita, muza mea, dacă doriți. Dar eu am un viciu, pe langa romantismul meu exagerat, pe langa atot-siropul meu (o fi sirop, dar e sirop cu fond)  – cred in oameni. Iubesc adânc și urăsc adânc. Voi spera, voi urla pentru idealuri, utopie, voi scurge nuclee lirice din gânduri și din stări, pentru ca asta e natura mea. Rebel with a cause, without a cause, cum o fi... Important e ca... Na... Rebel with a soul... 

De ce? De ce? De ce? Pentru ca eu nu aud. Eu ascult. Pentru ca eu nu văd, eu privesc. Pentru că eu nu exist. Eu trăiesc. Eu iubesc.

Oh, stiu, sunt extrem de dramatic. Dar, cum zicea Hemingway: „There is nothing to writing. All you do is sit down at a typewriter and bleed.”

 Așa ca poftiți sângele meu:

Verstele Aroganței: 38. Omertà

                        

Au trecut 3 ani.

Vito se scufundă în saltea

Si plânge, singur, în vila sa.

Si plânge singur, in pușcăria sa.

Întunericul îneacă camera

In teroare.

Televizorul huruie in bucătărie

Vorbește de prietenii lui…

Arestați, morți, călcați…

<Capo, Don, Capo si Don,

Consigliere, Consigliere,

Cosa Nostra, Cosa Nostra…>

…se aud termeni aruncați inconștient

De reporteri reci.

Prietenii lui…

Cu trandafiri in costume batranesti

Cu sangele raspandit peste ași

Si peste rulete rusești. 

Au trecut 3 ani…

Si Vito plânge,

Plimbându-se prin vila,

Privind ochii goi

Ai statuilor italienești.

Incandescente,

Scumpe,

Goale,

Inocente: sângele roman a putrezit demult pe ele.

Acum, nu se mai vede.

Sudoarea lui încinsă

Se cristalizează sub

Razele lunare,

Prin pereții frigizi,

De vară,

Unde odinioară făcea dragoste încinsă

Cu consoarta sa.

3 ani…

Castelul lui, temnița lui…

Lacrimile ii ating umerii goi.

Vito se îmbracă,

Își așază cravata.

Televizorul huruie:

„Codul tăcerii, codul tăcerii…

Omertà… Omertà…”

Afara ploua cu stele…

Au trecut 3 ani…

Vito se strecoară pe lângă paznic,

Se zgârie pe piatra de râu

De langa trotuar…

Sangereaza peste niste frunze veștejite

Dar tace, tace si fuge…

Fuge după colț și intra in mașină.

Apăsa pe pedală și

conduce.

Conduce.

Mâinile sale muncite,

Cu venele lungi, palpabile

Strâng volanul

Precum si-ar strânge șotia

Daca ar știi unde e…

Pancardele americane

Si șoselele deșertice

Si semnele de kilometraj

Ca un pierdut anturaj

Ii vibrează sub

Rotile mașinii

Si capul ii fuge

Sub rotația pastilei,

Somnifere, somnifere,

„Omertà, Omertà…”

Aude, inca, televizorul...

Noaptea se adâncește

Noaptea se lungește

Vito conduce, Vito conduce…

La o suta de kilometrii in spate,

Paznicul doarme, paznicul doarme.

Razele lunii ii curmă gândul

Si pentru putin, nu mai plânge,

Nu mai gândește.

Pentru putin, e pe un câmp…

…Si soarele e mare…

…Si frații lui zburdă…

Printre vițele de vie

Din Avellino…

Glasuri angelice

Ale inocentei…

“Salute, Vito!”…

“Salute, Vito!”…

TIRUL!

Vito trage de volan.

Si ecoul claxonului se pierde in somnie

Ochii ii se maresc, lacuiti de lacrimi

Si conduce, conduce,

Spre glasurile copilariei.

*

Noaptea e pe terminate,

Si rotile cedeaza…

Apasa pe sosea

Ca arcul pe o vioara... 

Masina se  opreste

In fata unui club de noapte.

Vito deschide usa, si aproape lesina

Privindu-si fosta casa.

Tremura, pas dupa pas,

Calcand in fata,

Vidul domneste aici,

Caci nici striperitele nu se aud.

Vito respira

aerul metropolei

Si se gandeste la campurile patriei.

Si Vito aude, in tacerea funerara,

Un sunet viu, ca spiritul de vara

Ca primele gloante adolescentine

Trase prin vita vie…

…vita de vie…

Pe câmpiile din Avellino.  

“Salute…”

Soarele strident

Luminand rece

Glazureaza tomberonul

Dupa care se ascunde Vito.

Vito priveste…

Si gatul ii e sec,

Si lacrimile uscate

Sub altele proaspete.

Il vede, il vede,

Inima ii cade…

Fratele sau

Parul pe spate,

Trandafirul din sacou,

Barba acum albita,  

Si pistolul la brau.

“Grazie!”, vorbeste el,

Cu glasul angelic

De pe câmpiile copilariei

Luand bancnote

Din mana unui batran speriat.

Cum  a facut de atatea ori,

Cum  a facut de, oh, atatea ori…

Fratele lui se intoarce, spre usa clubului,

Dar batranul urla, si scoate o arma.  

Undeva, o stea explodează

Si alta se naște,

Și Vito nu mai gândește,

3 ani , 3 ani,

In-sfârșit

In-sfârșit nu mai gândește.

Vito se gândește

Ca a gândit destul.

Sarind din tufis,

Urland,

Navalind peste batranul

ce voia sa-i omoare fratele.

Il strange de gat, il strange de gat,

Si simte cum sub mainile lui

se curma un drum.

3 ani, 3 ani…

Se trezește, sub fratele sau,

Cu un pistol la tâmplă.

“Antonio”…

“Nu mai vorbi, Vito…

Ai vorbit destul, Vito…

Le-ai spus tot ce era de spus”.

Vito șoptește,

Privind in calibru

Ca într-o gaură neagră.

“Pe tine nu…

Pe tine nu te-am spus…

Te implor, du-mă la Ea…”

Antonio ezită, degetele îi transpiră pe trăgaci.

Prin față îi fuge o imagine pierduta…

Zâmbetul infantil și râsul fratelui său

prin vița de vie

cu decenii in urmă… 

“O sa avem grija de familia ta, fratello…”

“Te rog…”

Antonio tace.

Vito dă din cap, închide ochii…

…De dimineață, pe un ziar newyorkian

O sa scrie: fost sef al mafiei italiene,

Martor-informant, disparut de o noapte.

*

Vito deschide ochii, vede neclar,

E pe o saltea, intr-un pat regal,

Langa el, o perfuzie.

Respira greu, si greu citeste

Ce scrie

Pe un bilet

De pe noptiera.

“Ar fi trebuit sa te omor.

Te cheama Michael.

Priveste afara”.

Vito scăpa biletul, tremurând extatic,

 Incet, vederea i se lumineaza,

Afara, o câmpie,

Un soare mare,

Si niște copii alerga.

“Salute… “

Pe balcon, rezemata de o balustrada,

E o femeie cu parul lung, cârlionțat…

„Amore”, îi spun buzele fara voia lui.

Nevasta lui, nevasta lui…

Vrea sa tipe după ea, sa o ia in brațe.

Pe câmpie, ii sunt plozii…

“S-A TREZIT!”, urlă in cor…

Ii prinde privirea, si ea pe a lui.

 3 ani…

Vito zâmbește…

Si Ea… Ea zâmbește înapoi.

La un continent diștanță, 

Antonio își tine iubita in brate.

Râde.

 …Undeva, cineva fluiera piesa aia din Godfather…

Versetele Aroganței: 37. Cadillac

                - David A. Marin

                    

Dumnezeu are un Cadillac

negru precum cerul

 in care îl conduce.

Dumnezeu are un Cadillac

(decapotabil.

Când merge mai repede

Ii flutură pletele prin spațiu)

Și se plimba cu el pe lângă Venus.

ÎI place, fiind omniprezent,

Să conducă pe toate benzile cosmice,

Și să privească supernovele

cât luminează găurile negre.

Dumnezeu are un Cadillac

Si îl conduce pe lângă Venus

Oprește la stop, și trage de volan

Gazul de eșapament divin

Pufăie prin ceruri

cât virează intr-o parcare.

Deschide geamul, și trage aer

in plămâni, privind in zare.

își scoate ochelarii de soare

Și îl privește pe Ra, vibrând din stânga

Îl roagă să filmeze mai încet, șoptit

Și Soarele încetinește.  

…In Alaska se face mai frig.

Dumnezeu are un Cadillac

Și îi place să se oprească într-o parcare

de pe lângă Venus

(nici nu e aproape de benzinărie
doar că doarme iubita-sa pe banchetă
si nu vrea să o trezească)

cât privește moartea stelelor

și dansul meteorilor

și, cu brațul scos pe geam

bătând un ritm cu degetele pe

ușa care sclipește cu un negru

impecabil, își toarnă un pahar de

vin din sticla de sub scaun

soarbe

și îl pune pe parbriz.

Dumnezeu are un Cadillac

Si din parcarea de vizavi

Dintr-un Aston Martin albastru

Un bărbat îi zâmbește, ridicându-si pălăria.

Dumnezeu îi face cu mana, zâmbind blajin

Cât își aprinde o țigară,

Nu cu tutun – ci cu praf de stele.  

Bărbatul îi rânjește, sunetul prelungindu-se prin

Ecoul sateliților

“Scuze că nu Ți-am Înțeles socialismul…”

Dumnezeu zâmbește înapoi:

“Scuze ca nu ti-am înțeles democrația…”

Lucifer râde, dând din cap încet…

(Îi strălucesc ochii verzi

 cu înțelepciune adolescentină)

“Chiar nu te-ai maturizat…”

 „Nu, niciodată… Dar nici Tu…”

Dumnezeu ii iartă pe toți…

Si chiar și Lucifer iubește.

(întoarce puțin privirea și surâde iubitei sale, amețită și adormită pe bancheta din spate)  

Lucifer trage un gât de scotch

și aprinde țigara în flacăra

în mișcare

A unui asteroid violet…

Că merge cu muzica astrelor

îmbinată cu Bruce Springsteen-u’ de pe

Radioul mașinii.

Și Dumnezeu ascultă aceeași stație

∞MHz.

O fi muzica diavolului…

Dar ce e frumos, și lui Dumnezeu îi place.

Cei doi se uită la niște explozii cosmice

Și focul nebuloaselor

I se reflectă in trandafirul

Din buzunarul

Tuxedo-ului

Lui Lucifer

Și focul supernovelor

Se reflectă in pletele albe

Ale lui Dumnezeu,

Care poartă o cămașă

Și un tricou cu Led Zeppelin.

Și cei doi privesc cerurile,

Cu mâinile pe geam,

Din mașinile sclipinde

Prin parcări

de pe lângă Venus. 

Versetele Arogantei: 36. Omul rău

                     - David A. Marin

Soarele mă batjocorește

Cu razele lui moi.

Mă opresc la o răscruce

Nu știu de ce…?

Călăresc si nu mai gândesc

Ce-i aia gând?

Când eram mic

Tata mi-a zis să

Omor omul rău…

Azi, soarele mă batjocorește.

Și eu călăresc in față…

Dobitocul e in frâu,

ȘI suspină.

De ce sa chinui animalul?

I-am dat drumul.

Când eram mic

Tata mi-a zis să

Omor omul rău

Așa că merg

Merg după el,

Alerg după el…

Preria e o mare

Desertul e o mare

Pădurea e o mare

Viața e o mare

Si mă înec

Fără apă in plămâni.

Tata mi-a zis să

Omor omul rău

Așa ca merg după el.

Am găsit omul rău

Când se făcuse noapte

Din tufiș

 o căprioară se uita la el,

Confuză.

„Ai ochi frumoși”, i-a spus omul rău.

El avea ochii roșii.

Pesemne se gândea

La o leoaică.

Am găsit omul rău

Intr-un foișor.

Și l-am împușcat.

Si am privit sângele

Fără să gândesc.

După trei nopți,

Indienii au găsit omul rău

Mort in foișor,

Sub totemul căprioarei.

Eram mort de 3 zile…

Era crai nou

Cica atunci se pun dorinte.

…m-am trezit bandajat…

Prin bandaj curgeau inca siroaie

Si sunt pe calul meu.

Imi curg inca siroaie.

Razele lunii tremură in cer

Eu tremur mai tare.

Indienii mă priveau confuzi

Așteptau un zâmbet…

Căpetenia, de jos,

Mă privește călare.

Nu șovăie și spune:

“Si mortii iubesc, plete-de-aur”.

Si dă calului un ghionte.

Versetele Aroganței 35: Dobitoc

                             - David A. Marin

Cowboy, romantism & existentialism. 

      

Am fost făcut

Nu leu,

Să rag și să domnesc,

Nu Phoenix,

Să mor și să mă reîncarnez,

Nici pasăre, cerul să-l înghit,

Dragonii îmi sunt frați,

Suntem la fel de încârcenaţi,

Dar niciodată încarceraţi. 

Am fost făcut cu patru labe,

Dar nu liber peste câmpurile verii

Nici peste munții iernii

Am fost făcut

Cal.

Era soare rece-cald,

Si lumina-n tavernă

Raze frigide, crude si

parvenite

Când McGut m-a cumpărat.

De mânz p'ăsta l-am cărat,

De mânz l-am dus in lung si lat.

De mânz mi-a dat sângele

Unde mă lovea cu bocancul   

McGut era un om politic,

Simplu si critic,

In deserturi așteptam

Cat el încasa

Caci eu sunt doar un dobitoc

Sunt doar proprietatea lui McGut.

Așa spun toți, si eu nu pot spune,

Deci așa este,

Caci ei spun că omul e suprem.

McGut era un om bănos,

Plătea mereu dar niciodată

Cu banii falși, ca de cascadă

McGut era politician, filozof

foarte liberar…

Avea 10 sclavi negri

“Mai albi ca sufletul lui”

I-am auzit șoptind

Cat mureau de hipotermie

Mă uitam la ei, empatizând

Cu viziunea mea ecvină

Degerând ca marfă proastă.

McGut era si romantic,

Făcea amor in fiecare noapte,

Negresa ţipa și în zori plângea

Asum că era foarte bun...

Știu si eu cum e, oricum,

Cal fiind, sunt obișnuit

Să fiu de nebuni călărit.

Pardon, eu nu știu nimic…

Sunt doar un dobitoc nesuferit.

Si in zori, trebuie să alerg,

Că altfel nu sunt marfă bună...

McGut era în tavernă,

In McGutter County,

Kilometrul 25,

- afaceri cu linia ferată –

Așteptam, legat de-un stâlp,

Docil si necuvântător

Sunt doar un dobitoc,

Sunt doar un dobitoc!

Doar un dobitoc,

Am nechezat brusc , involuntar,

Auzisem vag, primordial

Niște sunete familiare

Acele cunoscute bestii de metal

As fi nechezat sau ceva, dar

Eu sunt doar un dobitoc…

Ce as putea sa fac?

Si un țipăt rar, de politican,

McGut murea in fața mea

Si eu nechezam

Daca eram om, poate râdeam.

Yankeul cu arma fermecată

I-a dezbrăcat pe McGut

Și i-a luat hârtiile verzi   

A sărit pe șeaua mea

Si m-a pornit in zare

Pe bot imi curgea sânge

Pentru prima oara, nu al meu

Si străinul de pe spate râdea

curgeau bani din cărarea mea

Si deșertul auriu

Deveni roșu-verzui

Eram speriat

Eram furat

„Quickly, my boy!”, urla

„They’re coming!”, urla.

Dar ucigasul m-a mângâiat.

Dobitoc fiind, am ascultat.

In apus am cărat ăst om,

La o răscruce am jefuit un tren,

Si as fi plans daca as fi putut,

Caci nu stiam ce se întâmplă.

Ucigasul, insa, avea un drum,

Nu primeam ghionti la întâmplare,

Ci fugeam mereu cu disperare.

Am vazut, cu ochii mei negrii si paraleli,

Cum ucigasul a scalpat

Cum a ucis si furat

Cum sângele curgea pe gri,

Pe galben

Dar cu mâinile mânjite,

In fiecare noapte,

 ucigașul mă mângâia.

In ziua cea-mai-scurtă,

Cand sângele curgea pe alb,

Am ajuns cu ucigasul acasă la McGut.

Si văzui, legat de-un stâlp, cum acesta

 fură o duduie

Nancy McGut.

Crezui ca o răpise,

Dar femeia plângea

Si nu de jale.

As fi zâmbit,dar nu pot, caci sunt cal

Mă durea spatele

dar am purtat ucigașul si a lui femeie

Pana in luna lor de miere. 

Oh, am privit cum se imperecheau

in pădure, noaptea, langa focul mic

Imi era frig, dar tăceam

Din colturi priveam,

Nu deranjam,

Sunt doar un dobitoc.

I-am purtat mai ceva ca un cal de licitatie,

I-am dus in Nord si Sud,

A fost razboi si haos mare,

Si mi-am pierdut coada

Si mi-am tocit copita

Dar nu ma plângeam

Si nici nu muream. 

Am fost împușcat, si gloanțele

Din mine au picat

Am fost muscat de lupi

Dar nu muream.

Caci in fiecare noapte,

Ucigasul si Nancy imi zambeau si ma hraneau.

Si plângeam ca nu puteam sa zâmbesc

Si plângeam ca nu puteam sa plâng

Si plângeam ca nu puteam sa vorbesc

Doar sa le spun cum, cat imbatranesc

Am ajuns sa ii iubesc.

Dar am fost făcut dobitoc…

Dobitoc…

 

Prin granița cu Mexicul,

In ziua, pe un munte,

Cat ucigasul sărută femeia,

Si eu ma linisteam pe margine,

Din văzduh au saltat oamenii cu pălării,

Au ridicat o foaie,

Și parcă toate razele au căzut pe ea,

Și cât ucigașul căuta pistolul,

Au spus ceva ce nu înțelegeam...

Femeia tipă, si ucigașul plângea

Si eu priveam...

Dar sunt doar un cal, mi-am zis...

Sunt doar un dobitoc...

Sunt doar un dobitoc…

Cât degetul unui bărbat cu pălărie

Se juca peste trăgaci,

Am nechezat, am tras frâul

Am auzit împușcături

Toate in mine

Am năvălit in bărbații cu pălărie

PRĂPASTIE

Am căzut in neant

Cât mă gândeam,

Cât mă gândeam,

Cât mă gândeam cum stăpânul m-a mângâiat.

Cât mă gândeam la zâmbetele celor doi

Iertare, Stăpâne, si iertare, Stăpâno

Că nu vă mai pot purta...

Trăiți si pentru mine…

Oricum, sunt doar un dobitoc…

Doar un dobitoc…

Și am lovit pământul. 

Versetele Aroganței 34: Acasă (Povestea lui Bjork)

                                        - David A. Marin

Da, da, stiu, am multi vikingi in imaginar...

Bjork stă in colț de codru

Pe o piatră rece.

Cât bătălia trece

Si privește luciul lamei

Bjork stă in colț de codru

Invidiază luciul lamei.

Strălucește azi, mâine sângerie

Și din nou lucește argintie.

Bjork plânge peste lamă

Si lama sclipește, arogantă

Puritatea-i agasantă.
Lama nu gandeste...
Lama nu alege...
Lama simte, oare, 
Cand pe altii-i taie?

Din văzduh curg urlete

Si răgetele morților

Săbiile soldaților

Vikingii bat retragerea

Si Bjork privește lama.

Barba-i împletită

Blondă dimineață,

Roşie acum,

Cu sângele altora,

Bjork mângâie lama

Armura –i clatină

Cât mintiile îi pică in paragină.

Din văzduh curge sângele

O fântână în apus

Din văzduh curg săgețile

Peste plete lui Bjork

Din văzduh curg săgețile

Peste lacrimile lui Bjork

Bjork sta in colt de codru

Cat soarele apune

Cat cadavre se aduna.

Vikingi mari,

Bărbați in platină

Bărbați in paragina

Fratii lui fug, fug, fug,

Fug  urland si violand

Fug strigand si razand

Trec pe langa Bjork,

Ragnar striga retragerea,

Si Bjork priveste lama

Sangele-i incalzeste piatra.

Bjork asculta muzica sagetilor

Mangaiandu-i vag urechiile

Bjork vede in luciul lamei

Zambetul iubitei.

Si in lacrimile lui,

Lustruiand fierul

Ii vede ochii,

Serul.

Bjork strange toporul,

Cum i-ar strânge șoldul,

Degetul-i curge

Si cu sange ii scrie numele

Pe lama, pe lama, pe lama.

Sagetile curg, sagetile curg,

Si fratii lui se îmbarca,

Si fratii lui pleaca,

Bjork nu e acasa, Bjork nu e acasa.

Bjork nu are casa, Bjork nu are casa.

Stand comod pe piatra,

Bjork priveste numele

Insemnat pe lama.

In graiul lui, “iubire” nu e un cuvant

Asa ca l-a inventat.

E numele Ei.

Bjork zambeste…

Bjork asculta sagetiile…

Se face tacere, cat suspina…

E singur, e singur, singur,

Vin saxonii, vin saxonii…

Bjork nu are casă,

Bratele ei sunt “acasă”

Bjork ascultă săgețile.

Până se opresc.

Bjork respiră,

Respiră pana nu mai poate.

Nu stie cand a fost lovit,

Nu mai stie cand sageata a intrat in el,

Si nici cand l-a strapuns peste inel,

Bjork zambeste,

Bjork rade,

Cat siroaiele ii curg.

Bjork rade,

Bjork cade,

Bjork rade…

Bjork moare…

Moare?

“NU”, aude din spate…

E de aici sau din alta lume?

Deschide ochii, si o vede...

Sau oare-i inchide?

“Sunt acasă?”, o intreabă

si zâmbește...

Pe Ea o vede, pe Ea o vede…

Si sageata n-o mai simte…

Bjork are casă…

Bjork e acasă…

Bjork are casă.

Bjork e acasă....

Asuprirea Hipiotului - nașterea Anarhistului

-          David A. Marin

"Oh, Lord, save us from the ignorance of youth and the hatred of old age" - artistul numit mai sus, adica eu... Aroganța asta, uff uff... 

Merg pe strada, cu The Doors in caști, si contemplu. Priviri reci.  De fapt, nici nu sunt priviri. Doar ochi, ațintiți înspre mine. Majoritatea oamenilor sunt incapabili sa privească. People are strange. Fațada de zâmbete ignorante pe fetele unor cocalari. People are strange when you're a stranger. Cu ochii aia, ochii aia absolut goli, fără profunzime, fără esență, fără suflet, fără intelect, fără mesaj, fără nucleu. Ochii aia reci. Râd, uitându-se la mine, un râs vulgar si forțat, ostentativ. Se uită la pletele mele cum s-ar uita la dracu, si urlă după mine, dacă sunt băiat sau fata. Zâmbesc ironic, continui sa merg, ignorându-i. Dar a ignora ignoranța e un lucru greu, un lucru foarte greu pentru omul care gândește, la fel si a tolera lipsa de toleranță – un lucru extrem de greu pentru orice hipiot care iese ocazional in societate.   

Libertatea – nu este libertatea idealul suprem al omului modern (nu că stereotipul cocalarului ar fi modern)?

Hai să concretizăm. Toți vor libertate, nu? Totuși, când văd pe cineva ce pare cu adevărat liber, când vad libertate in cineva, se sperie. Si o văd, pentru că, la un nivel primordial, o simt. Se uită cu o frică filozofică, pe care nu o înțeleg – daca ar înțelege-o poate ar fi mai aproape de libertate. Râd, încearcă să pară superiori, eșuează teribil.

Stereotipul cocalarului este, la noi, probabil, cel mai josnic, cel mai apropriat de intelectul unei insecte. Dar in acest prea-mărit tărâm in care trăim(un ținut ce, istoric vorbind, de abia s-a emancipat de sub „Sauron” – din blocul de est al URSS) cocalarul (aș spune cocalarii, dar cocalarul este o rasă colectivă, o creatura cu mai multe brațe si mâini, nu un colectiv sau o comunitate de indivizi – asta implică a gândi pentru tine însuți, însușire pe care respectivii nu o au) nu este singurul arhetip care contribuie la asuprirea hipiotului in societate. Lista mai include: profesori bătrâni comuniști(sau tineri si comuniști, să nu discriminăm), care urla la pletoși si copii fără uniformă, bătrâni prin metrouri si tramvaie care se uita urat la adolescenți sărutându-se in colturi, preoți care cer bani pentru catedrale si numesc orice urmă de rocker “satanist”, politicieni diverși (a căror obiectiv principal e imbogațirea – lucru ușor de făcut cât timp ții „turma” docilă) si conformiști generici (pleonasm intenționat), ignoranți stereotipici speriați de ființe diferite, alte specii de sclavi ai sistemului si tot așa.

Practic, avem o societate in care hipiotul este clar in minoritate. Asta nu înseamnă ca aici si acum este singurul context spațio-temporal în care hipiotul a fost asuprit. Dar, spun, cu un gust amar in gură, că suntem străini in propria noastră țară...

Tocmai ce văzusem Easy Rider. In America aia din anii ’60, redneck-ul echivalează cocalarul. Patriotul de la tara, moștenitorul direct al yankeului care scalpa indieni de plăcere in 1800, omul care crede că are ca ideal suprem libertatea, dar, in adevăr, idealul lui suprem este un sitcom de anii ’50 in care toată lumea e exact la fel, mănâncă clătite de dimineață, pupă soția, care e in ceva fustă lunga cu imprimeuri cu flori, lucrează in ceva post de stat, se întoarce acasă, face sex (sex frumos, nu d’ăsta „vulgar”, ca noi, adolescenții, hipioții), si doarme.

Da, la noi contextul de azi, in ceea ce privește discriminarea hipiotului, e semi-echivalent contextului  din State, anii ’60. Asta nu înseamnă ca doar la noi se discriminează, nu.

Merg pe stradă. Mereu, mereu cocalari. Oare când se uită la tricoul meu și îl văd pe Jim Morrison, cred că ăla e portretul diavolului? Oricum o fi, diavolul clar are gusturi mai bune in muzica decât cocalarul est-european.  In cele din urmă, diavolul e si el un rebel – nu sunt satanist, dar așa e. “Tis better to reign in Hell than serve in Heaven”, a zis un poet deștept acum câteva sute de ani. Fundamental, si ăla era tot hipiot.

In sinea mea, mă amuz puțin. Societatea crede că dacă discriminează sau asuprește hipiotul, o sa îl îndemne spre conformism, o sa însemne moartea hipiotului. Aici , societatea greșește. Hipiotul nu e un doar un stereotip. Hipiotul e o comunitate, o colectivitate de indivizi. Poate comunistul sau conformistul consideră că la Woodstock(mă întreb daca cocalarul poate pronunța acest termen “satanic”) erau doar mulți fumați care se gândeau la extratereștrii si ascultau „muzica d’aia satanista”… quite the contrary. Majoritatea de la Woodstock erau indivizi. Individualiști. Oameni cu idealuri. Majoritatea drogați, da, dar asta nu înseamnă ca nu erau așa – drogați sau nu, hipioții de acolo erau indivizi. Majoritatea si citeau. Normal ca citeau cărți considerate eretice de fundații “non-profit”, precum Vaticanul.

Ca sa il citez pe Stephen King:

“There were probably half a dozen Merrys and Pippins slogging through the mud at Woodstock, twice as many Frodos, and hippie Gandalfs without number”. 

Așa că eu, când spun că sunt hipiot, nu spun că sunt doar hipiot, nu spun ca sunt un prototip, nu, sunt un individualist ce empatizeaza cu niste valori, cu niste idealuri. Si da, are plete, tricouri cu trupe vechi si blugi rupți.

Am delimitat astfel că hipiotul este un individ, ce face parte dintr-o comunitate, o comunitate universală, nesfârșită. Ca urmare, si hipiotul poate să simtă ură, si hipiotul poate sa simtă dezgust – si oh, credeți-mă, simte aste de fiecare data când vede un cocalar, un conformist, un bătrân plin de ura timpului sau un adolescent plin de ignoranta tinereții. Oh, Lord, save us from the ignorance of youth and the hatred of old age, imi spun mereu.

Putem conclude astfel: când hipiotul este discriminat si asuprit, nu este cuprins doar de claustrofobie socială si de dezgust sau ură – este cuprins si de necesitatea de revanșa. De răzbunare. Nu răzbunarea cocalarului prost, de îl înjură Vasile de mamă si vine la el și îi dă in cap, ci de răzbunarea romanticului, răzbunarea omul literat, omului spiritual – răzbunarea lui Guy Fawkes fata de societatea Angliei, răzbunarea lui Lincoln fața de sudiștii sclavisti.

Astfel, asuprirea hipiotului înseamnă naștere anarhistului. Așa ia naștere anarhistul. Nu doar cu dorința de a epata, nu doar cu dorința de a ieși in evidenta – adevăratul hipiot, adevăratul nou-devenit anarhist nu o face doar de dragul de a părea diferit – o face pentru că ESTE diferit(da, există și pseudo-hipioți, pseudo-punkisti, pseudo-anarhisti…  formă fără fond... I mean, it's still fun to blow shit up even if you don't understand why you're supposed to do it), și, din cauza că societatea îl rânește exact din acest motiv, se răzbuna. Luptă înapoi. Devine anarhist, si, folosindu-se de orice prilej, trage sistemul in jos, aruncă cu catapulta in zidul de cărămizi , in „The Machine”. „Another brick in the wall”…  Acest anarhist va face tot posibilul sa tragă in jos peretele.

Daca ești cocalar, conformist, dacă ai valorile acelea de 1800, daca te uiți cu ura la oameni liberi sărutându-se și zâmbind in metrou, sau la pletoși dând din cap pe strada, daca iți e frica de libertate, daca singurele versuri pe care le stii sunt din Biblie sau din Coran,etc., probabil că nu ai fi ajuns pana aici in eseul ăsta și deja ești altundeva , ascultând Salam, sau Guță sau alt “profet” de al tău.  Dar daca ai face parte din acea ciumă a societății, iți spun asta – Când mai contribui la asuprirea si discriminarea “hipiotului” ăla “care arata ca o fată, de ce nu se tunde?” sau “care arata ca o emoistă, de ce poartă tricouri cu Rolling Stones, ce firmă de haine mai e si asta pentru o fată?” , gândește-te ca iți faci un rău ție. Că așa contribui la nașterea anarhistului.”Anarhistul poate să iubească adânc, dar si să urască adânc”. Iar anarhistul ăla nu o să stea niciodată cu mâinile in sân.

Daca ești hipiotul, daca ești diferit sau diferită – atunci asculta-mă: nu ignora ignoranța. Nu tolera lipsa de toleranță. Fii anarhistul. A fi hipiot nu e numai “pace, iubire si joint-uri”. A fi hipiot, a fi impotriva sistemului, e a te lupta. Libertatea nu e un lucru simplu… Cum zicea Emma Goldman:

“Anarchism stands for the liberation of the human mind from the dominion of religion and liberation of the human body from the coercion of property; liberation from the shackles and restraint of government. It stands for a social order based on the free grouping of individuals…”

Am tot tras de zidul asta al societății din ’60 până azi, de fapt, am tras de la începutul omenirii până acum. Nu o să ne oprim vreodată. Face parte din natura noastră.

Let’s tear this motherfucker down, friends! The fight never stops.

Eu v-am lăsat. Trebuie să imi pun tricoul cu ceva trupa din ’60, blugii rupți, să îmi iau bețele si muzicuța și să plec la repetiții. Cu Jefferson Airplane si Led Zeppelin in căști, o sa mă uit drept înainte, fericit de cum sunt, de ce sunt. Dă-l naibii de cocalar. Dă-l naibii de redneck ignorant, ce nu tolerează. Dă-l naibii de homofob, dă-l naibii de fascist, de nazist, de conservator bătrân, de adolescent ignorant care se îmbracă în rapper si nu are nici cea mai vagă idee ce încercau să spună Tupac și BIG, ce reprezentau, sau cine erau.

Sper că aberația mea v-a lăsat cu ceva.  Poate ne adunăm cândva, ne luăm niste Harley-uri si urlăm versuri din '60, imbrăcați cu geci de piele si zămbind ca si cum existența are niște tâlcuri pe care doar noi le întelegem. Ca doar noi suntem elfii si hobitii... Cocalarii nici macar orci nu merită sa fie.

Umm…  Peace and love, Namaste, Carpe Diem, Excelsior, etc. 
Sa va bata Rock-ul intelepciune!

-          Un hipiot, un anarhist afurisit

Versetele Arogantei: 33. Peștera

                                                        - David A. Marin

O sa incep acest verset cu ceva foarte Shakespearean:

Oh, art, thou art a strange, strange beast! 

Oh, love, thou art nothing but love, but thou art everything. 

Oh, self, thou art but a self, and you are never truly oneself till you find another self to love
And to get loved back by.

In ceața aburilor băii,

Mă rezem de perete.

Curg in gresia rece,

Peste pielea goală,

Curg in străfundul conștiinței mele,

In peșterile si arhivele craniale.

Închizând ochii, privesc coridoare regăsite

Si prăpastii părăsite.

Si mă plimb prin stalactitele frigide

Căutând nucleul liric

Căutând sufletul atomului.

In ceața aburilor peșterii,

Caut in delir.

Precum cerneala pe plumb fierbinte

Pe pietrele grotei

in sânge, sunt scrise sonete.

Urmez printre stalactite

scrisul, urmez cuvintele,

Urmez citatele si visele,

Urmez gândurile.

Aud, dintr-un coridor, un sunet brusc

Vad, sub un glob de discoteca

Sub lumina aripilor unui înger căzut

(dansând)

La o orga roșie ca rujul un arlechin sta cântând.

Notele si acordurile piesei atât de familiare

Mă atrag spre bizarul personaj

Întoarce capul spre mine

E un paj.

Machiaj alb, ruj roșu

Un zâmbet larg ca aroganta,

Un zâmbet larg ca demența.

Ii întâlnesc ochii

si sub halat-mi simt fiorii.

Orice sunet cânta in ecoul cavernei

Mai putin rostirile lui, de arlechin

Cuvintele-i sunt bruști, un chin:

„Ce cauți, stăpâne?”

Si așa, dispare.

In locul lui ramane o chitara albastra ca

Copilăria

Miroase ca tăria.

Halatul meu de baie atinge piatra podelei

Cat mă așez, si iau chitara-n brațe.

Încep sa cant cum nu am cântat niciodată

Încep sa cant cum nu am crezut ca pot vreodată

Simt cum curge timpul precum picăturile reci

De pe tavanul cavernei.

Simt delirul liniștii,

Teroarea rezonând notei.

Din bezna iese cineva

Simt cum se oprește

Simt cum gândește.

Nu mă opresc din cântat,

Peste notele chitarei,

Aud un geamăt

Aud un saxofon.

Muzica vibrează bezna

Muzica vibrează peștera.

Caut

In străfundul conștiinței mele

In peșterile si arhivele craniale.

El se uita la mine,

Eu mă uit in gol

Notele fug ca iepurașii in Wonderland,

Notele se imbratiseaza ca pisicile in Neverland.

Si apoi…

Tăcere.

Simt o mana pe umărul meu

“Cine ești tu?”

“Sunt eu”.

“Eu?”

“Oarecum, compadre.”

Întorc capul, si mă ridic.

Si mă uit in ochii mei.

Si el se uita in ochii mei.

Apare, sub fosilele din piatră,

Un minibar cu multă gheață.

Mă servește cu șampanie.

“Nu te mai plange, prostule.

Nu vezi ca sunt aici?

Suntem toti aici.”

Din umbra apar arlechini

Si pirati…

Si iepuri crizati

Din umbra apar multe eu-uri…

Ciocnesc, zambind amar, si trag pe gat sampania.
"Bravo, Alice..."
"Nu ma mai ironiza."
"Mereu te ironizezi singur..."

Pestera se preface intr-o sala largă

Si ma trezesc pe un tron, cu sampania in mana.

In fata mea, sta El, intr-o mana un pahar

In cealalta coroana.

In genunchi sta arlechinul,

In genunchi stau iepurii,

In genunchi sta regatul.

“Compadre, uneori esti prost.

Nu ai pierdut nimic.

Suntem toti aici.

Dar tu, compadre,

Tu esti regele.”

Fostul eu, El, paseste spre mine, si imi aseaza

Coroana pe cap.

“Paseste-ti in regat.”

“Unde?”, intreb eu.

“In suflet.

Acolo, acolo esti Tu,

Acolo e Ea.

Acolo e arta.

Acolo e nucleul.”

“Compadre?”, il intreb un ultim lucru.

“Mmm?”

“Excelsior?”

“EXCELSIOR, COMPADRE!”

In hohote de ras,

Si zambind, cat cei îngenuncheați mă aplauda…

Deschid ochii, si ma ridic de pe gresia rece, razand.

 Aburii din baie au disparut.  

Ma intreb daca cineva a inteles poezia asta

In afara de Ea.

Ma intreb daca am inteles eu poezia asta…

Ma intreb daca intelegem vreodata ceva cu adevarat…

Ma intreb daca doarme.

Ma intreb daca suntem capabili sa nu scriem despre dragoste…