Cioturi despre viata, muzica, filme si alea-alea, cu un tobosar.
//Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
Winston o liniștește, îi lasă o listă cu minciuni,
Sună la poliție, îi întinde telefonul,
Ia un cadru larg, face poză la
Locul unde își ținea pușca soțul în baie
La praful pe care l-a pus în cafea
La dealul unde a pus trepiedul și lunetistul
Și se urcă în smart.
Soarele e subexpus
Și ea primește o scrisoare
Singură și plină de zăpadă
În plic, o fotografie
Caldă ca de la brutărie:
Cadru orizontal
Un bărbat de 28
Într-un pat roz bombon
Peste el, o femeie blondă
Urlând, ondulată și înaltă
La ușă un italian-american
Cu cuțitul căzând
Și cu pușca trăgând.
Numai bine expusă.
Soarele e subexpus
Și fostul, singur în Miami,
Primește un cec imens și
O poză cu el și 10 fete
De o noapte înainte,
De nu-l crezuseră prietenii lui brutari…
Pe cec scrie “scuze”.
Winston Red, 30,
Fotograf faimos
A debutat cu poza sa “Zăpadă”
Face galerii de artă
Odinioară, nunți, botezuri…
Pe scaunul de pasager
Din cadillacul lui roșu
Îi vibrează telefonul,
O poză cu o blondă...
"Când îmi mai faci poze?"
Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
Da, s-au făcut 100 de cioturi, 100 de bucăți de suflet, de portaluri, de mici materializări în cuvânt a diverselor vibrații inefabile pe care le posed în calitate de artist. Firește, multe lucruri nu apar aici - nu postez multă proză, și nici conținut în engleză, întrucât sper să public și eu un mic/mare document de atestare scriitoricească a David A. Marin-ului, într-un viitor măcar relativ apropriat (dacă cumva aveți posibilitatea și dorința de a mă ajuta în această privință, cred că știți unde mă găsiți) Am mai avut discursuri d'astea emoționante în legătura cu motivația mea când vine vorba de scris, și nu vreau să repet ce am mai zis și aici , deci voi adăuga doar faptul că, deși nu scriu în maniera tradițională (oricare/orice ar fi aia) atât de mult, sunt într-un constant process de scriere - arta, fiind reflexivă, făcându-ne pe noi cât o facem și noi pe ea, are meritul ei că există la fel cum un copil are meritul său că există, un merit diferit, pe lângă cel al celor ce i-au dat viață. Deci eu colaborez cu creația mea, și îmi respect creația, cred că poate mai mult(sau cel puțin diferit) de cum mă respect pe mine. Vreau, deci, să mulțumesc Divinității, Universului, creației mele, mie însumi, și celor ce-mi apreciază arta.
Așadar, după următorul verset al aroganței, o să pun și niște scrieri în engleză - cu sau fără posibilitatea de a ofensa pe cineva. Nu sunt unul dintre adepții gândirii "Patria mea este limba română", consider că patria mea este Pământul, și voi crea în ce limbă simt să creez în momentul respectiv.
Versetele Aroganței: 52. Moș Ene s-a culcat
- David A. Marin
în aceea noapte,
s-a așezat încet in
fata monitorului
Moale pe mașina
de scris
In fata
butoanelor
substanțelor
maestrul viselor.
Întins pe un tron
negru, grizulat
Intr-un costum albastru
granulat
Obosit, energic,
viu:
Ca un spiriduș ce
prinde 2 ore de somn
pe noapte si baga
metamfetamina.
Moș Ene.
Simte-l curgând,
simte-l pompându-ți în vene
REM dulce și apăsat,
vise erotice pompoase
Fantezii și
coșmaruri pulsându-ți pe vârfuri de gene.
Moș Ene.
Butonul roșu de
pe colțul stâng din dreapta
Răvășește un
cearșaf
Salma privește
cum Ricardo
îl împușcă pe
Armando
De dimineață, îi
părăsește pe amândoi
Moș Ene
zice că
oricum erau idioți.
Switch-ul de pe
controlalele din josul părții de sus
I’m smiling from the roof, watching the helicopter above
as the zombies rush to me
I’m smiling, hearing the bombs drop
As I look at the picture of Her hanging on my chain
and as the zombies get closer.
I’m smiling, hearing the blood drip
as the zombies eat Jimmy
because Jimmy was a cunt.
I’m smiling
as I watch
the curse burn
while stealing looks at the picture of Her on my chain
and I’m smiling
as I get up
and I’m smiling
when I rain down Heaven on
the demons
and whether that Heaven stands in my grenades
or in my AK shooting without me looking
or in my smile
-I think we all know
Since, damn, my teeth shine bright today
Chanting boom, baby, boom
To the sound of the Rock’N’Roll that the boys played in the
morning in Vietnam
And smiling
At Her.
Boom baby boom!
Boom baby boom!
Boom baby boom!
And fucking booooom, baby, boom!
And like Frank’s gal Nancy said
“Bang bang”.
One request, my dear reader,
do imagine a splash of blood on that last refrain.
which smells slightly of salt
I wonder why.
Summer
- David A. Marin
around June 2015
Now hear me out here
I have seen the dark fabric
in the gasps of the universe
thread lightly and push far
thread lightly , run hectic
Far, far away, far
Now serene,
Wine in hand
Fire in head
I touch the fabric
I talk to it
It acknowledges me
And I take my noble leave
Like leaves in the
summer
Scattered like in autumn
I see the youth of my age
flying in parks
frequenting bars
hosting parties
after festivals
and now
I can think of art
meaning
and a girl.
I feel art
meaning
and a girl
I feel serene
in my fortress
in my fort of All.
Watching my garden
from the balcony
hearing the cats
sleep
and fuck.
It's beginning to feel a lot like summer.
__________
Ficțiuni de Pulpă: 1. Taximetrist din Colorado
- David A. Marin, prin primăvară, 2015
Sticla asta s-a încălzit de când am început să o privesc atât de intens, și lampa luminează mult prea vag ca să vad tot ce scriu… dar mai luminează vag de pe hol, vine prin vizor o lumină difuză de scară rece de bloc. Cred că am închis după ce am terminat de curățat, oricum nu are cine să intre. Mopul e rezemat de cuier. Pizza asta mă enervează în draci, plină de ketchup, vulgară, ostenativă în exemplul ei de americănism prost, dă-l în draci de capitalism. Nu mai e pic de respect pentru nimic, nici măcar pentru mâncare. Ketchupul, în schimb, arată relativ atractiv, e vibrant, glazurat… roșu…
Mă sună mama pe fix… O las să lase mesaj, nu am nici cel mai mic chef să port altă conversație despre dispecerat și despre taxiul meu șutit de negrii la ieșirea din Colorado. Nu erau negrii, erau albi în toată ziua. Ca ăsta. Sentimentul e foarte dubios, uitându-mă la el, tipul care a adus pizza, încă stând în hol, zici că mă așteaptă să îi aduc bacșișul. Parcă îmi zâmbește, cu șapca lui întoarsă, mustața porno din ’80, uniforma galbenă comericală și converșii mânjiți în balta asta mare și groasă de sânge murdar în care stă. În sticlă, sângele lui devine din ce în ce mai cald. Am terminat prima felie de pizza, e o diavola rece – are gust de cauciuc. Noroc cu sângele, adevărata mea benzină, cu el dau totul pe gât. Mama vorbește în dodii pe fix – cică vine să vadă cum sunt, să vorbească cu psihologul, să verifice dacă am mai făcut prostii, dacă mi-am luat pastilele… În principiu azi a fost ok. Sângele e decent. Mai pe seară mă duc să îl arunc în Denver pe Rich de la Terry’s Pizzahub. Si nu, nu mi-am luat pastilele.
----------------------------------
Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
8.53 AM, sâmbătă
dimineață, am ajuns și eu din Popești-Leordeni pe la vreo 7.30, după ce am ars-o ca pe
Krypton cu Kryptonite Sparks, și m-am trezit într-o dubă cu lumini roșii
ambientale și, in loc să mă văd ca star principal într-un film porno cu buget
limitat filmat pe film Kodak, m-am trezit într-un mancave glorios plin de Zappa, referințe muzicale, referințe la Sun Tzu și referințe la tot
felul de artiști experimentali pe care nu îi auzi destul de des astăzi, și pe
care un anume Italian înfumurat nu i-ar agrea, ca ar fi pur si simplu “de căcat”. Îl numim pe acesta, de dragul satirei, "Don Fretless".
Seara magică. Dar
avem prostul obicei de a țipa mai vehement când ne atacă cineva decât când ne
farmecă cineva, și, deși ar fi mai estetic sa esteticizez și ficționalizez întreaga
ultra-peripeție subsemnată, centrul eseului nu e asta, nu acum.
Vreau să punctez că
articolul ăsta nu este un atac personal – e mai mult un rant, așa, de pus la tastatură dimineața, de o caterincă, două. Nici
nu cred că îl pot numi un articol „psihologic” – sunt doar niște constatări, un studiu de caz asupra acestui tip. Adevărul e că îmi cam și place să mă cert cu oamenii ăștia, să răspund la
caterinca lor ieftină de Dorobanți. E un prilej de a exersa tact, diplomație și tehnica de adaptare la situații – plus, cearta cu tipul ăsta, ce părea să aibă un tact egal cu cel al unui fascist pe acid, îmi dă
un prilej pentru a vă vorbi despre niște noțiuni în care cred eu.
Eram și eu la cântare
la SUPER, că ne-au zis băieții să cântăm. Și a fost blană.
Înainte să
cântăm, în semi-lumina de lângă Question Mark, intr-o masa de tineret delicios, mult prea ușoară și tentantă în a fi romanticizată, m-a luat la mișto-uri tipul ăsta
, profesor de chitară, care îmi părea inițial arab, și după am aflat că era
Italian. O să mă spovedesc aici: m-au luat niște glume și insulte xenofobe cu
tente orientale cât mă certam cu tipu’ pe faptul că evenimentul era nonprofit, ca
după să îmi zică Kryptonite, cât mă confesam lor, întins pe undeva pe jos pe
lângă biografia lui Zappa, semi-sprijinit în lumina de răsărit din a lor Fortress of Soltitude – mi-au zis că e
Italian … și am realizat (din nou) atunci că etnia lui nu are nicio treabă genetică, și că prejudecățile mele bine îngropate au ieșit într-un mod mișelesc
la momentul respectiv, într-un exces de nervi – deci arabii sunt tari,
italienii sunt tari, și tipul ăsta a fost negativ pentru că este el negativ, nu pentru că este Italian, sau arab, sau ce pana mea o fi.
Acum că am
clarificat asta, pot să fac glume rasiale și să mă motivez spunând că au
valoare umoristică – tipul părea un fel de sincretism interesant între un muzicant
cu diplomă care o arde pe la mese de gangsteri sicilieni și predă chitară, că în
Familie nu a putut sa intre, si profesorul din Whiplash, sociopatu’ ala. Îmi
mai zisese un prieten care a fost făcut să plângă de profesorul astă – si chiar
nu consider ca acest mișto și această ofensă constantă care duce la exploatarea
sentimentală a individului-student este o metodă productivă de a învăța pe
cineva ceva, de a motiva pe cineva la a fi mai bun. Eu pur și simplu am fost
enervat, nu personal, ci ideologic – de fapt, după o leacă de nervi, a venit dușul meu de
iubire-de-sine și aroganță spiritual-aristică, purificându-mă de undele negative ale tipului ăsta.
Efectul lui a fost unul infim. Nu e nimic special, se crede artist, și critic –
un critic-artist, după el, din câte am înțeles – un fel de fascist democrat,
cum ar veni. Evident că nu sunt multe șanse să iasă bine – unul creează, altul
dă cu toporul în creație, de regulă făra un scop real, pragmatic, ci pur și
simplu pentru că asta-i el. Nu vreau să repet ce au spus și alții înaintea mea:
Don Fretless ăsta
a arătat spre o blondă de lângă noi, punctând că e urâtă și grasă, și întrebând
indivizi aleatorii dacă e urâtă, că să îmi dovedească mie că nu există
subiectivitate în frumusețe și în arta, și că fata este clar , pur și obiectiv
URÂTĂ, și ai putea să o iei la ture doar după ce ai ieși din pușcărie, cu
standardele jos și cu sexul aprins. Un silogism briliant, evident. Am încercat să îi spun că fata chiar era
drăguță în felul ei, și pe cealaltă parte să îi bag un Arghezi, estetica
urâtului, dar evident că ce am spus a fugit pe lângă el. Ceea ce mi-a plăcut
era că avea clar niște algoritme standard pentru a enerva artiștii ăștia “neînțeleși” ca mine, cum ar fi să mă întrebe câte note există(am răspuns
5, știu, mai am momente când sunt și eu paralel – fiecare cu jalea lui, că altfel nu am cânta în minor), și spunând că are cultura muzicală mai vastă ca
mine, băgându-l brusc în conversație pe Bach, și să spună că Tom Waits mai bine
rămânea portar (toți ascultătorii lui fiind idioți), după zicând că doar își
bătea joc de mine și că nici nu a auzit vreodată o piesă de Tom Waits.
După el, ce nu ii
convine lui, cu un milion de fani, sau cu unul singur, nu e artă – sau e de
căcat. Pentru ca el are o diplomă, ce îl “certifică și recunoaște LEGAL” să declare ce este
bun sau nu, și ce este artă sau nu. Critică constructivă, ce mai. Nu știu ce
facultate a absolvit tipul, dar în a 8-a mie mi-a povestit diriga de
subiectivitatea percepției în artă și am cam ținut minte, mama ei de Academie,
că mai zic și ei chestii cumpătate.
Dar nu, nu,
muzica este, evident, matematică, adică, cum să nu fie?! D’asta cânta Bob Dylan, nu?..., pentru că totul
este despre tehnică și știința din spatele muzicii, și spiritul și energia și
subiectivitatea sunt noțiuni d’astea de artiști neînțeleși care “o să ajungă să muncească la BRD la 18 ani” – a
insistat pe BRD-ul asta de vreo 20 de ori, poate are ceva și cu grupurile
financiare franceze, pentru că francezii o-r fi prea avant-garde și snobi pentru realitatea lui. Tipul încerca să mă
facă să îl atac și eu mai personal, mai mult ca sigur. E un studiu de caz interesant, cum am zis și mai sus.
Eu sunt
individualist – însă asta nu înseamnă că nu pot baga și eu o tipologizare d’asta
Jung-David A. Marin-izată. Vorbim
despre asta la final.
Șpilul e
următorul. Tehnica și știința din spatele lucrurilor e o necesitate – însă nu e
baza. Nu contează cât de complex cânți, sau cât de greșit după normele tehnici, dacă spiritul artistic se simte, și daca creația ta atinge o undă
spirituală pe tine și pe indivizi din jur, ești artist. Ce altceva e artă?
Pentru mine, arta e a fi cel mai bun la a fi cine ești. Dacă îl luăm pe Chad
Smith de la Red Hot Chili Peppers și pe Neil Peart de la RUSH, și îl pui pe
Chad să cânte RUSH – poate o să cânte piese corect, însă cine simte muzica și
arta trupei RUSH o sa știe că nu e Neil la tobe. Chad nu o să poată deveni
Neil. Și nici Neil nu o să poată face lucrurile fix ca piperatul de Chad Smith.
De fapt,
permiteți-mi să o duc și la extremă. Dacă iau un pictor de pe stradă și îl pun
să picteze Dali, nu o să picteze ca Dali, dar nici Dali nu o să picteze ca el.
Și eu refuz să declar că unul este mai bun decât celălalt – pentru că nu poți
compara lucruri ca spiritul lor si frumusețea/estetica lor individuală, ca și
cum sunt x și x+1. Sunt X și Y, amândouă necunoscute – și frumusețea e că nu le
afli cu un calcul, ci prin Sine. Sunt eu mai hipiot, așa. Ha, am zis Sine, uite
ce șmecher sunt.
Prefer să-l
ascult pe Tom Waits răgând despre prostituate, și pe Tim Minchin făcând mișto
de papalitate cât ține 2-3 note la pian, și pe John Bonham cântând triplete cu
atât spirit brut încat pare să se conecteze cu setul la univers(ceea ce
probabil și făcea, sau așa simt eu că ar fi făcut), și pe Howlin’Wolf
zdrăngănind pentatonice și plângându-se de nevastă-sa, decât sa văd un tip mort
pe scenă, cu ochii la chitară, eventual puțin descheiat la cămașă ca să
compenseze, cântând simfonii. Manca-ti-as arpegiile.
Boss, eu îl țin
minte pe Tchaikovsky ca pe tipul ală care a băgat tunuri într-o uvertură când
ii se făcuse frig lui Napoleon, nu ca un cunoscător aprig muzical, tehnic si
bazat. A spus ceva. Tunurile sunt tehnic corecte, oare? Nu dădeau microfonie?
În certuri, de
multe ori aș fi vrut să fiu capabil să o bag pe asta și aia e:
Dar lucrurile nu funcționează mereu așa de ușor, că suntem oameni, și uneori scuturile sunt
lăsate și se mai ridică și săbiile. Nu cred că sunt doar un hipiot care a văzut
și el Dead Poets Society și a văzut cum a rupt manualul de
evaluat-de-poezii Robin Williams, zicând
că e o drăcie și că e imposibil să iei vertical-orizontal-diagonala-pana-mea și
să evaluezi niște cuvinte din sufletul unui om. Arta vine din suflet mai mult
decât din minte sau din virtuozitate – fie vorba de literatură, muzică, film,
sau orice altceva. Și cine naibii sunt eu să declar pentru toată omenirea ce
este și ce nu este artă? Am auzit și eu de câteva noțiuni interesante și le-am
băgat la cap – individualism, identitate artistică, subiectivitate a
percepției, proprietățile spirituale ale unei opere artistice. Eu știu că dau
din sufletul meu, și că arta mă satisface spiritual – altfel nu aș face-o. Eu
nu cred ca Don Fretless, sau alți „certificați” a vorbit cumva cu Dumnezeul meu, că să afle daca asta este
sau nu adevărat.
Nu îl declar
idiot – nu îl declar nimic, că asta ar vrea el. Ar vrea la finalul articolului
ăsta ars în 10 minute, cu cafeaua diluată pe birou și o caisă, și Tom Waits
curgând din stereo, ar vrea să vadă că mi-a intrat pe sub piel, ar vrea să-i
confirm asta cumva. Dar nu, nici măcar în cazul tipului ăsta nu pot declara așa
ceva.
Zic doar următorul lucru – tehnica, teoria și
știința se învață… Sufletul artistic ori îl ai, ori nu îl ai.
Muzica rămâne
pentru mine artă – și deși tehnic muzical muzica mea poate fi mai mult sau mai
puțin impresionantă, spiritual și artistic este puternic – pentru mine, și
pentru alții. I may be a dreamer, but I’m
not the only one… … … , “boss”!
Buona Fortuna artiștilor. Când mai dați de ucigași d’ăștia
amintiți-vă Scopulși trimiteți-i undeva.
Pentru alți factori primitivi obsedați de alb și negru:
P.S.: Cu toată diplomatța pe care mi-o permit, vreau totuși să spun că sunt sănătos și că îmi … în diploma, cariera, ideologia și în gusturile acestui Don Fretless. Fac asta, însă, personal, nu declar ceva pentru întreaga colectivitate a speciei. Gen.
Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
Ursul ăsta știe
tot fără să conceapă noțiunea de a știi.
Orice faceți, nu
îl treziți.
Astăzi, un zeu
inconștient făcea sex cu o zeiță
și s-au trântit
amândoi prin astre, lovind stele,
și vreo 2-3 nebuloase,
până când au
lovit peștera ursului.
Cu labele
ridicate în substanțele
din jurul sferei
sale transcendente,
Ursul a deschis mai
întâi un ochi
și pentru prima
oara a privit
și inima sa rece
din lipsa folosirii
a început să se
încălzească.
Când l-a deschis
și pe celălalt
și a privit din
nou,
a simțit, pentru
prima oară.
A simțit
teamă.
Ghearele,
crescute imense,
au rupt fluidele
mieroase
ce îl țineau
captiv în Infinit
Zbătându-se cu
planurile realității
Ursul își rupe
coada în colțul sferei
și purcede din
Timp în Spațiu
Ursul acum, este.
Crește, crește,
și înghite o stea
cât privește zeul
în ochi
și își arată
colții.
Ursul simte,
acum, furie.
Blana ii se
ridică într-o rază de foc.
Zeul privește
confuz, și după
în teroare, cât
Ursul rage din nou,
și spre roba sa
albă saltă:
Îl prinde în
colți și îl trântește într-un Soare.
Mușcă, de 3 ori
la viteza luminii, din
omniprezența
zeului, acum liber din al lui chin,
Dar zeul prinde
inelul lui Saturn în palme și
Îl aruncă în Urs,
lovitura trimite animalul într-un
meteorit pe care
îl prinde între labe,
ghemuindu-se în jurul lui
și năvălind în
zeu, și după în zeiță,
într-un foc
imens, consumator,
sânge multicolor
țâșnind într-o lună,
cât rage, rage,
rage, de se cutremură
întreaga
existența universală.
Zeul cade în
genunchi, și zeița cade lată,
Iar Ursul se
ridică în două labe, vrând să
vorbească, dar
din botul său ieșind doar răgete.
Așa că atinge cu
mintea Infinitul și comunică
în unde
dureroase, cerebrale, largi și animalice
Întreabă de ce,
de ce are atâtea de ce-uri în cap,
Și cine i le-a
pus acolo?
Zeul și zeița nu
știu nimic.
Nimeni nu știe
nimic.
Iar Ursul știe
totul.
Țipătul lui
crește atât de mare,
Într-o explozie
inexplicabil de mare,
Și Ursul începe
să înghită sentimente
Și Cunoaștere
divină
Devenind din ce
în ce mai mare.
Simte, acum,
răzbunare.
Simte acum,
vanitate.
…și brusc, Ursul…
dispare.
Un vânt prăfos,
melancolic
bate lent,
copleșit, cosmogonic.
Zeul și zeița
plâng îmbrățișați…
Saturnienii se
întreabă de câte
ori vor mai
trebui să își schimbe inelul.
*
Acum câteva
minute,
m-am dat jos din
mașină
să mă ușurez în
pădure,
în drum spre
casă, de la munte,
și ridicându-mi
privirea,
lângă mine, bând
dintr-un pârâu,
era un urs.
Și m-a privit,
neîndemânatic,
ținând un pește
în labe,
omniscient.
Învăța să meargă
în patru labe,
Învăța să fie
urs,
știa și el doar
totul.
Am simțit și eu
teamă
Iar Ursul a
simțit fericire.
Am șoptit: de ce?
Iar Ursul a
mormăit,
Și s-a întors
spre niște pui
blănoși,
drăgălași, căprui.
În spatele lor, o
ursoaică.
O undă parca mi-a
atins atunci
mintea și
sufletul, chicotind:
“Oh, Pământene,
taci și fii!”…
“Mor”, cică spun
urșii mereu.
Acum mă întreb
dacă așa-i.
Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
și aș zâmbi... Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
Unul, tinerel și blond, în geacă de piele, Cu neoanele reflectându-se în ochelarii săi de soare, căci "pentru el soarele nu apune niciodată",
Scria o poezie la o mașină de scris comunistă
O poezie despre un tip dintr-o bodegă…
La masa din spate era El, cu
un zâmbet și o lacrimă discretă, cu
un trandafir vibrând tutun în sacou, cu
mâna pe sticla pe jumăte goală, cu
telefonul închis de două zile, cu
un bilet de avion rupt...
(poate de plecare,
poate de întoarcere,
oricum, care-i diferența?), cu
ochii pe cele doua fete, cu...
5 milioane de dolari in banca, și cu
...înca unul pus în nota de plată.
Zâmbind. Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
