dominion - poem

David A. Marin

Imperialism, they say. 

He welcomed the dominion with

a handshake sparking silver and

a smile trembling embers.

He shook the hand of the invader

and the emperor - new patron

patroned him over those who

patronized him before

and he contemplated this revenge

asking if he was cast so high

to be cast down,

to obsess over this victory,

to do great things

to loom,

to be a tyrant,

or to do great things.

He writes in the tongue of his enemy

he writes in the tongue of the invader

but he does it better than the invader

perhaps not better - but making it his own

He is the Dacian who wrote Roman poetry

He is the splendid singing sinner summing so-called strangers into such serene siblings.

He aspires to be that.

Great things, miracles of art,

thinks the poet and the bard,

now a Lord upon the land,

with a flag upon his tent

one day to be cast down

for all flags to stride along

the idiots might hate him now

for letting the enemy inside

but the enemy is not one flag

as much as all of them

can be

when they are all that is left.

Alas…

Great things, he thinks and makes

As some throw oranges and peels

And others love and admiration

Such is the way of the artist

The time is such that the artist

must also be a politician

it is again a time of courts and kings

Great things, he thinks and makes

He knows one day

Above the flag shall be the one

who used to hold it

Above the flag shall be the name

of those who live for The Everything

and who have their own Something.

----------------------------------

Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.

 All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal. 

The Duke's Grand Departure. David Bowie.

            - David A. Marin

(I'm overly conscious about this essay. I feel like Bowie himself is going to read it. Therefore, it's in both my mother tongue and his mother tongue. I feel it's only right. Essay in Romanian and in English. Scroll to the end for the English version.)

(Sunt ultra-conștient când vine vorba de eseul ăsta. Simt că Bowie însuși o să îl citească. Ca urmare e atât în limba mea maternă cât și în limba lui maternă. Așa e bine. În română și în engleză.

Dați la final pentru versiunea în engleză. )

_________________________________________________________________________________

David Bowie a trebuit să moară ca să îi înțeleg cu adevărat ultimul album.

Nu trebuie eu să îl mai glorific, vreau doar să punctez faptul că Bowie a dat dovadă de artă într-o manifestare absolută – curgând în întregul artist, și artistul curgând în ea. Acum 18 luni, David Bowie a aflat că are cancer. Probabil atunci s-a și apucat să înceapă concretizarea albumului. Clipul de la “Blackstar” a apărut mai devreme, însă albumul în întregime a apărut de ziua lui, pe 8 ianuarie.

6-7 ianuarie, îl visez. Ducele Alb mi-a apărut oniric într-o manieră obscură, ciudată prin faptul că nu era deloc ciudat, era Bowie-ul pe care mass-media nu l-a văzut – purta un trenchcoat, părul îi era blond-grizulat și intrase în backstage-ul/depozitul de scule în care mă aflam întrebând de cineva. L-am rugat să îmi semneze o figurină de pluș Bowie, pe care mai semnase un artist – pe care a afirmat că îl cunoaște. Eram cu un prieten și o prietenă și ne jucam jocuri video – Bowie decide să se așeze și să vorbească cu noi, cu mine, foarte firesc, și, pe lângă întrebările-răspunsurile trademark Bowie, am început pur și simplu să discutăm una-alta, firesc, cât se poate de obscur de firesc, până am dat să ne jucăm tustrei pe consolă, sau pe ce pana mea ne jucam. Se trezește Ducele, bagă mâna în ecran și începe să scoată obiecte din virtual în realitate. Se rupe ceva spațiu-timp și mă trezesc cu el într-o zonă foarte americană de câmpie, pe lângă o autostradă, într-un orășel sudist. După care m-am trezit.

Pe 8 ianuarie, e ziua lui, și deși simțeam o vagă nevoie să îi mai scriu încă un articol de laudă, cum îi scrisesem cu ani în urmă, am uitat și am abandonat ideea…

…iar pe 10, unul dintre marii mei eroi moare. Imi deschid ochii de dimineata si vad mesaje de la prieteni. Nu pot sa procesez. Unul dintre artiștii care a avut un mare impact pe mine nu doar prin “produsul” său artistic, cât și prin imaginea sa, mitul său, personalitatea sa și valorile sale și obscuritatea sa – toate acestea intră în marea totalitate a operei sale…  Opera lui se concretizează în ultimul pas, devenind astfel moștenirea lui – Marele Duce Alb a așezat atât de bine partitura, încât pianul a continuat să cânte și după ce a plecat pianistul, iar plecarea pianistului devenind parte din actul artistic. Bowie își transformă moartea într-o operă de artă, precum a spus și producătorul lui, Tony Visconti, iar ultimul lui album, piesele, clipurile, textul, instrumentalul, cântatul, stilul, se îndepărtează poate de ambiguitatea lui obișnuită, devenind un hotărât “see you later”, dar, pe lângă valoarea de scrisoare de plecare, are și valoarea de testament. Ziggy Stardust mai și îndeamnă la ceva, și acceptă ceva.

Ascult “Blackstar” la finalul anului. Îmi zic, subconștient, că ambiguitatea și obscuritatea sunt chestii Bowie, și deci cam ăla-I tot șpilu’, și oricum, pana mea, Bowie, pentru că Bowie…

Something happened on the day he died

Spirit rose a metre and stepped aside

Somebody else took his place, and bravely cried

(I’m a blackstar, I’m a blackstar)

Lazarus.

Look up here, I’m in heaven

I’ve got scars that can’t be seen

I’ve got drama, can’t be stolen

Everybody knows me now

10 ianuarie.

Something happened on the day he died

Spirit rose a metre and stepped aside

Somebody else took his place, and bravely cried

(I’m a blackstar, I’m a blackstar)

Fredonez și cânt partea asta, izbucnită acum în capul meu, mai toată ziua.

Look up here, I’m in heaven

…

I’ve got scars that can’t be seen

…

I’ve got drama, can’t be stolen

…

Everybody knows me now

…

Everybody knows me now

…

Everybody knows me now

…

Look up here, I’m in heaven

…?

Look up here, I’m in heaven

…!...

Look up here, man, I’m in danger

…!...

Look up here, man

Look up here, man

Look up here, man

!!!

 Mă lovește, și încep să îmi dau seama de șpil. Bowie vorbește mai puțin de religie și filozofie aici cât îmi spune cât se poate de firesc, mai firesc decât oricând până acum, acum versurile și melodiile amalgamându-se în capul meu cu visul meu și cu propriile mele interpretari și viziuni prea personale pentru un articol cibernetic, și din tot amestecul ăsta, îmi dau seama. Blackstar-ul nu este Bowie, sau cel puțin, nu e doar el. Blackstar-ul sunt eu. Blackstar-ul este tânărul artist, cum Bowie a fost tânărul artist până în ultimul moment - și Bowie îi pune mâna pe umăr tânărului artist, și-i zice “Privește ceea ce am făcut, zâmbește, și acum hai, că-i rândul tău”.

Evident că acestea sunt interpretari devenite destul de generale acum, pentru că dacă moartea lui Bowie ar fi o melodie, ar fi un hit, ar fi top-of-the-charts. Și așa ar și vrea să fie, după părerea mea. Mai personală devine situația ascultând mai adânc în “’Tis a Pity She Was a Whore”, “Dollar Days”, restul melodiilor de pe album. Interpretările mele devin, mai ales pe “Tis a Pity She Was a Whore”, foarte persoanale, legate de complexe și gânduri și tot felul de asemenea lucruri – spiritual vorbind, a fost un ajutor adânc și poate subtil, dar foarte mare, ascultând aceste obscurități din mine fiind tangente cu obscuritățile din acest erou al meu și al altor milioane de artiști – îmi spune că “E ok, așa-i, e ok, lucrurile astea sunt cum sunt” și parcă iarăși aud vocea transformată din tânărul-rebel-obscur Bowie în tânărul-rebel-obscur-bătrân-înțelept,  părintește zicând: “Și cum ziceam, mergi și fă artă, că-i rândul tău”.

Parcă îl și aud, întipărit în conștiința colectivă a umanității:

“It’s been interesting, it’s been good, it’s been cool – stop being stupid, time to move on, you pick it up from here”.

Testamentul acesta, moștenirea lui, totalitatea operei sale – brusc, voalul de narcisism și opulență pe care îl asociam cu Bowie și care mă atrăgea atât de tare la el parcă nu mai e atât de mare, atât de strident în viziunea mea cât este altceva - și prin el se vede nu un gest falnic de plecare-eroică-în-apus, ci un zâmbet cald și falnic de plecare-eroică-în-apus, adresat tuturor celor care îl ascultă. Time to go. Time to die. Time to live on.  

David Bowie moare iar ultimul detaliu din portretul lui e terminat. Magic trick. Mitul este lansat în nemurire.

Bravo, Mare Duce Alb. Mulțumesc. Ne mai vedem, ne mai auzim.

...

Tony Visconti scrie:

<  "He always did what he wanted to do, And he wanted to do it his way and he wanted to do it the best way. His death was not different from his life — a work of Art. He made Blackstar for us, his parting gift.

"I knew for a year this was the way it would be. I wasn't, however, prepared for it. He was an extraordinary man, full of love and life. He will always be with us. For now, it is appropriate to cry."   > 

...A, da, și pentru că promovarea de sine și ostentativitatea-de-bun-gust e o treabă Bowie - daca vreți, veniți la următorul meu concert să îl omagiem impreună. Cânt un cântec, două. Așa e... cum trebuie. Și nu e ca și cum nu faceam cover-uri Bowie înainte...Sunt, totuși, destul de sigur că cel mai mare tribut către David Bowie este a îți face propria ta artă, a crea. ...Blackstar...

________________________________________________________________________________

David Bowie  had to die in order for me to truly understand his last album.

I don’t need to glorify him some more – I just want to point out the fact that Bowie showed art in its absolute manifestation – pouring into the artist, and the artist pouring in it. 18 months ago, David Bowie found out he had cancer. That’s probably about when he started studio work on the album. The “Blackstar” video was released earlier, but the album in its entirety was released on his birthday, on the 8^th of January.

6-7^th January. I dream of Bowie. The Duke showed up in my sleep in an obscure fashion, weirdness determined by the fact that he didn’t seem weird at all – it wasn’t the mass-media Bowie. He was wearing a trenchcoat, his hair was blonde-to-grey and he was entering the backstage/warehouse-looking like space in which I was, with a guy and a girl, friends of mine, but I can’t quite remember who they were. He was asking about someone. He comes in, I ask him to sign my Bowie figurine who was already signed by a previous artist which he knew. Bowie decided to stay, he sat down and we started talking, he was giving me advice, and talking with me as if this was supposed to happen for a long time. After the trademark Bowie questions-answers, we kept casually conversing, and then we all started playing video games on the system that we were playing on before he came in. The Duke rises, puts his hand in the screen and grabs virtual objects, bringing them into reality. Then there’s a glitch – something breaks in the space-time continuum. We’re by an American South highway, in a little country town.

I wake up.

On the 8^th of January, it’s Bowie’s birthday, and although I felt this vague need to write him yet another article of praise, I forgot and abandoned the idea…

…and on the 10^th, one of my great heroes dies. I open my eyes in the morning and there’s messages from friends. I can’t take it in. One of the artists who had such an amazing impact on me not only through his artistic “product”, but through his image as well, through his myth, through his personality and through his value and obscurity – all of these things enter the great sum that is his amazing work. His opus. And his opus is now complete – all the pieces are in place, his work now becomes his inheritance. His legacy. The Great Thin White Duke wrote the score so good that he piano kept on playing after the pianist was gone, and the pianist’s leave became part of the artistic act. Bowie transforms his death into a work of art, in the words of his producer Tony Visconti, and his last album, the songs, the instrumental, the playing, the text, the delivery, the videos maybe takes a step away from his usual ambiguity, turning into a clear and bright “see you later”, but, other than a goodbye letter, it is also a testament. It’s his will. The alien is asking us to do something, he is telling us something, encouraging something, and accepting something.

I listen to “Blackstar” at the end of the year. I tell myself, subconsciously, that the ambiguity and the obscurity are very Bowie things, and that’s basically the deal, and anyway, it’s Bowie, because Bowie…

 Something happened on the day he died

Spirit rose a metre and stepped aside

Somebody else took his place, and bravely cried

(I’m a blackstar, I’m a blackstar)

Lazarus.

Look up here, I’m in heaven

I’ve got scars that can’t be seen

I’ve got drama, can’t be stolen

Everybody knows me now

10th of January.

Something happened on the day he died

Spirit rose a metre and stepped aside

Somebody else took his place, and bravely cried

(I’m a blackstar, I’m a blackstar)

I hum and sing this part, now erupted in my head, pretty much all day long.

Look up here, I’m in heaven

…

I’ve got scars that can’t be seen

…

I’ve got drama, can’t be stolen

…

Everybody knows me now

…

Everybody knows me now

…

Everybody knows me now

…

Look up here, I’m in heaven

…?

Look up here, I’m in heaven

…!...

Look up here, man, I’m in danger

…!...

Look up here, man

Look up here, man

Look up here, man

!!!

It hits me. I start realizing what he’s going on about. Bowie talks less about religion and philosophy, he is talking as frank as he ever got, now the lyrics and the melody are merging in my head and heart with the dream I had, with my own personal interpretations and visions that are way too personal for an cybernetic article – and out of this mix, I realize. David Bowie isn’t the Blackstar, or he isn’t the only Blackstar. I am the Blackstar. The Blackstar is the young artist, like Bowie was the young artist till his very last moment – and now David Bowie is putting his hand on the shoulder of the young artist, and he’s telling him “Look upon what I made, smile, and come on, go, it’s your turn now!”.

Of course these interpretations have become pretty general now, if Bowie’s death would be a song, it would be a hit, on top of the charts, and this is the way I think he would want it to be.  The situation gets more personal when I listen deep into “’Tis a Pity She Was a Whore” and “Dollar Days”, the rest of the tracks on the album. My interpretations get, especially on “Tis a Pity She Was A Whore”, very personal, tied to my own complexes and thoughts and such things – spiritually talking, it’s been a deep and subtle, but great help listening to these obscurities in me, tangent with the obscurities in this hero of mine and in the millions of artists that are inspired by him – he says: “it’s ok, this is the way it is, it’s alright, this is the way things are”. And then I hear the transformed voice of the young-rebellious-obscure Bowie turned into the young-rebellious-obscure-wise-elder, fatherly saying: “And, like I was telling you before, go and make art, because it’s your turn now.”

I can almost hear him, deeply imprinted in the collective conscience of mankind:

“It’s been interesting, it’s been good, it’s been cool – stop being stupid, time to move on, you pick it up from here”.

This will, this inheritance, this work – brusquely, the veil of narcissism and opulence that we associate with Bowie and that attracted me so much to him seems smaller and less grandiose in my vision than another thing, looming high – and that is the last gesture, the gesture of departure, and I say this because this gesture is not only a flamboyant, towering heroic ride into the sunset, but a warm, towering, flamboyant smile as he rides heroically into the sunset, and he’s smiling to us all. Time to go. Time to die. Time to live on.  

David Bowie dies and the last detail of his portrait is finished. It’s been a magic trick. The myth is now launched into immortality.

Bravo, Great Duke. Thank you. See you around, we’ll hear from each-other.

Tony Visconti writes:

"He always did what he wanted to do.

And he wanted to do it his way and he wanted to do it the best way. His death was not different from his life — a work of Art. He made Blackstar for us, his parting gift.

I knew for a year this was the way it would be. I wasn't, however, prepared for it. He was an extraordinary man, full of love and life. He will always be with us. For now, it is appropriate to cry."   

Also, since self-promoting and being tastefully ostentatious is a Bowie thing to do - if you want, come to my next gig and we'll pay tribute to him together. I'll play a couple songs. It's only right. And it's not like I wasn't doing Bowie covers before... Although perhaps making art of your own is one of the greatest ways to pay tribute to the great David Bowie. ...Blackstar...

Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.

 All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal. 

Versetele Aroganței: 55. Pace de Saturnalia

- David A. Marin

Cu ocazia sărbătorilor, am zis să mă pronunț și eu asupra unei teme. Acum o lună Papa Francis a zis la o slujbă că aceste petreceri și festivități sunt o șaradă în prisma violenței și războiului din toata lumea, ce are loc acum...  

Zburdă spirit festiv

Urări și zâmbete-n călduri

Opulenţa înfloreşte

și inimă de Saturn

cu miez de Yule

arde în suflete de păgâni.
  ...io Saturnalia!

De unde a venit Crăciunul

și de ce 

nici Mesia nu cred că știe.

Ca artist, eu iubesc opulenţa

cea cu formă dar și cu fond.

Senecca totuși zice: "decembrie era o luna"

dar s-a mai pus câte o săptămână

până s-a făcut încă o luna

și "decembrie a devenit tot anul"

deci celebrăm și degustăm

îmbrățișăm, pupăm

mâncăm, mâncăm, mâncăm

acum ceva timp erau orgii

și vorba aia, când ești în Roma

fă ce fac romanii

și cred că mi-ar plăcea

să o ard și eu o dată

cum o ardeau băieţii ăia...

Însă...

Însa stă acum Mesia

Şade la o apa-n-vin

cu zeii ce-au ieşit din Ymir

Şi nici vikingii nu zâmbesc

Când vad cum în nord de europă

Se bat albii cu arabii

în politici extreme

Poate nici de Yule

nu e tocmai vreme...

Și o lacrima îi dă lui Odin.

Când vede miedul nordic

vărsat de mișcări fasciste

Văzându-și panteonul scris

pe tratate ariane...

Curiozitatea și gândirea

și a lui moștenire

din a lui mitologie 

puse pe hârtie

folosite pentru xenofobie...  

Şade acum Mesia

la o apa-n-vin

urlând

cum vede Siria-n chin

şi Africa-n dictatori și sărăcie

și pe toți doar în suspin

Tăcând și împodobind un pin

Tăcând, mâncând, celebrând

Cu fulgi de nea

mâncați de fulgii prafului de puşcă

eu va întreb:

Unde e Crăciunul? 

Şade acum Mesia 

La o apa-n vin

Cât în Israel și Palestina

bate pușca, bate vina.

eu vă întreb:

Unde e Hanuca? 

Şade acum Mohamed

La un falafel

şi urlă 

cum îi fură

schimbate și ciuntite

cuvintele din gură

Unde e Moscheea Sfânta? 

Șade acum Buddha

şi priveşte in Myanmar

cum călugării facut-au genocid

şi îi cade zâmbetul in vid 

Dalai Lama 

vede cum în loc să se lupte

și să gândească

pentru viitor și pace

adolescenții se taie cu lama

pentru complexe programate de societate.

Stau în ceruri toţi profeții

și zeii printre ei

și staruri rock, artiști vestiți

cântă și ei, zâmbind nostalgic

și mulți dați volumul tare și-i cinstiți

fără să ascultați ce aveau de zis...

zdrăngănesc toți, festiv

și urla împreună

 de se zguduie și versul și măsura și tot: 

Pentru numele Dumnezeului vostru, 

și al vostru, și al vostru...

Lăsați odată armele jos...

Pentru numele nostru, 

Lăsați armele jos... 

Lăsați armele jos, 

și vom face ca romanii 

un chef atât de mare

de plăcere și extaz

sau de iubire și familie

sau ce vreți voi

pe cinste să fie

DAR vă rog eu,

hai să oferim acest DAR

nouă și tuturor...

Hai să lăsăm armele jos 

Hai să lăsăm armele jos înainte

și poate după chef

o să uităm să le apucăm din nou

și o sa zâmbească Iisus în ceruri

cu zeii din Ymir și toți.

Căci nici pe Marte nu-l cinstiți 

cu ale voastre așa-zise războaie. 

Sărbători fericite. 

Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.

 All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal. 

Ficțiuni de Pulpă: Stația 27-32A

de David A. Marin

( Începusem acum ceva timp o serie numită „PULP", dar deși Bukowski e unul dintre poeții mei preferați, am zis că Tarantino nu s-ar supăra dacă aș numi seria „Ficțiuni de Pulpă". Has a nice flow to it.  )

*

Stația 27-32A nu avea camere, și asta îl enerva destul de mult pe Diego Ullr, profesor la Colegiul Intelectual X-3 și membru al partidului Neo-Liberal. Mergea cu trenul subacvatic 3 stații, îi plăcea să se uite pe geamuri, la oceanul de afară, înainte să schimbe. Când ajungea pe peronul care ducea spre 27-32A, trenurile deveneau diametral mai puțin futuriste. Parcă cu o săptămână înainte văzuse cum a curs un strop de apă înăuntru. Sunt și marcate de diverși anarhiști, antiguvernanții și tot felul de eroi declarați de sine colorând schema orașului cu simbolistică antică în semn de repulsie față de globaliștii de la “putere”(orice ar însemna asta acum) – doar de ar înțelege și băieții ăștia că vina e a globalismului aici la fel cum a fost vina socialismului în comunism.

În fine, proiectorul cervical îi armonizează vaga fredonare din gât, creându-și mici piese cât așteaptă metroul. Adică cam fluieră. Metroul arată bătrânesc, vechi. E pustiu. Totul de pe peronul ăsta aduce aminte de Înainte, și stația 27-32A, unde merge, este și mai veche. Fusese o fostă stație Metrorax înainte de Ape. În contrast cu bătrânețea peronului, în loc de perete, după șine, stă un mare zid de ceva sticlă – după zid, se vede marea, și peștișorii parcă la un pas de a năvăli peste anexa subacvatică a Metropolei. Diego vede trenul, luminile sale reflectându-se în sticlă, neliniștind o balenă care începea să apare subtil după colțul zidului. Mereu întârzie 27 ăsta. Îl enervează profund.  

Urăște stația 27-32A. Nu are camere video, într-o lume unde apartamentele de 2 camere din suburbie se deschid cu comandă vocală. Este inacceptabil. Și mai mult îl enervează starea călduță pe care i-o dă mica călătorie cu 27-ele. Este clar mai puțin eficient, și posibil periculos – și totuși, vechitura îl face să se simtă legat de ce era înainte. De oricine s-ar fi marcat aici cu primitivismele alea care erau grafitti-urile de pe vremea moșului. Sensibilitatea excesivă a stării provocate îi afecta funcționarea cvintrațională, profund și adânc individualistă, futuristă. Îl enerva. Îl lovea la orgoliu – un loc unde partidele Metropolei nu au putut să umble, deși Neo-Democrația a încercat.

Stația 27-32A nu are camere video, și săptămâna trecută un incompetent de anarhist i-a furat pălăria. Lipsa de supraveghere video ii se pare penibilă, îl enervează oricum…  Și plus, era o pălărie făcută de pălărierul din regiune, a trebuit să îi lectureze copii despre Harald Bluetooth ca să o primească. De altfel, a făcut-o din plăcere, Harald îi place și copii sunt simpatici, iar pălărierul îi e prieten. Nu l-a deranjat niciodată lipsa banului din tranzacțiile astea – unchiul său, precum mulți alții, au făcut parte din grupurile de oameni ce au contribuit la desființarea cursului valutar. Lipsa unei valori economice nu anula valoarea pălăriei -  dar nu despre asta e vorba. Pălăria îi plăcea, dar se putea lipsi de ea. Anarhistul și simpla lui acțiune – aceea de a promulga furtul într-o societate unde nimic nu costă bani pentru a te împotrivi noțiunilor ei – ii se părea vulgar, ofensiv, enervant. Nu e o revoltă creativă. Îl făcea nervos. Era foarte nervos acum, în tren, aproape de a se da jos la 27-32A, al dracului de stație, stația asta veche, bătrânească și fără camere video.

Iese din tren. Ușile se închid în spatele lui. 27-32A e o stație destul de mare, nu foarte luminoasă și reminiscentă a perioadei socialiste. Fredonează un cântec vechi de război, pe măsura locului.

Praise the lord and pass the ammunition

Ezită, din ceva motiv, să plece foarte repede.

Praise the Lord and swing into position
Can't afford to be a politician
Praise the Lord, we're all between perdition
And the deep blue sea

Simte o vibrație la urechea stângă, ce crește…

Praise the Lord and pass the ammunition

And we'll all stay free

…și crește, și crește… în unde agresive electromagnetice, vulgare, atonale. Îi crește pulsul în anticipație vagă pentru ceva.

Atunci îl vede uitându-se la el – un tip chel, mic, bine făcut, extremist de dreapta, antiguvern și anti Neo-Liberal, anti Metropolă – lucruri total irelevante, pretexte, căci se oprește din a-l vedea și îl privește – un băiat cu care se luase-n în gură cândva pe timpul Ghidării Educaționale, ceea ce era numit înainte „liceu”. Se culcase și cu soră-sa la un moment dat, parcă. De mai multe momente date, parcă. Suspină.  

Cât gheara de fier specifică fasciștilor ăstora venea spre el, și în ecou era răgetul băiatului, Diego se gândea că pe vremea Ghidării băiatul nu era ras chel și nu purta nici gheara asta care la momentul prezentului îi trece milimetric pe lângă obraz cât timpul este încetinit cu XYX, o substanță din „vitaminele” lui, ce acționează instinctiv.

După, brusc, acțiunea o ia repede. Îl ochește în burtă, Diego saltă panicat, panicat și nervos, nervos, foarte nervos în stânga, și apucă unul dintre scaunele proaste de pe peron. Blochează pumnul cu plasticul de pe spătar. Scaunul e fărâmat în două, Diego profită de distragere și se împinge, în furie deplină, cu toată forța, direct în tip. Ură. Tipul se prinde de Diego. Diego îi înfinge un pix în mână, prin palmă. Din ghiozdan îi sar foi de tratat neo-liberale, din geaca spânului sare alt teanc de foi.

Tipul țipă, rupând creionul din carne. Diego îl lovește cu o jumătate de scaun. “Spânul” se destabilizează și cade de pe peron pe șine. Diego îl privește, respiră, se întreabă ce ar fi etic să facă acu---- o lumină gălbuie se aproprie extrem de repede din dreapta șinelor. Tipul se zbate, încearcă, pentru o secundă, să se prindă de peron, să se tragă sus. Mâna îi alunecă pe o foaie.

De data asta, trenul 27 ajunge la timp.

Diego nu a făcut contact vizual cu el înainte. Vedea dar nu privea. Șinele s-au glazurat puțin, o pată de sânge era pe el și cealaltă a ieșit prin sistemul de tuburi. Afară, după zidul de sticlă, o balena era roșie...

Era speriat. Nervii au dispărut. Era speriat. Probabil că echipajul e deja pe drum… Se putea opri, se putea rezolva, nu trebuia să se termine așa neapărat… Deși era în apărare, guvernul Neo-Democrat are o toleranță legală foarte mică când vine vorba de violență fizică… Ce, de ce…

… Dar sentimentul se potolește cât Diego simte o foarte vagă stare călduță, veche, străină… Și se gândește:

…

Stația 27-32A, stația asta enervantă, veche, bătrânească… Stația 27-32A nu are camere video.

Pe jos, era o foaie, ieșită din haina fostului său coleg de Ghidare… Ceva nazist, probabil. Diego privește, și 

vede un desen cu sora lui. 

Versetele Aroganței: 54. Niște monștri sub pat

 - David A. Marin

Monştrii de sub pat se coboara in cale

Monştrii de sub pat se lupta sub picioare

Am monştrii sub pat

Sub pat aveam lucruri d'ale tale.

Și d-ale tale, și d-ale tale, și d-ale tale…

Am monştrii ce-mi coboară in cale

Sub pat era o cutie cu complexele tale.

Monştrii de sub pat imi cad in cale

Afara ardeau lucrurile voastre

Urlând in disperare,

Dependente de lucrurile mele

şi ale lui, şi lui, şi ei

că ţie-ţi plac și fetele.

(Multora vă plac

Până intrați la facultate)

Afara ardeau lucrurile tale

voastre

mele

noastre

si ura, o scânteie

rămân eu,

dar nu pot şi nu vreau

să ard și din Plăcere.

V-am ars maiourile si şosetele

și-un cauciuc de la clape

si chestii uitate pe aici

dar rămâne sub pat

băutură şi poze

mai speciale

organizate alfabetic.

pentru

că

sentimentele mai și mor

dar

hormonii rămân.

Și ies din flăcarile lucrurilor voastre

Niște goblini cu arme automate

Și droguri ușoare

Și spun o glumă proastă despre

trecut – căci moare trecutul

să rămână istoria. 

Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.

 All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal. 

Versetele Aroganței: 53. Fotografii la nunți

- David A. Marin

În ziar, la anunțuri…

„Winston Red, fotograf, 28,

Determinat și carismatic,

Caut expoziții de artă

Dar fac și nunți, botezuri…”

Winston își conduce smartul

Se gândește că 

soarele e subexpus

își umple benzina spre apus

Și contrastul e prea mare

Între lună și noapte

Și ajunge la muncă…

Sfântă uniune între

ea blondă, californiană

el italian-american, brunet

ea vrea copii și bani curați

el e băiat bine crescut,

e brutar, face pe an

200 de mii și

stă 2 ore pe zi la brutărie

și are prieteni senatori.

Ea blondă, curată

Iubește zăpada foarte mult,

Mai ales vara când

îi vine pe nări și tremurând

o face să se gândească la nopți de liceu

când o lua tatăl ei la brutărie 2 ore

și ea citea articole feministe după ore.

Winston Red, fotograf, 28,

Pornește blitzul

Lumina mănâncă chipul mirelui

Și mireasa lucește, o fotografie.

Tortul e roz bombon.

„Și tortul era tot roz bombon”

Șoptește Winston din smart

După 3 nopți, spre dimineață

pe Broadway 200

Privindu-i prin obiectivul 70-200

Sânii.

Așază bancnotele de 200

În sertarul cu lenjerie.

El, soțul, e la… brutărie.

Winston face focarul

Și deschide diafragma

Cât ea oftează, că-și suflă

părul de pe față și își pregătește lama.

Face liniile și se gândește la liceu

Și Winston își închide aparatul și pantalonii

Și merge la cafeneaua aia de hipsteri

Unde prietenul lui cel mai bun David

Își scrie poeziile pe telefon.  

David a lucrat și el la brutărie

El cară de obicei un 9milimiter  

Unde Winston preferă 24-70milimiter

Amândoi fac zoom mult.

Și Winston îl roagă una, două

și David zâmbește înțelegător și-i face cinste.

Soarele e supraexpus

Și căldura-i mare

Vara-i saturată

Ea e vibrantă

Winston bate la ușă

Ea-l privește cu rujul

Îi curge rimelul, e de bine,

Îl invită pe Winston la o cafea

Și-i dă banii pentru poze.

Winston i le lasă pe masă,

Rânjind, sudoare pe buzele cărnoase

Ochii capturând orice moment

Și se scuză la baie

La baie, se dă cu apă pe față

Și își dă un pumn în falcă

Ea răsfoiește teancul de fotografii,

Și vede înca unele ieșind prea mult din

Haina lui lăsată pe scaun

Și le scoate, și se privește

Dezbrăcată, râzând,

Plângând, trăgând,

Masturbându-se…

Cumpărând pâine

Și Winston iese din baie

Și inima îi bate tare.

Și ea-i în prag și

Winston Red, 28, frumușel,

E privit lung ca panoramele

Și ea vine la el încet, și

transpiră puțin în rochia ei

roșie cât zice

“Merci pentru fotografii”

Punându-i mâna în pantaloni

Și trăgându-l spre pat

Lângă pat un geam mare

Rochia-i cade

Și Winston e trântit

Și dă peste cocaină total accidental,

Ca zăpada

Șe așterne ca o plapumă

Peste sânii ei expuși numai bine

Și ea pe el îl mânjește de cadre bune…

Ușa din spatele ei e trântită

Și țipă când cu pușca intră el

După o zi grea la brutărie

Și ea-i încă pe Winston, cu coloana arcuită,

Ca și cum o paralizase cineva

Și pușca trage invers și el se împiedică

Și sare cu cuțitul dar o lumină incredibilă

Cuprinde totul de prin geamuri

“The shot has been taken”,

șoptește David, de pe dealul de lângă vilă

cât glonțul lunetistului sparge geamul

 intră în soț, obosit de la brutărie,

și aparatul de pe stativul de lângă David

face o fotografie.

Și el înjură și cere un divorț fugând prin

cioburi după David.

Și ea se dezmeticește și termină urlând.

Winston o liniștește, îi lasă o listă cu minciuni,

Sună la poliție, îi întinde telefonul,

Ia un cadru larg, face poză la

Locul unde își ținea pușca soțul în baie

La praful pe care l-a pus în cafea

La dealul unde a pus trepiedul și lunetistul

Și se urcă în smart.

Soarele e subexpus

Și ea primește o scrisoare

Singură și plină de zăpadă

În plic, o fotografie

Caldă ca de la brutărie:

Cadru orizontal

Un bărbat de 28

Într-un pat roz bombon

Peste el, o femeie blondă

Urlând, ondulată și înaltă

La ușă un italian-american

Cu cuțitul căzând

Și cu pușca trăgând.

Numai bine expusă.

Soarele e subexpus

Și fostul, singur în Miami,

Primește un cec imens și

O poză cu el și 10 fete

De o noapte înainte,

De nu-l crezuseră prietenii lui brutari…

Pe cec scrie “scuze”.

Winston Red, 30,

Fotograf faimos

A debutat cu poza sa “Zăpadă”

Face galerii de artă

Odinioară, nunți, botezuri… 

Pe scaunul de pasager

Din cadillacul lui roșu

Îi vibrează telefonul, 

O poză cu o blondă...

"Când îmi mai faci poze?" 

Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.

 All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal. 

100 de cioturi! Versetele Aroganței: 52. Moș Ene s-a culcat & Poems in English & Pulp

Da, s-au făcut 100 de cioturi, 100 de bucăți de suflet, de portaluri, de mici materializări în cuvânt a diverselor vibrații inefabile pe care le posed în calitate de artist. Firește, multe lucruri nu apar aici - nu postez multă proză, și nici conținut în engleză, întrucât sper să public și eu un mic/mare document de atestare scriitoricească a David A. Marin-ului, într-un viitor măcar relativ apropriat (dacă cumva aveți posibilitatea și dorința de a mă ajuta în această privință, cred că știți unde mă găsiți) Am mai avut discursuri d'astea emoționante în legătura cu motivația mea când vine vorba de scris, și nu vreau să repet ce am mai zis și aici , deci voi adăuga doar faptul că, deși nu scriu în maniera tradițională (oricare/orice ar fi aia) atât de mult, sunt într-un constant process de scriere - arta, fiind reflexivă, făcându-ne pe noi cât o facem și noi pe ea, are meritul ei că există la fel cum un copil are meritul său că există, un merit diferit, pe lângă cel al celor ce i-au dat viață. Deci eu colaborez cu creația mea, și îmi respect creația, cred că poate mai mult(sau cel puțin diferit) de cum mă respect pe mine. Vreau, deci, să mulțumesc Divinității, Universului, creației mele, mie însumi, și celor ce-mi apreciază arta. 

Așadar, după următorul verset al aroganței, o să pun și niște scrieri în engleză - cu sau fără posibilitatea de a ofensa pe cineva. Nu sunt unul dintre adepții gândirii "Patria mea este limba română", consider că patria mea este Pământul, și voi crea în ce limbă simt să creez în momentul respectiv. 

Versetele Aroganței: 52. Moș Ene s-a culcat

                                               - David A. Marin

în aceea noapte,

s-a așezat încet in fata monitorului

Moale pe mașina de scris

In fata butoanelor

substanțelor

maestrul viselor.

Întins pe un tron negru, grizulat

Intr-un costum albastru granulat

Obosit, energic, viu:

Ca un spiriduș ce prinde 2 ore de somn

pe noapte si baga metamfetamina.

Moș Ene.

Simte-l curgând, simte-l pompându-ți în vene

REM dulce și apăsat, vise erotice pompoase

Fantezii și coșmaruri pulsându-ți pe vârfuri de gene.

Moș Ene.

Butonul roșu de pe colțul stâng din dreapta

Răvășește un cearșaf

Salma privește cum Ricardo

îl împușcă pe Armando

De dimineață, îi părăsește pe amândoi

Moș Ene

zice că

oricum erau idioți.

Switch-ul de pe controlalele din josul părții de sus

Unde monitorul pâlpâie sângeriu închis

Curg valuri pe plaja din munți și T

ea își dă jos hainele și-l ia de după gât

se trezește și tipul zâmbește ud.

Moș Ene zice

că trebuie s-o sune și el

cândva, cumva.

Funcționarul spiritual

Nickolas Enne

Pe hârtiile de munca zis „MOȘ ENE”

Domiciliat în districtul Infinit-3 din

Separeul Infinit-18 de pe Calea Prafului De Stele

Are timp liber odată la doua-trei mini-ere

O oră.

La finalul zilei de muncă,

În noaptea respectivă,

X copii văzuseră păianjeni și

Ca urmare au petrecut noaptea

Cu părinții lor capitaliști ce altfel

Nu petrec timp cu ei

X băieți pubertani făcuseră sex cu

Kagney Linn Karter

Si Y politicieni au pierdut mandatul.

13 posibile regimuri comuniste abdicate. 

Masa de vise

pixeli adormiți

curgând, tolăniți…

Brusc, ! ! ! !

Monitorul se închide.

Moș Ene tresare…

Vede ceasul, vede că

…acum e timpul.

Visătorul ce nu doarme niciodată

Ridicându-se acum, în mult-visata dată

Liber, visătorul ce nu doarme niciodată

Fuge pe holurile Clădirii Infinit-14

Clădire de birouri Sleep Incorporated

Liftul e stricat, o ia pe scări, se împiedică

Un sfert de etaj, se ridică aproape plângând,

Pierdut, fără respirație, alergând după un gând

Când ajunge la parter

Se oprește în fața unei uși roz

Respiră adânc și intra

Jazz ușor și mese bombon

Gogoși de smarand și

Cutii cu răvașe budiste…

Pe o canapea, o fată adormită

Nikolas Ene fuge, se impiedică

și cade peste masa unde-i ea

Se trezește, miroase a ceai,

Ene e cu așezat neîndemânatic

Peste fată, pe masă, a vărsat din ceainic.

„Scuze… Am întârziat…”

Ea sub el:

„Unde ai fost?”

El pe ea:

„Am adormit…”

Ea râde.

„De nu ai plecat?”

„Cum să plec? Te-am visat în fiecare noapte.”

În fine, cred că pot să spun cu ușurință,

Că-n noaptea aia, s-a … culcat și Mos Ene… 

Mos Ene, Mos Ene…

Vine pe la gene…

Vai de ele…

Închide ochii…

Simți praful de stele?

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

boom baby boom

                                  - David A. Marin

                                          21.05.2014

                      

I’m smiling from the roof, watching the helicopter above

as the zombies rush to me

I’m smiling, hearing the bombs drop

As I look at the picture of Her hanging on my chain

and as the zombies get closer.

I’m smiling, hearing the blood drip

as the zombies eat Jimmy

because Jimmy was a cunt.

I’m smiling

as I watch

the curse burn

while stealing looks at the picture of Her on my chain

and I’m smiling

as I get up

and I’m smiling

when I rain down Heaven on  the demons

and whether that Heaven stands in my grenades

or in my AK shooting without me looking

or in my smile

-          I think we all know

Since, damn, my teeth shine bright today

Chanting boom, baby, boom

To the sound of the Rock’N’Roll that the boys played in the morning in Vietnam

And smiling

At Her.

Boom baby boom!

Boom baby boom!

Boom baby boom!

And fucking booooom, baby, boom!

And like Frank’s gal Nancy said

“Bang bang”.

One request, my dear reader,

do imagine a splash of blood on that last refrain.

which smells slightly of salt

I wonder why.

Summer

              - David A. Marin

                  around June 2015

  

Now hear me out here

I have seen the dark fabric

in the gasps of the universe

thread lightly and push far

thread lightly , run hectic

Far, far away, far

Now serene,

Wine in hand

Fire in head

I touch the fabric

I talk to it

It acknowledges me

And I take my noble leave

 Like leaves in the summer

Scattered like in autumn

I see the youth of my age

 flying in parks

 frequenting bars

hosting parties

after festivals

and now

I can think of art

meaning

and a girl.

I feel art

meaning

and a girl

I feel serene

in my fortress

in my fort of All.

Watching my garden

from the balcony

 hearing the cats sleep

and fuck.

It's beginning to feel a lot like summer.

__________

Ficțiuni de Pulpă: 1. Taximetrist din Colorado
                         - David A. Marin, prin primăvară, 2015

Sticla asta s-a încălzit de când am început să o privesc atât de intens, și lampa luminează mult prea vag ca să vad tot ce scriu… dar mai luminează vag de pe hol, vine prin vizor o lumină difuză de scară rece de bloc. Cred că am închis după ce am terminat de curățat, oricum nu are cine să intre. Mopul e rezemat de cuier. Pizza asta mă enervează în draci, plină de ketchup, vulgară, ostenativă în exemplul ei de americănism prost, dă-l în draci de capitalism. Nu mai e pic de respect pentru nimic, nici măcar pentru mâncare. Ketchupul, în schimb, arată relativ atractiv, e vibrant, glazurat… roșu…
Mă sună mama pe fix… O las să lase mesaj, nu am nici cel mai mic chef să port altă conversație despre dispecerat și despre taxiul meu șutit de negrii la ieșirea din Colorado. Nu erau negrii, erau albi în toată ziua. Ca ăsta. Sentimentul e foarte dubios, uitându-mă la el, tipul care a adus pizza, încă stând în hol, zici că mă așteaptă să îi aduc bacșișul. Parcă îmi zâmbește, cu șapca lui întoarsă, mustața porno din ’80, uniforma galbenă comericală și converșii mânjiți în balta asta mare și groasă de sânge murdar în care stă. În sticlă, sângele lui devine din ce în ce mai cald. Am terminat prima felie de pizza, e o diavola rece – are gust de cauciuc. Noroc cu sângele, adevărata mea benzină, cu el dau totul pe gât. Mama vorbește în dodii pe fix – cică vine să vadă cum sunt, să vorbească cu psihologul, să verifice dacă am mai făcut prostii, dacă mi-am luat pastilele… În principiu azi a fost ok. Sângele e decent. Mai pe seară mă duc să îl arunc în Denver pe Rich de la Terry’s Pizzahub. Si nu, nu mi-am luat pastilele.

----------------------------------

Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.

 All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.