Goodbye

(Un scenariu de duzina, fuserit... Asa, scris intr-o ora. A nice distraction nevertheless)
          - David A. Marin

Scenariu ipotetic: Sfarsitul lumii in aproximativ o ora, confirmat pe toate canalele de televiziune, intr-un mod foarte vag.

Cadru #1: Camera face zoom pe o casa relativ mica, in padure. Un fulger strapunge imaginea si apare un om imbracat in negru, in spatele unui set-up de radio, tremurand de frica. Casa are o tendita batraneasca, dar ecentrica si megalomaniaca, cel putin la décor.

Cadru #2: Apare un sobolan, strecurandu-se dintr-o gaura. Camera centralizeaza pe fata sa, dar incet incet pierde din focus si se concentreaza pe umbra omului din spatele set-upului de Radio.

Ø  In timp ce sunetul tastaturii rasuna, se aude o voce groasa, ca “de radio”. Vocea este calma, in ciuda faptului ca personajul tremura. Personajul isi incepe monologul in timp ce camera il filmeaza din multiple unghiuri.

 Va vorbesc in acest moment de agonie, cu câteva minute înainte de anul unu si de începutul unui sfârșit tragic…

Ø  Incepe „Black Hole Sun” de Soundgarden si omul de la radio isi drege vocea.

VORBITOR: In timp ce gândacii radioactivi se pregătesc pentru a bea de sfârșitul erei, si in timp ce  zombii isi vărsa retinele asupra camerei in care îmi voi petrece ultimele minute triste, mă simt nevoit sa scriu câteva cuvinte umanitatii. Felul in care lumea este corupta cate putin in fiecare zi mă întristeaza , dar îmi dau seama, in acest moment, ca nimic nu mai contează la fel cum ar fi trebuit sa conteze in trecut. 

Totuși, mai am demnitatea si respectul de sine pentru a va vorbi acum, pentru a arata universului ca cuiva inca ii mai pasa de soarta sa, si nu a pierit intr-o ignoranta eterna. Acum voi apăra prezentul, voi încearcă sa fac un scurt parastas pentru trecut, si din păcate, si pentru viitor. Felul in care am uitat de o armonie intre râu si bine este trist, dar eu nu va scriu din aceasta cauza. 

Va scriu pentru a va explica ca sfârșitul lumii nu va izbucni in aceste 60 de minute, ci a izbucnit de mult. Acest proiect început de noi, ci anume “civilizația” a rămas neterminat. Înainte sa îmi fie sparta ușa de un zombi sau înainte de a viziona un meteorit, arzându-mi speranța din rădăcina, încerc sa va arat un adevăr. Adevărul ca civilizația nu exista, si ca suntem putin diferiți de restul naturii.

Simplul fapt ca nu am evoluat in ultimi 100,000 de ani îmi arata acest lucru, ba chiar îl subliniază. Tot ceea ce încerc sa spun este ca regret faptul ca umanitatea încearcă sa ridice in slavi niște valori uitate, pe care noi nu le vom înțelege niciodată in deplin. Adevărul nu este trist, nici fericit, din cauza ca mulți nu îl înțeleg. Dar dezgroparea filozofiei in ultimele mele momente nu o sa ajute cu nimic. Absolut nici un cuvânt spus nu va mai însemna nimic după ce ne vom reduce la anarhie, si după ce acest mediu in care trăim va fi ruinat.

De fapt, mediul nostru nu va fi ruinat, si adevărul va fi pur si simplu insinuat. Trăim deja intr-o anarhie, ascunsa intr-un sistem ipocrit… Cel putin triam. Încerc sa fiu cat mai putin deprimant, dar nu o sa o fac… Oscar Wilde avea o vorba, ci anume „Daca vrei sa spui adevărul oamenilor, fa-i sa rada, altfel te vor ucide”. Nu mai vad nici un motiv de a face din acest monolog final comedie, caci nu mai are cine sa mă rânească, dar totuși o sa încerc sa înveselesc situația…

Ø  Începe „My Way” de Frank Sinatra, dupa un prin plan pe mana vorbitorului, care tocmai a dat mai tare volumul transmisiunii sale.

VORBITOR: Am trăit toata viața mea intr-o aroganta onesta, intr-un mod controversat si rebel. Dar îmi dau seama ca propria mea rebeliune împotriva societatii era pur si simplu alta parte a vieții… Îmi dau seama ca fac parte dintr-un colectiv, si îmi dau seama ca cuvântul meu este pur si simplu alta motivație pentru altcineva. 

Dar asta mă face sa zâmbesc. Mă face sa zâmbesc ca lumea totuși a avut o semnificație, si ca viața a fost frumoasa, in emotile sale negativiste si pesimiste. Au fost momente de extaz in viața tuturor, inclusiv a mea, dar si momente de regret. Imi place sa ma gandesc ca am trait un lucru frumos, dar nu e adevarat. Cred ca lumea a avut destula ipocrizie, nu mai multa, nu mai putina. Dar mai conteaza oare ce cred eu? Mai contează oare opinia cuiva, in aceste momente?

Nu. Nu mai contează nimic, dar a fost oare ceva cu adevărat necesar in lumea aceasta? Adevărul este ca nu știu, si adevărul este ca tot ceea ce fac in aceste momente finale este sa pun si mai multe întrebări, dar mă opresc aici. Mă opresc din întrebări, si vreau pur si simplu sa am un moment de liniște cu restul ascultătorilor. Va rog, sunați-mă la 554-332-554 si vorbiți cu mine. Sunt speriat.

Ø  Isi scapa microfonul, si mana ii tremura in timp ce il prinde in aer.

Ø  Se aude un raset maniacal, si anume ringtone-ul de la mobilul sau. Vorbitorul răspunde si îl conectează la radio… Intra o voce ridicata, dar seducatoare, a unei fete de 16 ani.

VORBITORUL: Alo?

Vorbitorul pune mana pe set-up si scade volumul, pentru a auzi mai bine vocea fetei.

FATA: Buna…

VORBITORUL:  Buna. Cum te chema?

FATA: Mai contează? Nu… Totul e pierdut.

VORBITORUL: *raset infundat* Este greu sa concepi situația, nu? Ceva ireal, ciudat, incredibil…

FATA: Cum de poti sa fi atat de arogant in acest moment… cum de poti sa nu ai pe nimeni? De ce mori singur?

VORBITORUL: Nu voi muri singur, voi muri cu tine, in urmatoarele zece minute. Si cu restul lumii. Simplul fapt ca sunt singur in aceasta camera este… Mai avem zece minute. Ar trebui sa vorbim despre ceva important….

Ø  Cadru pe buzele fetei, intr-o camera întunecata. Are un ruj puternic, si accentuează primele litere ale cuvintelor.

FATA: Despre ce? Moarte? Viata? Iubire?

VORBITORUL: Haide sa incercam sa raspundem la intrebari… La intrebarile existentei.... Orice….

FATA: Nu mai are rost…

Ø  Vorbitorul începe sa devina disperat, vocea sa groasa isi pierde din consistenta…

VORBITORUL: AL NAIBII, NU A AVUT ROST NICIODATA! NIMIC NU A AVUT ROST! DAR A FOST… CEVA! AM EXISTAT! PREFERAI SA FI PARTE DIN VID?

FATA: Nu o lua pe arătura… Iți spuneam pur si simplu adevărul.

VORBITORUL: Spunemi-l in fata. Vino in pădurea din Old Town, de langa periferie. Al naibii de ignoranta…

Ø  Convorbirea este oprita de vorbitor…

Ø  Vorbitorul isi drege vocea, isi prinde consistenta si continua sa vorbeasca. Incepe „Feeling Good” de Muse.

 Este momentul de a acepta soarta aceasta, dar este si momentul de a ma mandri cu aroganta mea, si a pieri intr-o emotie pozitiva, fericita, bucuroasa…

Ø  Scapa  microfonul din nou, mana ii tremura…

VORBITOR: AL NAIBII! Nu! Voi muri mizerabil… Dar macar voi sa nu o faceti… Inchideti radio-ul, duceti-va la un prieten, la un strain, tine-ti mana cuiva… Beti, muriti, impuscati-va in cap! Nu stiu ce sa va zic… 

Ø  Din nou se mai linisteste… Cadru pe fata sa intunecata, o lacrima pica pe microfon.

Ø  optional: Incepe „The Final Countdown” de Europe…

VORBITOR: A fost o experienta. A fost o poveste, terminata sau nu… Ma asteptam la un final mai semnificativ, dar imi dau seama ca am fost pe planeta aceasta pur si simplu pentru a trai, a vedea, a zambi si a fi fericit. Nu am reusit la toate, sunt un las si sunt un om normal, dar pot sa va spun ca voi muri cum m-am nascut, plin de intrebari. Singura diferenta este ca acum am aceptat ca nu vor exista raspunsuri… Nu stiu ce sa va zic, dar pot sa va spun ca nu cunosc mai mult decat v-am spus acum. Lumea a trecut, viitorul s-a impuscat si usa mea este pe cale sa pice, furtuna strapungandu-ma…

Ø  Incepe sa planga in hohete. Cineva ii deschide usa, iar el zambeste. Vede o silueta straina…

Ø  Intra fata se saisprezece ani, uda, si plina de lacrimi…

Ø  Ia microfonul in mana… Se uita in ochii ei, plin de frisoane.

VORBITORUL: Voi muri acum, in agonie. Dar o sa o fac gandindu-ma la ceea ce a fost, si la prezent. Voi trai momentul, si voi… *scuipa sange* voi zambi.

FATA: Nimicul sta in fata, deci tot ceea ce pot sa fac este sa ma uit la ceea ce exista.

Ø  Amandoi se prind de maini, se uita la cer, si observa un rosu intens prinzand cerul….

Ø  Melodia se termina, iar ei se saruta. Un barbat de in jur de 25 de ani si fata de 16 ani, uitand de reguli ale decentei si de iubire. Se saruta, se arunca unul pe altul si se trag de par…

Ø  Microfonul pica, si cantecul se termina…

VORBITORUL: Am uitat de tot... Si mă bucur.

Ø  Camera se indeparteaza de ei, rosul infernal cuprinzand totul. Se aude o explozie.

                >SFARSIT
Stiu, a fost cam exagerat si fuserit... It's just a little something to mock the end of the world.