Cioturi despre viata, muzica, filme si alea-alea, cu un tobosar.
//Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
sâmbătă, 23 februarie 2013
N-ati! aici! "Versetele Arogantei": 11. Telecomanda - David A. Marin
Unde e
telecomanda de la realitate, vreau sa o dau mai incet...
Vreau
sa ma vars in aroganta, sa ma scald de speranta...
Jind sa
fumez viata si sa fiu un adevar subtil, scufundat in univers…
In
dulap sunt doua lucruri:
Un
revolver de argint
Si un
vis uitat de clint…
Nu e
visul unei nopti de vara…
Nici nu
stiu daca e iarna.
Pe
strada manjita de ploaie
Pica
din uitare:
Un
trandafir vested ce rasare
Dar
uneori si raza unei stele moare…
Libertatea
nu e o inchisoare.
E
ritmul vocii unei privighetoare…
E un
gand imens,
Ca
umbra lui Saturn,
O sete,
un tipat dens…
Am
realizat ceva nocturn….
Nu pun
decat intrebari,
Nu spun
decat negari…
Versurile
nu mai au nici rima.
Ma
doare sa scriu ca uneori ard vocale, alteori vorbesc doar in consoane….
Totul
pana cand gasesti telecomanda.
sâmbătă, 16 februarie 2013
Versetele Arogantei: 10. "Jurnalul scriitorului"
- David A. Marin, tobosarul.
Ca de obicei, pentru experienta completa, cititi cu melodia pe spate...
Iesind din fiara de metal, te vad mirosind Bucurestiul
noaptea…
Am vazut, intins pe masa, cum ai tras spre trandifirii
plictisiti din curte…
Oare intri dedicat, sa iti gasesti cartea?
Sau stai melancolic sa meditezi aparte?
Peste geam iti vad umbrele frantuzesti,
Cum pisica e cazuta-ntro stare molesita…
Cum chiar si iarba-I pricopsita…
Geaca ta de piele saruta intunericul….
Sunetele lor orgasmice se transpun,
Ca scartiitul ce il face..
Cand poarta casei se inchide.
…Si un val de vant urla ispite…
In ochii tai se vede ca esti plin,
Iar eu, omule, sunt infometat si versatil.
Ai intrat in casa, ai lasat umbra micului Paris…
Visele tale iti rasar din chip…
Iti zic eu, nu esti un arhetip.
Idiotule, lasa monitorul!
Cum pe usa ai intrat, te-ai pierdut cu privirea in tavan…
Stai, ce faci? Vi spre mine?
Da, vino si scrie!
Povestea ta cea pacatoasa imi apartine!
Povesteste-mi pe unde-ai umblat…
Umple-mi alta pagina cu alt pacat…
Spune-mi ce regreti, si de ce esti mandru…
Spune-mi pe cine mai iubesti tandru…
M-am nascut copac…
Dar crengile ca dintr-un versant mi-au picat…
La hartie am involuat,
De la fiinta la doar un omoplat.
Te-ai asezat la masa, nu te-ai culcat!
Acum, deschide-mi firele si zi-mi ce s-a intamplat!
Ah, ai pus Pink Floyd pe spate…
Deja stiu ca-ti place.
Coperta mea de piele e inocenta si invidiata…
Dar cel ce imi deschide paginile va zambi si va plange-n
Cervantes…
Eu sunt cea mai simpla arma,
Si totusi fara tine nu exist.
Vino, scriitorule, si scrie-mi pe noul alineat…
Caci cu fiecare litera m-ai lasat exaltat…
E tragic, caci dupa ce toate paginile mi le-ai terminat…
Eu raman scris, dar necompletat… Te rog nu mai tremura! (Scrisul tre' sa fie descifrabil, arogantule!)
In ultimele saptamani vad ca iarasi am esuat sa va satisfac ochii si urechile cu continut de calitate, din mai multe motive. Ceea ce pot sa va spun, ca, in loc de cronica lene, de data asta a fost un mix dintre informatii ce o sa le uit instantaneu la materii precum geografia si stresantele notiuni ale matematicii, dar niciuna dintre acestea nu ar trebui sa ma impiedice sa scriu, stiu asta, dar tot au facut-o. Ca urmare, in zilele ce o sa urmeze asteptativa la pauze mai indelungate, dar tineti minte ca nu o sa ma las din scris.
Miercurea Muzicala a avut un hiatus mai lung, si inca este pe hiatus. MIERCUREA MUZICALA ESTE PE UN HIATUS DE DOUA SAPTAMANI, DAAAAR, O SA AVEM O MICA EDITIE ASTAZI. Miercurea Muzicala - Update 18
Astazi am vrea, in primul rand, sa o introducem ca atare pe Stefania voua. Stefania este noua noastra clapara, pianista, cum vreti sa ii ziceti. Ca urmare, in videoclipurile ce o sa urmeze o sa o vedeti mai mult, si poate o sa o si auziti la vreun concert. Va mai anuntam ca am schimbat versurile in limba materna(NU, FOREVER, NU IN RUSA!), si de acum toate piesele vor fi pe romanesteeeee.
Daca as putea sa mai extind si sa ma lungesc, as mai zice cateva lucruri, dar chiar nu am ce sa spun acum.
DAAAAR, tineti minte lucrul asta: lunile astea vor avea multe concerte, cum ar fi Depeche Mode, Rammstein, Bullet for my Valentine, Roger Waters.... Deci poaaate(:D) o sa fac un mic feature pe fiecare dintre formatile care decid sa mai treaca prin tara noastra umila, anul asta.
Am intentia de a face lucruri similare cu cele pe care le-am facut in trecut si au avut sucess, dar multe dintre lucrurile ce au avut sucess au fost spontane, si eu uit ca asta este motivul principal pentru care au functionat. O fi bine, o fi rau, nu stiu si nu sunt in starea necesara pentru a comenta asta.
Am avut o saptamana cu mult mai putin sens decat au, de obicei, saptamanile unei luni, si lunile unui an, si anii unei vieti. Nu, nu e cine stie ce, dar ma face sa ma gandesc la faptul ca simpla stare de confuzie poate sa sperie o gandire prea logica, asa ca eu nu functionez dupa un sistem exact, mai exact dupa un haos elaborat.
Acum, de exemplu, am descis sa fac o poza aleatorie cu mine asaltat de operele lui Shakespeare, cu cateva lumini ambientale fluturandu-mi flamboiante prin camera, si cu o fata cliseica de ganditor. Why? I don't know why, it's just something I tend to do. Nu stau neaparat sa relatez la eventimentele zilei de astazi, sau ale saptamanii, dar gust bine ironia unor lucruri, complementate de distractii si de alte adictii ce ma ajuta sa ma bucur cat mai mult de prezent. "Carpe Diem!", - va transmit doua cuvinte, de pe fotoliul asta al carui continut nu imi vine in cap, o sticla de bere nealcoolica cu cateva picaturi de Jack ascunse in ea (shhh! :P), niste luminite de pe colturile tavanului si privirea mea uitata in monitor, in niste randuri din sonetele artistului asta, si versurile din Urami Bushi(http://www.youtube.com/watch?v=eV8JlNdcOEs). Tot nu imi revin dupa Kill Bill 2. Tot ce pot sa spun e ca ziua de astazi a luat mai mult decat ar trebui sa ia o zi... sau poate a fost un sentiment iluzoriu. Less and less things keep making sense nowadays. Tot nu inteleg de ce a trebuit sa merg la scoala pentru a sta, umbland pe coridoare ca un leu infometat, avand in vedere cam am pierdut si pretiosul meu timp in care puteam sa il pierd altfel, si nu am avut destule fete pe care sa le abuzez din priviri. Oh well. Cu toate astea spuse, Carpe Diem si noapte buna! Iertati-ma daca continutul nu este de calitatea blog-ului, dar, in final, scrisul este si arta, iar cateva cuvinte cu tendinte jurnalistice nu strica.
Kill Bill 2....
Sunt extrem de multe lucruri de comentat despre filmul asta, si nu stiu de unde sa incep sa mananc prajitura asta gatita de Tarantino... Stiu ca cireasa de pe tort a fost Uma Thurman, si profunzimea filmului, in timp ce aluatul a fost tot ce era nevoie pentru a propaga mesajul si a intensifica experienta audio-vizuala a acestei serii...poate chiar trilogii, in cazul in care primim si un Kill Bill 3. Tarantino a spus, prin 2004, ca, dupa un deceniu, intentioneaza sa faca un Kill Bill 3, cu fiica Vernitei Green. Daca ati vazut Django Unchained, ati observat protagonistul german pe nume King Schultz. E, mormantul in care fusese indesata mireasa fusese mormantul Paulei Schultz, sotia moarta a lui King. Acesta s-a apucat de bountyhunting dupa moartea acesteia, si s-a lasat de medicina. Ah, ce frumos e sa derapanezi referintele lui Tarantino la proprile lui filme.
O sa incep cu aluatul. In primul rand, am avut foarte multa frisca in seria asta, dar mult mai putina in Kill Bill 2. Prin frisca ma refer la violenta bine-facuta si o experienta vizuala foarte satisfacatoare. Nu ma intelegeti gresit, am avut foarte multa si in filmul asta, doar ca in primul a fost mult mai excitant.
Mai sap ceva cu lingura, si ajungem la ciocolata. E, unde tortul a avut mai putina frisca, am avut destula ciocolata, chiar mai multa ca in primul. In primul rand ca jocul actoricesc al lui Uma Thurman a fost miraculos, splendid si fermecator. Scena unde plangea, se rostogolea pe podea, si radea in acelasi timp a m-a lasat cu gura cascata, si am mai luat o inghititura din tort. David Carradine, fiul legendarului actor John Carradine, a facut un joc emotionant. Sunt unele persoanele la care Tarantino se duce pur si simplu, si le spune... "Tii minte cum ai luptat toata viata ta sa ajungi in acest nivel, sa fii faimos, sa fii considerat un actor bun, sa locuiesti la Hollywood, sau cum ai fost nascut in acest loc? Tii minte toate lucrurile prin care ai trecut? E, eu vreau sa uiti...tot. Cand stai pe setul meu, nu esti *numele actorului*, ci esti personajul, si nimic mai mult sau mai putin". Am auzit asta intr-un interviu, si cu putin efort, am transformat-o in paragraful de mai sus. Michael Madsen si, ce mai, aproape toti actorii din acest film, daca nu toti, au facut o treaba extrem de buna. Aplauze, si mai departe.
Pentru un film care are majoritatea plotline-ului in TITLU, este mai imprevizibil decat majoritatea.
Dupa ciocolata, tortul are si cateva substante ce nu le voi mentiona. Prin aceste substante inteleg simplele lucruri ce te induc in atmosfera filmului, apasa butonul mut la realitate, si, macar pentru cateva momente, esti acolo, faci parte din actiune. E o experienta surrealistica, si demna de a fii mentionata cand vine vorba de Tarantino. Aceasta experienta este facuta prin jocul actoricesc, prin poveste, prin replici, prin felul in care filmul este filmat si tot ce tine de el. Coloana sonora a fost geniala, si nici nu as fi vrut mai mult de la acea pudra de ciocolata gentil lasata asupra tortului. Ennio Morricone, Shivaree, Luis Bacalov, Gheorghe Zamfir, Nancy Sinatra... Ca experienta, Kill Bill exceleaza. Kill Bill 2 este, poate, mai putin breaz ca prima parte, dar asta e doar opinia mea. Trebuie totusi sa luati in considerare faptul ca prima parte te-a lasat sa gusti din tort, sa iti faci o idee, dupaia sa lauzi bucatarul, si sa vrei, inevitabil, mai mult. A doua felie nu e mai putin breaza, e pur si simplu foarte buna, dar fara acel sentiment nou. Ca si cum ai auzi o melodie foarte veche dupa mult timp, si simti atatea lucruri. Pare o experienta mai putin excitanta decat prima oara cand ai ascultat piesa, dar e tot foarte buna.
E, aceea substanta pe care Tarantino a bagat-o in tortul lui, in acest caz fiind Kill Bill, nu este nimic ce as putea indentifica la momentul asta. Pot sa o numesc cireasa de pe tort, dar nici un artist nu poate sa imi zica de unde culegem aceste cirese, pe care le punem pe tort. Este un izvor de inspiratie... si nimeni nu vede muntele de unde curge. E acoperit de ceata. Tot ce stiu este ca Tarantino clar a avut destule galeti cand a trecut pe acolo, si cred ca inca trece. Si cand vine de la izvor, dupa cateva guri de apa, face aceste capodopere. In toata maiestria filmului, tot nu o sa il laud mai mult ca pe Pulp Fiction, sau Inglorious Basterds, dar pot sa spun ca cireasa aia de pe tort e foarte, foarte buna, si oricine are posibilitatea de a o gusta, sa o faca.
Este foarte profunda, foarte delicioasa, si plina de mesaje.
