Cioturi despre viata, muzica, filme si alea-alea, cu un tobosar.
//Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
Scria Andre Breton în manifestul suprarealist că șpilul e că trebuie să creezi din inconștient, să rupi barierele supraeului și să arăți ceea ce se întâmplă în adancul inconștient, după starea de veghe. Deci să scrii ceva dintr-una, fară să o „gândești", cât de „haotic" și veridic poți. Ramble on.
Aici e ce mi-a ieșit mie, aplicând tehnica.
e pe tavan un
candelabru, un bărbat
aproape gol cu
cravata jumătate de
costum și este
prins, o minge disco,
râde, deși are în
gură o mingiuță
roșie prinsă cu
piele, căci de jos
îl privește o
domnișoară în rochie
neagră cu un
sceptru confecționat
din piele de
crocodil, și poartă tocuri
lungi și tipul ăsta
prins de tavan
o privește sub el
dar o vede deasupra lui,
gândindu-se că
deși nu prea știe unde e
și îl cam doare
burta de la frânghie
fete de genul a
avut multe,
pe care le punea
deasupra, și ele
nu se prindeau de
ce, ce și cum
și ocazional vine
una
dedesubt din
p.d.v. X, Y dar ridicându-se
din p.d.v. chimic
și talentată în
ludic
pe gustul lui
fizic
dar sunt prea puține
și niciuna pe
unda lui și totuși deasupra
prea multe
antilope învățate
cu industria masculului alfa
prea mulți
bizoni învățați
cu industria femelei delicate
și din când în
când o bufniță ca el
la petreceri
printre pești de aur
stând pe post de
glob de dans
beat pe rom cu
ananas
gândindu-se că-i
singur dar că
face multe și că
suprarealiștii
scriau automat direct
din inconștient
și asta e o
chestie destul de interesantă
pentru că cât de
automat aș vrea eu
să scriu aici de
dragul experimentalului
rămân cacofonii,
căci inconștientul meu nu e preocupat de gramatica și
am pierdut șirul
sex
ex
domnișorul
Supraeu vine și taie pentru că
Sinele ăsta este
un tip tare special și Eul își încarcă pușca cu sintagme traumatice și
traumatizante și oricum, coerența e de domeniul trecutului în postmodernism.
Dacă ai un prieten care e, să zicem, om de știință, și dacă tu te consideri prieten al acestui om de știință, porți ceva sentimente sau două-trei dureri p'undeva pentru omul ăsta de știință, o feblețe de orice fel, atunci, dacă omul ăsta de știință are o conferință despre, să zicem, descoperiri recente în paleomagnetism, deși tu nu știi nimic despre paleomagnetism, și poate te doare pe tine undeva de paleomagnetismul ăsta, și deși poate ești total analfabet științific, o să mergi la discursul acestui prieten om de știință, și o să auzi ce are de azi, și dacă chiar porți un fel de sentiment sau respect sau recunoaștere pentru acest om de știință, cumva paleomagnetismul lui o să ajungă și la tine, dacă stai acolo și îl asculți și privești cum trebuie, nu contează câ nu știi nimic despre paleomagnetism, al dracului de treabă să fie, tu mergi acolo și îl asculți și dai mâna cu el sau chit că nu apuci nici măcar să îl saluți, să știi că el va știi că ești acolo, că dacă omul ăsta de știință este un om de știință cu adevărat pasionat, probabil mănâncă paleomagnetism și ziua și seara și la prânz și noaptea și dimineața, și o să conteze poate de infinit mai multe ori pentru el să fii acolo când vorbește despre paleomagnetism decât o să conteze pentru el să fii acolo când se va căsători, daca se va căsători, sau când se cearta cu gagica, sau când are probleme la institut, sau când se simte instabil emoțional sau rece, sau când e nervos de obicei pe lucruri mărunte, și vă garantez că o să fie de infinit mai important pentru acest om de știință să fii acolo când vorbește despre paleomagnetism decât este important pentru el să ieși cu el la o cafea.
Și dacă să zicem că reușești "imposibilul" și ajungi din an în paști la conferința lui, nu contează că tu ești un analfabet științific sau nu, nu e destul să mergi, trebuie SĂ FII acolo. Adică nu ieși la o țigară când vorbește despre rocile X, sau nu stai toata conferința flirtând cu gagica de la meteorologie, și nici nu te uiți pe pereți și plutești în neant gândindu-te ce bine e acasă, pentru că dacă chiar îți dorești, poți să te conectezi și tu cu paleomagnetismul ăsta - dacă te oprești din a exista, a vedea, a auzi și începi și tu să fii, să privești, să asculți ce zice și ce face băiatul ăsta știițific, A CĂRUI MARE PARTE DIN ENERGIA DE VIAȚĂ VINE DIN PALEOMAGNETISMUL ĂSTA, și este total serios când îți spune asta, nu are doar "arfe de om de știință", pentru el chiar asta este esențial. Pe bune.
... Poate că doar îmi e dor să îmi văd și eu "prietenii" pe la concerte și zdrăngăneli, să mă uit la ei și să mă simt bine când văd că ascultă. Fir-ar ea de treabă cu paleomagnetismul ăsta...
Poate că îmi e și mie dor să văd și eu o distribuire la o melodie, un comentariu amărat, poate îmi e dor să îți trimit o melodie și să îmi spui ce simți despre melodia aia, nu să o auzi cât mai rulează și Nicki Minaj pe fundal și cât te mai și uiți la un serial în același timp, și după să îmi spui că e șmecheră melodia și îți place, focar de superficialitate toxică ce ești.
Până la urmă, susținerea profesională vine de la străini, pentru că observ că majoritatea oamenilor sunt totali rupți de orice fel de pasiune mai abstractă, și/sau refuză să o înțeleagă pe a altora deși ar avea propriile lor interese. Toți vor să îți fie bine, dar nu mai bine ca lor, și nimeni nu dă nici măcar un sfert din interesul pe care ar trebui să îl dea pe lucruri cu eșență culturală, științifică, umană, artistică...
Măcar vă rog, mergeți la conferințele de paleomagnetism din jurul vostru, că pentru paleomagnetologul ăla, asta înseamnă extraordinar de mult, oricine paleomagnetolog o fi. Și dacă tu te vei trezi într-o dimineață, fie în timpul adolescenței, fie mai târziu, că ești incredibil de mișcat de a face ciocolată, și vei merge la expoziții de ciocolată, cred că pot să spun că în casa paleomagnetologului ăsta o să fie cutii peste cutii din ciocolata ta, chit că poate nici măcar nu prea mănâncă zahăr.
Sau dacă nu ai chef și vrei să stai acasă să te mai uiți și tu la un serial, să mai stai la un Whatsapp și o bârfă, măcar nu mai fi ipocrit și nu îți mai exprima respectul pentru paleomagnetolog
Pe o notă mai pozitivă, am avut experiențe și cu niște "demenți" d'ăștia, și străini și prieteni, care au venit la concert și m-au urmărit 2 ore și au zâmbit și râș și ascultat, m-au felicitat sau au comentat despre ce și cum și după au mers acasă. Există acești oameni, și lor vreau să le mulțumesc, vreau să le mulțumesc extraordinar de mult... Se poate. Este posibil.
He is the splendid singing sinner summing so-called
strangers into such serene siblings.
He aspires to be that.
Great things, miracles of art,
thinks the poet and the bard,
now a Lord upon the land,
with a flag upon his tent
one day to be cast down
for all flags to stride along
the idiots might hate him now
for letting the enemy inside
but the enemy is not one flag
as much as all of them
can be
when they are all that is left.
Alas…
Great things, he thinks and makes
As some throw oranges and peels
And others love and admiration
Such is the way of the artist
The time is such that the artist
must also be a politician
it is again a time of courts and kings
Great things, he thinks and makes
He knows one day
Above the flag shall be the one
who used to hold it
Above the flag shall be the name
of those who live for The Everything
and who have their own Something.
----------------------------------
Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
(I'm overly conscious about this essay. I feel like Bowie himself is going to read it. Therefore, it's in both my mother tongue and his mother tongue. I feel it's only right. Essay in Romanian and in English.Scroll to the end for the English version.)
(Sunt ultra-conștient când vine vorba de eseul ăsta. Simt că Bowie însuși o să îl citească. Ca urmare e atât în limba mea maternă cât și în limba lui maternă. Așa e bine. În română și în engleză.
David Bowie a trebuit să moară ca să îi înțeleg cu adevărat ultimul album.
Nu trebuie eu să
îl mai glorific, vreau doar să punctez faptul că Bowie a dat dovadă de artă
într-o manifestare absolută – curgând în întregul artist, și artistul curgând
în ea. Acum 18 luni, David Bowie a aflat că are cancer. Probabil atunci s-a și
apucat să înceapă concretizarea albumului. Clipul de la “Blackstar” a apărut mai devreme, însă albumul în
întregime a apărut de ziua lui, pe 8 ianuarie.
6-7 ianuarie, îl
visez. Ducele Alb mi-a apărut oniric într-o manieră obscură, ciudată prin
faptul că nu era deloc ciudat, era Bowie-ul pe care mass-media nu l-a văzut – purta un trenchcoat, părul îi era
blond-grizulat și intrase în backstage-ul/depozitul de scule în care mă aflam
întrebând de cineva. L-am rugat să îmi semneze o figurină de pluș Bowie, pe
care mai semnase un artist – pe care a afirmat că îl cunoaște. Eram cu un
prieten și o prietenă și ne jucam jocuri video – Bowie decide să se așeze și să
vorbească cu noi, cu mine, foarte firesc, și, pe lângă întrebările-răspunsurile
trademark Bowie, am început pur și simplu să discutăm una-alta, firesc, cât se
poate de obscur de firesc, până am dat să ne jucăm tustrei pe consolă, sau pe
ce pana mea ne jucam. Se trezește Ducele, bagă mâna în ecran și începe să
scoată obiecte din virtual în realitate. Se rupe ceva spațiu-timp și mă trezesc
cu el într-o zonă foarte americană de câmpie, pe lângă o autostradă, într-un
orășel sudist. După care m-am trezit.
Pe 8 ianuarie, e
ziua lui, și deși simțeam o vagă nevoie să îi mai scriu încă un articol de
laudă, cum îi scrisesem cu ani în urmă, am uitat și am abandonat ideea…
…iar pe 10, unul
dintre marii mei eroi moare. Imi deschid ochii de dimineata si vad mesaje de la
prieteni. Nu pot sa procesez. Unul dintre artiștii care a avut un mare impact
pe mine nu doar prin “produsul” său artistic, cât și prin imaginea sa, mitul său, personalitatea sa și
valorile sale și obscuritatea sa – toate acestea intră în marea totalitate a
operei sale… Opera lui se concretizează
în ultimul pas, devenind astfel moștenirea lui – Marele Duce Alb a așezat atât
de bine partitura, încât pianul a continuat să cânte și după ce a plecat
pianistul, iar plecarea pianistului devenind parte din actul artistic. Bowie
își transformă moartea într-o operă de artă, precum a spus și producătorul lui,
Tony Visconti, iar ultimul lui album, piesele, clipurile, textul,
instrumentalul, cântatul, stilul, se îndepărtează poate de ambiguitatea lui
obișnuită, devenind un hotărât “see you later”, dar, pe lângă valoarea de scrisoare de plecare,
are și valoarea de testament. Ziggy Stardust mai și îndeamnă la ceva, și
acceptă ceva.
Ascult “Blackstar” la finalul anului. Îmi zic,
subconștient, că ambiguitatea și obscuritatea sunt chestii Bowie, și deci cam
ăla-I tot șpilu’, și oricum, pana mea, Bowie, pentru că Bowie…
Something happened on the day he died
Spirit rose a metre and stepped aside
Somebody else took his place, and bravely cried
(I’m a blackstar, I’m a blackstar)
Lazarus.
Look up here, I’m in heaven
I’ve got scars that can’t be seen
I’ve got drama, can’t be stolen
Everybody knows me now
10 ianuarie.
Something happened on the day he died
Spirit rose a metre and stepped aside
Somebody else took his place, and bravely cried
(I’m a blackstar, I’m a blackstar)
Fredonez și cânt partea asta, izbucnită
acum în capul meu, mai toată ziua.
Look up here, I’m in heaven
…
I’ve got scars that can’t be seen
…
I’ve got drama, can’t be stolen
…
Everybody knows me now
…
Everybody knows me now
…
Everybody knows me now
…
Look up here, I’m in heaven
…?
Look up here, I’m in heaven
…!...
Look up here, man, I’m in danger
…!...
Look up here, man
Look up here, man
Look up here, man
!!!
Mă lovește, și încep să îmi dau seama de șpil.
Bowie vorbește mai puțin de religie și filozofie aici cât îmi spune cât se
poate de firesc, mai firesc decât oricând până acum, acum versurile și
melodiile amalgamându-se în capul meu cu visul meu și cu propriile mele
interpretari și viziuni prea personale pentru un articol cibernetic, și din tot
amestecul ăsta, îmi dau seama. Blackstar-ul nu este Bowie, sau cel puțin, nu e
doar el. Blackstar-ul sunt eu. Blackstar-ul este tânărul artist, cum Bowie a
fost tânărul artist până în ultimul moment - și Bowie îi pune mâna pe umăr
tânărului artist, și-i zice “Privește ceea ce am făcut, zâmbește, și acum hai, că-i rândul tău”.
Evident că acestea sunt interpretari devenite destul de
generale acum, pentru că dacă moartea lui Bowie ar fi o melodie, ar fi un hit,
ar fi top-of-the-charts. Și așa ar și vrea să fie, după părerea mea. Mai
personală devine situația ascultând mai adânc în “’Tis a Pity She Was a Whore”,
“Dollar Days”, restul melodiilor de pe album. Interpretările mele devin, mai ales pe “Tis a Pity
She Was a Whore”, foarte persoanale, legate de complexe și gânduri și tot felul de asemenea lucruri –
spiritual vorbind, a fost un ajutor adânc și poate subtil, dar foarte mare, ascultând
aceste obscurități din mine fiind tangente cu obscuritățile din acest erou al
meu și al altor milioane de artiști – îmi spune că “E ok, așa-i, e ok,
lucrurile astea sunt cum sunt” și
parcă iarăși aud vocea transformată din tânărul-rebel-obscur Bowie în
tânărul-rebel-obscur-bătrân-înțelept, părintește zicând: “Și cum ziceam, mergi și fă artă, că-i rândul tău”.
Parcă îl și aud,
întipărit în conștiința colectivă a umanității:
“It’s been interesting, it’s been good, it’s been cool –
stop being stupid, time to move on, you pick it up from here”.
Testamentul acesta,
moștenirea lui, totalitatea operei sale – brusc, voalul de narcisism și
opulență pe care îl asociam cu Bowie și care mă atrăgea atât de tare la el parcă
nu mai e atât de mare, atât de strident în viziunea mea cât este altceva - și
prin el se vede nu un gest falnic de plecare-eroică-în-apus, ci un zâmbet cald
și falnic de plecare-eroică-în-apus, adresat tuturor celor care îl ascultă. Time to go. Time to die. Time to live on.
David Bowie moare
iar ultimul detaliu din portretul lui e terminat. Magic trick. Mitul este
lansat în nemurire.
Bravo, Mare Duce
Alb. Mulțumesc. Ne mai vedem, ne mai auzim.
...
Tony Visconti
scrie:
< "He always did what he wanted to
do, And he wanted to do it his way and he wanted to
do it the best way. His death was not different from his life — a work of Art.
He made Blackstar for us, his parting gift.
"I knew for
a year this was the way it would be. I wasn't, however, prepared for it. He was an extraordinary man, full of
love and life. He will always be with us. For now, it is appropriate to
cry." >
...A, da, și pentru că promovarea de sine și ostentativitatea-de-bun-gust e o treabă Bowie - daca vreți, veniți la următorul meu concert să îl omagiem impreună. Cânt un cântec, două. Așa e... cum trebuie. Și nu e ca și cum nu faceam cover-uri Bowie înainte...Sunt, totuși, destul de sigur că cel mai mare tribut către David Bowie este a îți face propria ta artă, a crea. ...Blackstar...
David Bowie had to die in order for me to truly understand his
last album.
I don’t need to glorify him some more – I just want to point
out the fact that Bowie showed art in its absolute manifestation – pouring into
the artist, and the artist pouring in it. 18 months ago, David Bowie found out
he had cancer. That’s probably about when he started studio work on the album.
The “Blackstar” video was released earlier, but the album in its entirety was
released on his birthday, on the 8th of January.
6-7th January. I dream of Bowie. The Duke showed
up in my sleep in an obscure fashion, weirdness determined by the fact that he
didn’t seem weird at all – it wasn’t the mass-media Bowie. He was wearing a
trenchcoat, his hair was blonde-to-grey and he was entering the backstage/warehouse-looking
like space in which I was, with a guy and a girl, friends of mine, but I can’t
quite remember who they were. He was asking about someone. He comes in, I ask
him to sign my Bowie figurine who was already signed by a previous artist which
he knew. Bowie decided to stay, he sat down and we started talking, he was
giving me advice, and talking with me as if this was supposed to happen for a
long time. After the trademark Bowie questions-answers, we kept casually conversing,
and then we all started playing video games on the system that we were playing
on before he came in. The Duke rises, puts his hand in the screen and grabs
virtual objects, bringing them into reality. Then there’s a glitch – something
breaks in the space-time continuum. We’re by an American South highway, in a
little country town.
I wake up.
On the 8th of January, it’s Bowie’s birthday, and
although I felt this vague need to write him yet another article of praise, I
forgot and abandoned the idea…
…and on the 10th, one of my great heroes dies. I
open my eyes in the morning and there’s messages from friends. I can’t take it
in. One of the artists who had such an amazing impact on me not only through
his artistic “product”, but through his image as well, through his myth,
through his personality and through his value and obscurity – all of these
things enter the great sum that is his amazing work. His opus. And his opus is
now complete – all the pieces are in place, his work now becomes his inheritance.
His legacy. The Great Thin White Duke wrote the score so good that he piano
kept on playing after the pianist was gone, and the pianist’s leave became part
of the artistic act. Bowie transforms his death into a work of art, in the
words of his producer Tony Visconti, and his last album, the songs, the
instrumental, the playing, the text, the delivery, the videos maybe takes a
step away from his usual ambiguity, turning into a clear and bright “see you
later”, but, other than a goodbye letter, it is also a testament. It’s his
will. The alien is asking us to do something, he is telling us something,
encouraging something, and accepting something.
I listen to “Blackstar” at the end of the year. I tell
myself, subconsciously, that the ambiguity and the obscurity are very Bowie
things, and that’s basically the deal, and anyway, it’s Bowie, because Bowie…
Something
happened on the day he died
Spirit rose a metre and stepped aside
Somebody else took his place, and bravely cried
(I’m a blackstar, I’m a blackstar)
Lazarus.
Look up here, I’m in heaven
I’ve got scars that can’t be seen
I’ve got drama, can’t be stolen
Everybody knows me now
10th of January.
Something happened on the day he died
Spirit rose a metre and stepped aside
Somebody else took his place, and bravely cried
(I’m a blackstar, I’m a blackstar)
I hum and sing this
part, now erupted in my head, pretty much all day long.
Look up here, I’m in heaven
…
I’ve got scars that can’t be seen
…
I’ve got drama, can’t be stolen
…
Everybody knows me now
…
Everybody knows me now
…
Everybody knows me now
…
Look up here, I’m in heaven
…?
Look up here, I’m in heaven
…!...
Look up here, man, I’m in danger
…!...
Look up here, man
Look up here, man
Look up here, man
!!!
It hits me. I start realizing what he’s going on about.
Bowie talks less about religion and philosophy, he is talking as frank as he
ever got, now the lyrics and the melody are merging in my head and heart with
the dream I had, with my own personal interpretations and visions that are way
too personal for an cybernetic article – and out of this mix, I realize. David
Bowie isn’t the Blackstar, or he isn’t the only Blackstar. I am the Blackstar.
The Blackstar is the young artist, like Bowie was the young artist till his
very last moment – and now David Bowie is putting his hand on the shoulder of
the young artist, and he’s telling him “Look upon what I made, smile, and come
on, go, it’s your turn now!”.
Of course these interpretations have become pretty general
now, if Bowie’s death would be a song, it would be a hit, on top of the charts,
and this is the way I think he would want it to be. The situation gets more personal when I
listen deep into “’Tis a Pity She Was a Whore” and “Dollar Days”, the rest of
the tracks on the album. My interpretations get, especially on “Tis a Pity She
Was A Whore”, very personal, tied to my own complexes and thoughts and such
things – spiritually talking, it’s been a deep and subtle, but great help
listening to these obscurities in me, tangent with the obscurities in this hero
of mine and in the millions of artists that are inspired by him – he says: “it’s
ok, this is the way it is, it’s alright, this is the way things are”. And then
I hear the transformed voice of the young-rebellious-obscure Bowie turned into
the young-rebellious-obscure-wise-elder, fatherly saying: “And, like I was
telling you before, go and make art, because it’s your turn now.”
I can almost hear him, deeply imprinted in the collective
conscience of mankind:
“It’s been interesting, it’s been good, it’s been cool –
stop being stupid, time to move on, you pick it up from here”.
This will, this inheritance, this work – brusquely, the veil
of narcissism and opulence that we associate with Bowie and that attracted me
so much to him seems smaller and less grandiose in my vision than another
thing, looming high – and that is the last gesture, the gesture of departure,
and I say this because this gesture is not only a flamboyant, towering heroic
ride into the sunset, but a warm, towering, flamboyant smile as he rides heroically
into the sunset, and he’s smiling to us all. Time to go. Time to die. Time to live on.
David Bowie dies and the last detail of his portrait is
finished. It’s been a magic trick. The myth is now launched into immortality.
Bravo, Great Duke. Thank you. See you around, we’ll hear
from each-other.
Tony Visconti writes:
"He always
did what he wanted to do.
And he wanted to
do it his way and he wanted to do it the best way. His death was not different
from his life — a work of Art. He made Blackstar for us, his parting gift.
I knew for a year
this was the way it would be. I wasn't, however, prepared for it. He was an
extraordinary man, full of love and life. He will always be with us. For now,
it is appropriate to cry."
Also, since self-promoting and being tastefully ostentatious is a Bowie thing to do - if you want, come to my next gig and we'll pay tribute to him together. I'll play a couple songs. It's only right. And it's not like I wasn't doing Bowie covers before... Although perhaps making art of your own is one of the greatest
ways to pay tribute to the great David Bowie. ...Blackstar...
Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
Cu ocazia sărbătorilor, am zis să mă pronunț și eu asupra unei teme. Acum o lună Papa Francis a zis la o slujbă că aceste petreceri și festivități sunt o șaradă în prisma violenței și războiului din toata lumea, ce are loc acum...
Zburdă spirit festiv
Urări și zâmbete-n călduri
Opulenţa înfloreşte
și inimă de Saturn
cu miez de Yule
arde în suflete de păgâni. ...io Saturnalia!
De unde a venit Crăciunul
și de ce
nici Mesia nu cred că știe.
Ca artist, eu iubesc opulenţa
cea cu formă dar și cu fond.
Senecca totuși zice: "decembrie era o luna"
dar s-a mai pus câte o săptămână
până s-a făcut încă o luna
și "decembrie a devenit tot anul"
deci celebrăm și degustăm
îmbrățișăm, pupăm
mâncăm, mâncăm, mâncăm
acum ceva timp erau orgii
și vorba aia, când ești în Roma
fă ce fac romanii
și cred că mi-ar plăcea
să o ard și eu o dată
cum o ardeau băieţii ăia...
Însă...
Însa stă acum Mesia
Şade la o apa-n-vin
cu zeii ce-au ieşit din Ymir
Şi nici vikingii nu zâmbesc
Când vad cum în nord de europă
Se bat albii cu arabii
în politici extreme
Poate nici de Yule
nu e tocmai vreme...
Și o lacrima îi dă lui Odin.
Când vede miedul nordic
vărsat de mișcări fasciste
Văzându-și panteonul scris
pe tratate ariane...
Curiozitatea și gândirea
și a lui moștenire
din a lui mitologie
puse pe hârtie
folosite pentru xenofobie...
Şade acum Mesia
la o apa-n-vin
urlând
cum vede Siria-n chin
şi Africa-n dictatori și sărăcie
și pe toți doar în suspin
Tăcând și împodobind un pin
Tăcând, mâncând, celebrând
Cu fulgi de nea
mâncați de fulgii prafului de puşcă
eu va întreb:
Unde e Crăciunul?
Şade acum Mesia
La o apa-n vin
Cât în Israel și Palestina
bate pușca, bate vina.
eu vă întreb:
Unde e Hanuca?
Şade acum Mohamed
La un falafel
şi urlă
cum îi fură
schimbate și ciuntite
cuvintele din gură
Unde e Moscheea Sfânta?
Șade acum Buddha
şi priveşte in Myanmar
cum călugării facut-au genocid
şi îi cade zâmbetul in vid
Dalai Lama
vede cum în loc să se lupte
și să gândească
pentru viitor și pace
adolescenții se taie cu lama
pentru complexe programate de societate.
Stau în ceruri toţi profeții
și zeii printre ei
și staruri rock, artiști vestiți
cântă și ei, zâmbind nostalgic
și mulți dați volumul tare și-i cinstiți
fără să ascultați ce aveau de zis...
zdrăngănesc toți, festiv
și urla împreună
de se zguduie și versul și măsura și tot:
Pentru numele Dumnezeului vostru,
și al vostru, și al vostru...
Lăsați odată armele jos...
Pentru numele nostru,
Lăsați armele jos...
Lăsați armele jos,
și vom face ca romanii
un chef atât de mare
de plăcere și extaz
sau de iubire și familie
sau ce vreți voi
pe cinste să fie
DAR vă rog eu,
hai să oferim acest DAR
nouă și tuturor...
Hai să lăsăm armele jos
Hai să lăsăm armele jos înainte
și poate după chef
o să uităm să le apucăm din nou
și o sa zâmbească Iisus în ceruri
cu zeii din Ymir și toți.
Căci nici pe Marte nu-l cinstiți
cu ale voastre așa-zise războaie.
Sărbători fericite.
Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
( Începusem acum ceva timp o serie numită „PULP", dar deși Bukowski e unul dintre poeții mei preferați, am zis că Tarantino nu s-ar supăra dacă aș numi seria „Ficțiuni de Pulpă". Has a nice flow to it. )
*
Stația 27-32A nu
avea camere, și asta îl enerva destul de mult pe Diego Ullr, profesor la
Colegiul Intelectual X-3 și membru al partidului Neo-Liberal. Mergea cu trenul
subacvatic 3 stații, îi plăcea să se uite pe geamuri, la oceanul de afară, înainte
să schimbe. Când ajungea pe peronul care ducea spre 27-32A, trenurile deveneau
diametral mai puțin futuriste. Parcă cu o săptămână înainte văzuse cum a curs
un strop de apă înăuntru. Sunt și marcate de diverși anarhiști, antiguvernanții
și tot felul de eroi declarați de sine colorând schema orașului cu simbolistică
antică în semn de repulsie față de globaliștii de la “putere”(orice ar însemna asta acum) – doar de ar
înțelege și băieții ăștia că vina e a globalismului aici la fel cum a fost vina
socialismului în comunism.
În fine,
proiectorul cervical îi armonizează vaga fredonare din gât, creându-și mici
piese cât așteaptă metroul. Adică cam fluieră. Metroul arată bătrânesc, vechi.
E pustiu. Totul de pe peronul ăsta aduce aminte de Înainte, și stația 27-32A,
unde merge, este și mai veche. Fusese o fostă stație Metrorax înainte de Ape.
În contrast cu bătrânețea peronului, în loc de perete, după șine, stă un mare
zid de ceva sticlă – după zid, se vede marea, și peștișorii parcă la un pas de
a năvăli peste anexa subacvatică a Metropolei. Diego vede trenul, luminile sale
reflectându-se în sticlă, neliniștind o balenă care începea să apare subtil
după colțul zidului. Mereu întârzie 27 ăsta. Îl enervează profund.
Urăște stația
27-32A. Nu are camere video, într-o lume unde apartamentele de 2 camere din
suburbie se deschid cu comandă vocală. Este inacceptabil. Și mai mult îl
enervează starea călduță pe care i-o dă mica călătorie cu 27-ele. Este clar mai
puțin eficient, și posibil periculos – și totuși, vechitura îl face să se simtă
legat de ce era înainte. De oricine s-ar fi marcat aici cu primitivismele alea
care erau grafitti-urile de pe vremea moșului. Sensibilitatea excesivă a stării
provocate îi afecta funcționarea cvintrațională, profund și adânc
individualistă, futuristă. Îl enerva. Îl lovea la orgoliu – un loc unde
partidele Metropolei nu au putut să umble, deși Neo-Democrația a încercat.
Stația 27-32A nu
are camere video, și săptămâna trecută un incompetent de anarhist i-a furat
pălăria. Lipsa de supraveghere video ii se pare penibilă, îl enervează
oricum… Și plus, era o pălărie făcută de
pălărierul din regiune, a trebuit să îi lectureze copii despre Harald Bluetooth
ca să o primească. De altfel, a făcut-o din plăcere, Harald îi place și copii
sunt simpatici, iar pălărierul îi e prieten. Nu l-a deranjat niciodată lipsa
banului din tranzacțiile astea – unchiul său, precum mulți alții, au făcut
parte din grupurile de oameni ce au contribuit la desființarea cursului
valutar. Lipsa unei valori economice nu anula valoarea pălăriei - dar nu despre asta e vorba. Pălăria îi
plăcea, dar se putea lipsi de ea. Anarhistul și simpla lui acțiune – aceea de a
promulga furtul într-o societate unde nimic nu costă bani pentru a te împotrivi
noțiunilor ei – ii se părea vulgar, ofensiv, enervant. Nu e o revoltă creativă.
Îl făcea nervos. Era foarte nervos acum, în tren, aproape de a se da jos la
27-32A, al dracului de stație, stația asta veche, bătrânească și fără camere
video.
Iese din tren.
Ușile se închid în spatele lui. 27-32A e o stație destul de mare, nu foarte
luminoasă și reminiscentă a perioadei socialiste. Fredonează un cântec vechi de
război, pe măsura locului.
Praise the lord and pass the
ammunition
Ezită, din ceva
motiv, să plece foarte repede.
Praise the Lord and swing into position Can't afford to be a politician Praise the Lord, we're all between perdition And the deep blue sea
Simte o vibrație
la urechea stângă, ce crește…
Praise the Lord and pass the ammunition
And we'll all stay free
…și crește, și
crește… în unde agresive electromagnetice, vulgare, atonale. Îi crește pulsul
în anticipație vagă pentru ceva.
Atunci îl vede uitându-se
la el – un tip chel, mic, bine făcut, extremist de dreapta, antiguvern și anti
Neo-Liberal, anti Metropolă – lucruri total irelevante, pretexte, căci se
oprește din a-l vedea și îl privește – un băiat cu care se luase-n în gură
cândva pe timpul Ghidării Educaționale, ceea ce era numit înainte „liceu”. Se
culcase și cu soră-sa la un moment dat, parcă. De mai multe momente date,
parcă. Suspină.
Cât gheara de
fier specifică fasciștilor ăstora venea spre el, și în ecou era răgetul
băiatului, Diego se gândea că pe vremea Ghidării băiatul nu era ras chel și nu
purta nici gheara asta care la momentul prezentului îi trece milimetric pe
lângă obraz cât timpul este încetinit cu XYX, o substanță din „vitaminele” lui,
ce acționează instinctiv.
După, brusc,
acțiunea o ia repede. Îl ochește în burtă, Diego saltă panicat, panicat și
nervos, nervos, foarte nervos în stânga, și apucă unul dintre scaunele proaste
de pe peron. Blochează pumnul cu plasticul de pe spătar. Scaunul e fărâmat în
două, Diego profită de distragere și se împinge, în furie deplină, cu toată
forța, direct în tip. Ură. Tipul se prinde de Diego. Diego îi înfinge un pix în
mână, prin palmă. Din ghiozdan îi sar foi de tratat neo-liberale, din geaca
spânului sare alt teanc de foi.
Tipul țipă,
rupând creionul din carne. Diego îl lovește cu o jumătate de scaun. “Spânul” se destabilizează și cade de pe
peron pe șine. Diego îl privește, respiră, se întreabă ce ar fi etic să facă acu----
o lumină gălbuie se aproprie extrem de repede din dreapta șinelor. Tipul se
zbate, încearcă, pentru o secundă, să se prindă de peron, să se tragă sus. Mâna
îi alunecă pe o foaie.
De data asta, trenul
27 ajunge la timp.
Diego nu a făcut
contact vizual cu el înainte. Vedea dar nu privea. Șinele s-au glazurat puțin,
o pată de sânge era pe el și cealaltă a ieșit prin sistemul de tuburi. Afară,
după zidul de sticlă, o balena era roșie...
Era speriat.
Nervii au dispărut. Era speriat. Probabil că echipajul e deja pe drum… Se putea
opri, se putea rezolva, nu trebuia să se termine așa neapărat… Deși era în
apărare, guvernul Neo-Democrat are o toleranță legală foarte mică când vine
vorba de violență fizică… Ce, de ce…
… Dar sentimentul
se potolește cât Diego simte o foarte vagă stare călduță, veche, străină… Și se
gândește:
…
Stația 27-32A, stația asta enervantă, veche,
bătrânească… Stația 27-32A nu are camere video.
Pe jos, era o foaie, ieșită din haina fostului său
coleg de Ghidare… Ceva nazist,
probabil. Diego privește, și
