joi, 21 august 2014

Versetele Arogantei: 33. Peștera

                                                        - David A. Marin

O sa incep acest verset cu ceva foarte Shakespearean:
Oh, art, thou art a strange, strange beast! 
Oh, love, thou art nothing but love, but thou art everything. 
Oh, self, thou art but a self, and you are never truly oneself till you find another self to love
And to get loved back by.


In ceața aburilor băii,
Mă rezem de perete.
Curg in gresia rece,
Peste pielea goală,
Curg in străfundul conștiinței mele,
In peșterile si arhivele craniale.

Închizând ochii, privesc coridoare regăsite
Si prăpastii părăsite.
Si mă plimb prin stalactitele frigide
Căutând nucleul liric
Căutând sufletul atomului.

In ceața aburilor peșterii,
Caut in delir.
Precum cerneala pe plumb fierbinte
Pe pietrele grotei
in sânge, sunt scrise sonete.

Urmez printre stalactite
scrisul, urmez cuvintele,
Urmez citatele si visele,
Urmez gândurile.

Aud, dintr-un coridor, un sunet brusc
Vad, sub un glob de discoteca
Sub lumina aripilor unui înger căzut
(dansând)
La o orga roșie ca rujul un arlechin sta cântând.

Notele si acordurile piesei atât de familiare
Mă atrag spre bizarul personaj
Întoarce capul spre mine
E un paj.
Machiaj alb, ruj roșu
Un zâmbet larg ca aroganta,
Un zâmbet larg ca demența.
Ii întâlnesc ochii
si sub halat-mi simt fiorii.

Orice sunet cânta in ecoul cavernei
Mai putin rostirile lui, de arlechin
Cuvintele-i sunt bruști, un chin:
„Ce cauți, stăpâne?”
Si așa, dispare.
In locul lui ramane o chitara albastra ca
Copilăria
Miroase ca tăria.

Halatul meu de baie atinge piatra podelei
Cat mă așez, si iau chitara-n brațe.
Încep sa cant cum nu am cântat niciodată
Încep sa cant cum nu am crezut ca pot vreodată
Simt cum curge timpul precum picăturile reci
De pe tavanul cavernei.
Simt delirul liniștii,
Teroarea rezonând notei.

Din bezna iese cineva
Simt cum se oprește
Simt cum gândește.

Nu mă opresc din cântat,
Peste notele chitarei,
Aud un geamăt
Aud un saxofon.
Muzica vibrează bezna
Muzica vibrează peștera.

Caut
In străfundul conștiinței mele
In peșterile si arhivele craniale.

El se uita la mine,
Eu mă uit in gol
Notele fug ca iepurașii in Wonderland,
Notele se imbratiseaza ca pisicile in Neverland.

Si apoi…
Tăcere.

Simt o mana pe umărul meu
“Cine ești tu?”
“Sunt eu”.
“Eu?”
“Oarecum, compadre.”
Întorc capul, si mă ridic.
Si mă uit in ochii mei.
Si el se uita in ochii mei.

Apare, sub fosilele din piatră,
Un minibar cu multă gheață.
Mă servește cu șampanie.
“Nu te mai plange, prostule.
Nu vezi ca sunt aici?
Suntem toti aici.
Din umbra apar arlechini
Si pirati…
Si iepuri crizati
Din umbra apar multe eu-uri…
Ciocnesc, zambind amar, si trag pe gat sampania.
"Bravo, Alice..."
"Nu ma mai ironiza."
"Mereu te ironizezi singur..."

Pestera se preface intr-o sala largă
Si ma trezesc pe un tron, cu sampania in mana.
In fata mea, sta El, intr-o mana un pahar
In cealalta coroana.
In genunchi sta arlechinul,
In genunchi stau iepurii,
In genunchi sta regatul.
“Compadre, uneori esti prost.
Nu ai pierdut nimic.
Suntem toti aici.
Dar tu, compadre,
Tu esti regele.”
Fostul eu, El, paseste spre mine, si imi aseaza
Coroana pe cap.
“Paseste-ti in regat.”
“Unde?”, intreb eu.
“In suflet.
Acolo, acolo esti Tu,
Acolo e Ea.
Acolo e arta.
Acolo e nucleul.”
“Compadre?”, il intreb un ultim lucru.
“Mmm?”
“Excelsior?”
“EXCELSIOR, COMPADRE!”
In hohote de ras,
Si zambind, cat cei îngenuncheați mă aplauda…
Deschid ochii, si ma ridic de pe gresia rece, razand.
 Aburii din baie au disparut.  

Ma intreb daca cineva a inteles poezia asta
In afara de Ea.
Ma intreb daca am inteles eu poezia asta…
Ma intreb daca intelegem vreodata ceva cu adevarat…
Ma intreb daca doarme.

Ma intreb daca suntem capabili sa nu scriem despre dragoste…