Versetele Aroganței: 47. Balada Santinelei

                          - David A. Marin

Lirism epic cu mult suflet, cu mult jar...

Căzuseră băncile de mulți ani

și în New York creștea viță de junglă.

Oamenii realizaseră, cum zicea un indian,

că, in cele din urmă, nu pot mânca bani.

Nu exista curs valutar,

foloseau ce se găsea mai rar

…sau ce era mai par…

Puști cu jar,

Sirop de arțar,

O țigară cu un gram,

(că acum era legal)

…și sexul.

Din state,

au rămas doar sate,

mici, barbare sate…

cu acoperișuri sparte

și grădini în care creștea vinețea,

dar mai mult setea.

Omul e totuși om,

și radiația nu a

oprit tradiția…

Cei ce au rămas

încă vorbesc și azi

Mâncând porumb la focuri

aprinse printre corturi

unde stătea odinioară

ridicat mândru,

Hollywood.

Ei azi ascultă,

din nou ascultă,

întinși și adunați în frig

cum povestitorul

ocupă tronul…

Și ca în preistorie

cântă vraciul

cu o chitară ce a aparținut

odată unui rockstar.

Cântă,

și din tribul așezat pe dealul Hollywood

pe radiourile din conserve

de aici, până-ntrun cătun român

răsună, cu ecou profetic,

balada marii Santinele.

*

 Al treilea război mondial

a lovit mai mult astral.

Inițial, au fost explozii

și după ce nu mai era

ce sa mai ardă

au trimis soldații noștri.

În legiunea mea nu eram mulți

Nopțile le petreceam cântând

ca Modernii, odinioară-n Vietnam.

Înaintam, și noi și dușmanii, Noii-Americani,

Spre Districtul Sfântul Vatican.

Soldatul Mayflower urca, în fiecare noapte,

cu un radio mic

pe un arbore lung de arțar

înarmat cu o scuipătoare-de-jar.

La gât, purta o poză ștearsă

cu o fată, prinsă lâng-un mărgăritar.

Nu vorbea mult, nu prea zâmbea

Nu cânta, și nimeni nu-l prea plăcea.

Cu milă îl priveau

crezând că la gât îi e nevasta

Dar priveau, mai mult, cu gelozie,

neștiind, și n-aveau cum să știe,

că era o poză de mult nevie

Cu o floare veche,

Pe nume Marilyn Monroe.

Dar cine știe ce e aia iubire?

După focul de tabără,

…mult prea înalt,

(le-am zis că era mult prea înalt…)

După focul de tabără, la mila 30,

Santinela a urcat pe arbore.

Asculta piese vechi-n surdină

și privea, prin lunetă,

florile.

Cineva îi spărsese,

la antrenamentele de legiune,

nasul

și nu mai putea să miroasă.

Santinela, cu păr blond și

ochi ca marea

privea, zâmbind, floarea.

Floarea asta, de-nu-mă-uita,

Uitată de toți,

Era la capul generalului.

Noaptea trecea, și

Santinela privea,

singur, floarea,

și plângând, zâmbea.

Atunci, din neant,  a sărit

primul venit.

Un Nou-American,

nici măcar deghizat,

cu un cuțit și un lanț

la cap de general.

A călcat.

A călcat pe floare.

Santinela atunci a simțit

un ghionte în piept

ca un lung surâs răstignit…

                     &

…Trăgaci, trăgaci, trăgaci...

Jarul a sărit în noapte

printre vițele albastre

și a luminat în cer

 ca un trăsnet printre câini

de anul-nou după ce

au dispărut calendarele.

Dușmanul a pierit, căzând mort

peste floarea Santinelei Mayflower,

floare de-nu-mă-uita,

mânjită acum de sânge luminos, radiat…  

                  *

Erou acum, Mayflower nu mai vedea

la fel cum înainte el vedea.

Eu vă spun că

odată cu floarea,

Îi murise puțin și privirea.

La mese, Mayflower acum râdea,

cu artileriștii glumea

și mereu cu generalul vorbea.

Căci soldații l-au cărat în brațe

și i-au cumpărat dragoste

de la femeile native

de bărbați pustiite,

acum doar pe jumătate răpite.

În prima noapte după ce a devenit

un mic erou, un salvator,

Focul, pe care au ars

carne de porc

…aici, unde creșteau doar

bizoni și maimuțe  

(doar bucătarul știa

ce se întâmplase cu carnea

Noului-American ce a mâncat jar…)

s-a ridicat și mai sus, mai sus

mai sus…

sus…

…la mila 60 spre Sfântul Vatican.

…Le-am zis că e prea sus,

le-am zis…

Mayflower, împodobit cu

medalii improvizate,

urcase din nou pe arbore

privind prin lunetă

cum îi spusese generalul

ca la carte…

Căuta flori…

Și tot căutând, le-a văzut

Cu capete mici și căști camuflate

Venind din spate.

A apăsat pe lunetă

Însetat

Cu gândul la parfumul florilor

Ca și cum azi le putea simți din nou

Și luneta a trăsnit în mâna lui ca

pulpele unei iubite

și toți amanții ei au căzut

morți

în jurul taberei noastre.

Mayflower ucise

Ucise

Ucise

(Aici stația de radio-conservă

pe care se auzea cântecul vraciului

se blochează

și cuvântul răsună câteva

secunde lungi)

Ucise

20 de Noi-Americani.

Jarul ne-a trezit pe toți

Ca mâna Domnului

Și am luptat cu înflăcărare

Treziți ca de Moise

Cât Mayflower

A ucis

Ucis

Ucis

Înca 20.

*

În noaptea aia, santinela Mayflower

soldat recrutat în legiunea a 4-a

la 18 ani

a murit

și a rămas  doar Santinela.

La antrenament, Generalul

l-a numit Erou din nou

și a spus

 că le-a omorât toată legiunea.

Rămase, însă, unul,

Un Nou-American

Ce a alergat până acasă

Ca la Câmpia Maraton

cu sângele prietenilor de pluton

răsfirat pe cămașă

Fugea, și el, acasă…

Din aceea zi,

Noi doar ne-am jucat…

Mila 70 spre Vatican,

Mila 80 spre Vatican

Noi-Americani au pierit

În gloria Santinelei legiunii a 4-a.

Mila 90, 100, marșul spre Vatican

nu se oprea.

Capetele au ajuns de la zeci

La sute

…la șase sute…

…șaizeci...

…și șase…

Santinela a adormit

După noaptea când a atins cifra…

Și a visat, după sute de nopți goale,

un vis plin, ce părea atât de moale…

A visat că era o floare.

O floare de-nu-mă-uita…

Și spre el venea un tip frumos,

Un tip blond, cu ochi ca marea,

Cu un radio, o poză la gât, și

un scuipător-de-jar…

Venea zâmbind,

Și El, Florea, îl privea zâmbind…

Venea… Venea…

Venea…  Venea…

Venea și bocancul lui se apropria

Floarea nu știa ce se întampla

confuză

Când bocancul a atins-o pe petale

Și a trimis-o în nimic, ruptă pe vecie

călcată, calcată pe pământul ei divin.

Oh, oo-ohhh, floare de-nu-mă-uita…

În noaptea aia, Santinela a

urcat, ca-n fiecare zi, un arbore,

și și-a înarmat scuipătoarea.

A pus piesa pe care-o plăcea mai mult

Și, ca în fiecare noapte,

a început să caute flori…

Tenebra era pașnică,

calmă, melodioasă,

și tot ce se auzea era vagul răsunet

al rock’n’rollului de sus, din arbore…

Atunci a fost noaptea când ne-am trezit

din somnul nostru alungit

cu buchete peste tot…

Trei legiuni venind din ceruri

pogorându-se pe noi.

Cum cădeau, cum cădeau priveam din chin,

din ceruri ei, cu puștile înarmate,

parașutele curgând ca petalele de trandafir.

Eram răsfirați

Eram pierduți

…dar…

Din arbore, a răsunat

Jarul lui Mayflower.

A răsunat ca hornul

ca hornul dacilor a

răsunat

și Noii-Americani au căzut din parașute

ca muștele

și, înfocați, am luptat

până la ultimul.

S-a auzit un glonț,

s-au auzit 3,

670…

750...

Dar când se făcu liniște

Și cadavrele tăceau

noi căutam cu ochii pe a noastră

a noastră Santinela...

Floarea noastră prea-iubită.

Dar atunci, ca din tenebra

parcă nesfârșită...

S-a auzit, în tăcerea infinită

În lupta cea sfârșită…

S-a auzit, în tăcerea infinită…

…Ultimul glonț…

Mayflower omorâse dușmanul…

Și în noaptea adâncă,

un tip blond, cu ochii

ca marea…

Cădea dintr-un arbore…

Privind spre noi…

Cu ochii plini…

Parcă căutându-și…

Încă

Floarea…

*

Așa cântă în ecou

Legenda Santinelei,

așa-zisă de un vraci bătrân,

de un odinioara General

al unei anume legiuni IV,

ce cântă cu chitara,

în nopțile târzii,

balada lui Mayflower.

Sus pe chitară,

între corzile vraciului,

În lumina focului de tabăra

de pe dealul tribului Hollywood

Un copil ce a ascultat

cu inima aprinsă

Vede, ascunsă și neofilită,

O floare de-nu-mă-uita.