Super, COMPLOT, Kryptonite, un "critic" & subiectivitatea percepției.

În artă nu există alb și negru.

David A. Marin

8.53 AM, sâmbătă dimineață, am ajuns și eu din Popești-Leordeni pe la vreo 7.30, după ce am ars-o ca pe Krypton cu Kryptonite Sparks, și m-am trezit într-o dubă cu lumini roșii ambientale și, in loc să mă văd ca star principal într-un film porno cu buget limitat filmat pe film Kodak, m-am trezit într-un mancave glorios plin de Zappa, referințe muzicale, referințe la Sun Tzu și referințe la tot felul de artiști experimentali pe care nu îi auzi destul de des astăzi, și pe care un anume Italian înfumurat nu i-ar agrea, ca ar fi pur si simplu “de căcat”. Îl numim pe acesta, de dragul satirei, "Don Fretless". 

Seara magică. Dar avem prostul obicei de a țipa mai vehement când ne atacă cineva decât când ne farmecă cineva, și, deși ar fi mai estetic sa esteticizez și ficționalizez întreaga ultra-peripeție subsemnată, centrul eseului nu e asta, nu acum.

Vreau să punctez că articolul ăsta nu este un atac personal – e mai mult un rant, așa, de pus la tastatură dimineața, de o caterincă, două. Nici nu cred că îl pot numi un articol „psihologic” – sunt doar niște constatări, un studiu de caz asupra acestui tip. Adevărul e că îmi cam și place să mă cert cu oamenii ăștia, să răspund la caterinca lor ieftină de Dorobanți. E un prilej de a exersa tact, diplomație și tehnica de adaptare la situații – plus, cearta cu tipul ăsta, ce părea să aibă un tact egal cu cel al unui fascist pe acid, îmi dă un prilej pentru a vă vorbi despre niște noțiuni în care cred eu.

Eram și eu la cântare la SUPER, că ne-au zis băieții să cântăm. Și a fost blană.

Înainte să cântăm, în semi-lumina de lângă Question Mark, intr-o masa de tineret delicios, mult prea ușoară și tentantă în a fi romanticizată, m-a luat la mișto-uri tipul ăsta , profesor de chitară, care îmi părea inițial arab, și după am aflat că era Italian. O să mă spovedesc aici: m-au luat niște glume și insulte xenofobe cu tente orientale cât mă certam cu tipu’ pe faptul că evenimentul era nonprofit, ca după să îmi zică Kryptonite, cât mă confesam lor, întins pe undeva pe jos pe lângă biografia lui Zappa, semi-sprijinit în lumina de răsărit din a lor Fortress of Soltitude – mi-au zis că e Italian … și am realizat (din nou) atunci că etnia lui nu are nicio treabă genetică, și că prejudecățile mele bine îngropate au ieșit într-un mod mișelesc la momentul respectiv, într-un exces de nervi – deci arabii sunt tari, italienii sunt tari, și tipul ăsta a fost negativ pentru că este el negativ, nu pentru că este Italian, sau arab, sau ce pana mea o fi.

Acum că am clarificat asta, pot să fac glume rasiale și să mă motivez spunând că au valoare umoristică – tipul părea un fel de sincretism interesant între un muzicant cu diplomă care o arde pe la mese de gangsteri sicilieni și predă chitară, că în Familie nu a putut sa intre, si profesorul din Whiplash, sociopatu’ ala. Îmi mai zisese un prieten care a fost făcut să plângă de profesorul astă – si chiar nu consider ca acest mișto și această ofensă constantă care duce la exploatarea sentimentală a individului-student este o metodă productivă de a învăța pe cineva ceva, de a motiva pe cineva la a fi mai bun. Eu pur și simplu am fost enervat, nu personal, ci ideologic – de fapt, după o leacă de nervi, a venit dușul meu de iubire-de-sine și aroganță spiritual-aristică, purificându-mă de undele negative ale tipului ăsta. Efectul lui a fost unul infim. Nu e nimic special, se crede artist, și critic – un critic-artist, după el, din câte am înțeles – un fel de fascist democrat, cum ar veni. Evident că nu sunt multe șanse să iasă bine – unul creează, altul dă cu toporul în creație, de regulă făra un scop real, pragmatic, ci pur și simplu pentru că asta-i el. Nu vreau să repet ce au spus și alții înaintea mea:

Don Fretless ăsta a arătat spre o blondă de lângă noi, punctând că e urâtă și grasă, și întrebând indivizi aleatorii dacă e urâtă, că să îmi dovedească mie că nu există subiectivitate în frumusețe și în arta, și că fata este clar , pur și obiectiv URÂTĂ, și ai putea să o iei la ture doar după ce ai ieși din pușcărie, cu standardele jos și cu sexul aprins. Un silogism briliant, evident.  Am încercat să îi spun că fata chiar era drăguță în felul ei, și pe cealaltă parte să îi bag un Arghezi, estetica urâtului, dar evident că ce am spus a fugit pe lângă el. Ceea ce mi-a plăcut era că avea clar niște algoritme standard pentru a enerva artiștii ăștia “neînțeleși” ca mine, cum ar fi să mă întrebe câte note există(am răspuns 5, știu, mai am momente când sunt și eu paralel – fiecare cu jalea lui, că altfel nu am cânta în minor), și spunând că are cultura muzicală mai vastă ca mine, băgându-l brusc în conversație pe Bach, și să spună că Tom Waits mai bine rămânea portar (toți ascultătorii lui fiind idioți), după zicând că doar își bătea joc de mine și că nici nu a auzit vreodată o piesă de Tom Waits.   

După el, ce nu ii convine lui, cu un milion de fani, sau cu unul singur, nu e artă – sau e de căcat. Pentru ca el are o diplomă, ce îl “certifică și recunoaște LEGAL” să declare ce este bun sau nu, și ce este artă sau nu. Critică constructivă, ce mai. Nu știu ce facultate a absolvit tipul, dar în a 8-a mie mi-a povestit diriga de subiectivitatea percepției în artă și am cam ținut minte, mama ei de Academie, că mai zic și ei chestii cumpătate. 

Dar nu, nu, muzica este, evident, matematică, adică, cum să nu fie?! D’asta cânta Bob Dylan, nu?..., pentru că totul este despre tehnică și știința din spatele muzicii, și spiritul și energia și subiectivitatea sunt noțiuni d’astea de artiști neînțeleși care “o să ajungă să muncească la BRD la 18 ani” – a insistat pe BRD-ul asta de vreo 20 de ori, poate are ceva și cu grupurile financiare franceze, pentru că francezii o-r fi prea avant-garde și snobi pentru realitatea lui. Tipul încerca să mă facă să îl atac și eu mai personal, mai mult ca sigur. E un studiu de caz interesant, cum am zis și mai sus. 

Eu sunt individualist – însă asta nu înseamnă că nu pot baga și eu o tipologizare d’asta Jung-David A. Marin-izată. Vorbim despre asta la final.

Șpilul e următorul. Tehnica și știința din spatele lucrurilor e o necesitate – însă nu e baza. Nu contează cât de complex cânți, sau cât de greșit după normele tehnici, dacă spiritul artistic se simte, și daca creația ta atinge o undă spirituală pe tine și pe indivizi din jur, ești artist. Ce altceva e artă? Pentru mine, arta e a fi cel mai bun la a fi cine ești. Dacă îl luăm pe Chad Smith de la Red Hot Chili Peppers și pe Neil Peart de la RUSH, și îl pui pe Chad să cânte RUSH – poate o să cânte piese corect, însă cine simte muzica și arta trupei RUSH o sa știe că nu e Neil la tobe. Chad nu o să poată deveni Neil. Și nici Neil nu o să poată face lucrurile fix ca piperatul de Chad Smith.

De fapt, permiteți-mi să o duc și la extremă. Dacă iau un pictor de pe stradă și îl pun să picteze Dali, nu o să picteze ca Dali, dar nici Dali nu o să picteze ca el. Și eu refuz să declar că unul este mai bun decât celălalt – pentru că nu poți compara lucruri ca spiritul lor si frumusețea/estetica lor individuală, ca și cum sunt x și x+1. Sunt X și Y, amândouă necunoscute – și frumusețea e că nu le afli cu un calcul, ci prin Sine. Sunt eu mai hipiot, așa. Ha, am zis Sine, uite ce șmecher sunt.  

Prefer să-l ascult pe Tom Waits răgând despre prostituate, și pe Tim Minchin făcând mișto de papalitate cât ține 2-3 note la pian, și pe John Bonham cântând triplete cu atât spirit brut încat pare să se conecteze cu setul la univers(ceea ce probabil și făcea, sau așa simt eu că ar fi făcut), și pe Howlin’Wolf zdrăngănind pentatonice și plângându-se de nevastă-sa, decât sa văd un tip mort pe scenă, cu ochii la chitară, eventual puțin descheiat la cămașă ca să compenseze, cântând simfonii. Manca-ti-as arpegiile.  

Boss, eu îl țin minte pe Tchaikovsky ca pe tipul ală care a băgat tunuri într-o uvertură când ii se făcuse frig lui Napoleon, nu ca un cunoscător aprig muzical, tehnic si bazat. A spus ceva. Tunurile sunt tehnic corecte, oare? Nu dădeau microfonie?

În certuri, de multe ori aș fi vrut să fiu capabil să o bag pe asta și aia e:

Dar lucrurile nu funcționează mereu așa de ușor, că suntem oameni, și uneori scuturile sunt lăsate și se mai ridică și săbiile. Nu cred că sunt doar un hipiot care a văzut și el Dead Poets Society și a văzut cum a rupt manualul de evaluat-de-poezii  Robin Williams, zicând că e o drăcie și că e imposibil să iei vertical-orizontal-diagonala-pana-mea și să evaluezi niște cuvinte din sufletul unui om. Arta vine din suflet mai mult decât din minte sau din virtuozitate – fie vorba de literatură, muzică, film, sau orice altceva. Și cine naibii sunt eu să declar pentru toată omenirea ce este și ce nu este artă? Am auzit și eu de câteva noțiuni interesante și le-am băgat la cap – individualism, identitate artistică, subiectivitate a percepției, proprietățile spirituale ale unei opere artistice. Eu știu că dau din sufletul meu, și că arta mă satisface spiritual – altfel nu aș face-o. Eu nu cred ca Don Fretless, sau alți „certificați” a vorbit cumva cu Dumnezeul meu, că să afle daca asta este sau nu adevărat.

Nu îl declar idiot – nu îl declar nimic, că asta ar vrea el. Ar vrea la finalul articolului ăsta ars în 10 minute, cu cafeaua diluată pe birou și o caisă, și Tom Waits curgând din stereo, ar vrea să vadă că mi-a intrat pe sub piel, ar vrea să-i confirm asta cumva. Dar nu, nici măcar în cazul tipului ăsta nu pot declara așa ceva.

Zic doar următorul lucru – tehnica, teoria și știința se învață… Sufletul artistic ori îl ai, ori nu îl ai.

Muzica rămâne pentru mine artă – și deși tehnic muzical muzica mea poate fi mai mult sau mai puțin impresionantă, spiritual și artistic este puternic – pentru mine, și pentru alții. I may be a dreamer, but I’m not the only one… … … , “boss”!

Buona Fortuna artiștilor. Când mai dați de ucigași d’ăștia amintiți-vă Scopul și trimiteți-i undeva.

Pentru alți factori primitivi obsedați de alb și negru: 

P.S.: Cu toată diplomatța pe care mi-o permit, vreau totuși să spun că sunt sănătos și că îmi … în diploma, cariera, ideologia și în gusturile acestui Don Fretless. Fac asta, însă, personal, nu declar ceva pentru întreaga colectivitate a speciei. Gen. 

                                     

Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.