Cioturi despre viata, muzica, filme si alea-alea, cu un tobosar.
//Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
Când pare că scrii cu muză, problema e că poate se simt mai puține...
45. La Dulcea Viță
Scriitor italian din ’59 cu
sacou alb și trandafir,
freza ca a lui Dean,
anti-idealism
si idealistic,
cu răceală siciliană-
pasiune, înflăcărare
& respect, principiu,
privind mereu în zare,
…mort înainte de 30
sau după 80…
Tu unde mergi după moarte?
Mă gândesc că diavolul te primește
cu lichior rece și un zâmbet și îți zice să mai
să mai tragi o carte.
Am dreptate?
Ah, stai, tu mai mult
zâmbești
decât răspunzi.
Scriitor italian din ’59
prin cluburi de noapte.
prin femei din noapte.
prin gânduri din noapte.
E fascinat de zori.
Elegant și flamboiant
printre egouri boeme sparte.
Da-mi si mie o parte,
să gust rujul americanelor tale,
staruri de Hollywood depresive
fragile, delicioase, voluptoase
blonde, roșcate, cognitive,
Pasive, detașate,
totuși reactive, implicate…
A, stai, că poezia asta trebuia să
fie despre tine…
Scriitor italian din ’59 cu
sacou alb și trandafir
mereu la piept, niciodată dăruit,
dă-mi și mie să gust
rujul americanelor tale
peste tot pe mine
Ca valurile pe plaje.
Ca sărutări excitate pe marmura lui Venus.
Și eu, ca tine,
Privesc soarele când
mă trezesc,
dar mai mult când
nu mă culc.
Diferența dintre egourile sparte
ce umblă după tine, boeme-moarte
și te înconjoară pe plajă
și tu
e că tu privești soarele, ori ei…
…ei doar îl văd.
Scriitor italian din ’59,
Arta e si pe hartie
dar mai mult e vie.
Tu esti scriitura
cum violonista aia
cu care te-ai culcat atunci
in camera aia plătită de ea
e insasi partitura.
Nu vreau să privesc soarele din
decapotabila ta astrală
vreau doar să îți cinstesc un pahar
din decapotabila mea cosmică
că m-ai făcut să zâmbesc, șarlatane.
Poezia asta trebuia să aibe rimă
și să fie despre tine…
Trebuia… dar suntem artiști
și mai mult, suntem artă
și eu, ca tine, scriu zâmbind pe stradă.
…uite
Ce
Frumos
Răsare
Soarele.
…Auzi, Felini,
Oare din alte decapotabile
răsare la fel de frumos?
46. Colivia vrăjitorului
Mi-ar plăcea și mie
să am în cuibul meu
de cărți și vrăji
de lichior de ciocolată
și lichiori de iubire…
Să am o Marilyn
o actriță Hollywood
o zeiță
Paralelă cu lumea.
Să mă holbez la ea
ieșind din duș,
paralelă cu lumea,
conectată cu Lumea…
Visând mereu,
cu sânii mari și infantilă
dulce, voluptoasă copilă,
să o privesc cu ochii mei
de vrăjitor cu plete negre
obsedant, cu vrajă
și cu… bagheta mea
pe sus…
Să o țin într-o colivie
Să îmi frângă inima
în duminicile singuratice
și să îi dau de mâncare
versuri albe și diamante.
Să o țin într-o colivie,
și să o scot când vreau,
să am despre ce
și de sub ce…
să pot scrie poezie
În duminica asta pustie…
Nu m-ar iubi daca i-aș
lua libertatea?
Nu aș face și eu
exact ce face ea?
Să o am în inimă și-n cap
și să respir adânc parfumul ei
de pe mantia mea fermecată
când sunt chemat la exorcizări ieftine
să recit din cartea blestemată
să recit versurile-mi vechi
…semnate eu
scrise de altul…
Ar sta așa frumos în colivie…
O ființă ca ea e prea frumoasă
Ca să fie liberă vreodată.
An nou și bucurie, demența rămâne. Poeții iubesc petrecerile.
43. Molotov
Nu au înțeles niciodată
...elevi proşti...
Nu au înțeles frumusețea -
- frumusețea opulenței.
Nu au înțeles nici ceilalți,
cu hainele lor roșiatice mari
și sirenele lor mari
și furtunurile mari
Al dracu, tot nu au înțeles
frumusețea
subtilităţii opulenței
atomului
în descompunere
al lemnului școlii
explodând
în flăcările
date de alcoolul
cocktailului meu molotov
pe care îl ascund sub catedră
mereu.
Nu înțeleg, nu întelegeți,
cât mă trageți în casa aia rece
cu gratii reci.
De ce îmi luați lucrurile?
Am Hamlet, Hamlet în servietă...
Vă rog, nu îmi ardeți focul
cu apa aia roșie
că biblioteca, plină de critici bătrâni
și elitiști
- cuțitele ce taie poezia-
biblioteca
arde așa frumos...
Nu a înțeles nici paznicul
opulenta.
Frumusețea sângelui colegului meu de celulă
pe perete.
Am încercat doar să îi predau,
am diplomă acasă
pe perete.
Și nu a înțeles nici celălalt paznic
Frumusețea sângelui colegului lui
pe camera de supraveghere
Și doar câțiva închiși
au aplaudat lecției mele
- sângelui vostru.
De ce mă căutați?
Nu înțelegeți...
Cu armele voastre mari, stau
și pictez
pereții unei bănci
cu bani arși
Și pe radio mă numiți terorist...
Admit că e, totuși,
oh, oh, e totuși, oh,
văzându-va fețele confuze,
speriate,
e totuși așa de amuzant!
Când o să înțelegeți că eu
eu sunt doar un profesor.
Îmi place frumosul,
Și nu înțelegeți...
elevi naivi...
elevi delicioși de naivi...
privind flăcările cu furtunul
fumegând
și nu cu sufletul.
Elevi ce urlau când predam Bacovia
Oh, si-
-ce urlau…
...în flăcări de molotov,
apoi,
pe hol.
Molotov, molotov...
ce frumos arzi tu.
Și azi, muzica e mai tare
ca sunetul sirenelor.
Și numele-mi
Ce îmi e scris de anarhiști
Pe ziduri
E mai mare
ca al vostru…
…elevi proști…
44. Revelion și nemurire
Cu niște ore pline-goale dinainte
de ghemul ala, cică soare
copii privesc cerul camerei râzând
- un tavan plin de norișori de fum
și un soare - un bec roşu
afumându-I ei șoldul.
Îmi place aproprierea adânca
atât de ușoară
dinainte de brusca retragere aureliană
rămân totuși romanizat, zâmbind
zâmbindu-I ei dar mai mult mie
știind ca ăștia-I zic "blasfemie".
Dar lasă-i trupele să vina
în a mea dulce cetate
că dau vin și dau plăcere
pentru zâmbetele...
...vai de ele.
Vag ating și sunt atins,
Zâmbind ca și cum adâncul universului
a zis o gluma pe care doar eu o înțeleg
Zâmbind, controlându-mă să n-am control
nici în fantezie, nici in d'asta...
…în amor...
Zâmbind știind că plăcerea-I mai mare
când e mai rea, infernală
așa, pe gustul meu,
limpede-murdară
Știind că-s și eu înger căzut.
Cu aripi mari, frumoase.
Plozii-mi dragi varsă în baie,
câinele-i drogat,
evreul râde-n pat,
Nietzsche e aleatoriu citat,
cineva deschide o sticlă cu dinții
alții dansează, și nu pe muzică
…și eu zâmbesc
sub becul roşu din camera X
înconjurat de tot și de nimic.
Atât de dulce poate fi “nimicul”,
zâmbetu'-i aurelian.
Iubesc inocența
perversității copilăriei.
De ce la mulți ani?
La infinit ani!
Cred în nemurire…
…și-n nemuritori.
Cică adolescenții sunt superficiali…
Dar privind destrăbălarea
Privesc fețele, cuvintele,
Și în acel haos general
Psihedelic, cald,
E mai multă intensitate
Decât în altă voluptate.
Totul e firesc, delicios,
Delicios de firesc…
La mulți ani,
La infinit ani, nemuritorii mei!
Cu voi visez, chiar îndeplinesc.
Al dracu, îmi e așa sete
și e vin peste tot , ca la romani
dar vinul nu-I destul.
Și mă gândesc la…
...Aa-...
-ah, stiți, e vorba aia,
“Când ești în Roma…
Fă ce fac romanii”.
Și, pana mea…
…Eu sunt Cezarul.
Văd că tot vorbesc ăștia de Interstellar…
Deci hai ca ma bag și eu. Daca vă intrebați cum și de ce naibii e și Pulp
Fiction în acest eseu, și de ce e atât de lung - „Adică, 4 pagini,
șefule, ce naibii! Aș putea să mă uit și eu la filme porno și să fumez în
timpul ăsta prețios - Vedeți că SF-urile astea zic că timpul e relativ, deci… Stick for the ride. Merită, că … că na,
consider că e cam interesant ce bolborosesc eu pe aici.
…
00:15. Adrian privește
în gol cât se închid ușile cinematografului, încercând să păstreze alura
sarcastică, deși conștientizează și admite că a fost legitim „marcat”. Diana
zâmbește, ieșind din fictiv, încercând să se îmbie în real. Nu îi iese. Eu o
iau de după șold, încep să îl toc pe Adrian cu 2001: A Space Odyssey și cu similaritățile și diferențele dintre
cele doua capodopere(sau magnum opus-uri,
cum vreti sa le ziceti) asta pe care tocmai am văzut-o, și aia lansată de
Kubrick prin 1968
Paralela între cele doua filme, cu Pulp Fiction
introdus pe acolo, pe alocuri(pentru ca na, Pulp Fiction) duse la o concluzie
mai interesanta a devenit o bază a „analizei
artistice” a acestui eseu – în film, ca în orice altă arta, se remarcă o „tehnică”
naturală, un „procedeu” ( - nu știu dacă e practicat inconștient sau conștient
de artist, probabil în amândouă felurile ) demn de a fi deschis pentru a-i
vedea măruntaiele: ORI AI UN MESAJ
SIMPLU, EXPRIMAT INTR-UN MOD EXTREM DE AMPLU, INCHEGAT, FLUID IN COMPLEXITATEA
SA, ORI AI UN MESAJ COMPLICAT, EXPRIMAT INTR-UN MOD EXTREM DE SIMPLU.
Deci, PE ROMÂNEȘTE, dragilor, ori ai un mesaj ce pare a fi complicat, dar e
de fapt simplist, ori ai un mesaj simplist, dar care pare foarte complicat.
Acum, conștientizez că natura simplității și natura complexității ține deja de
introspecția fiecăruia și de suflet și subiectivitate afectivă și artistică,
dar nu putem contesta apariția acestui procedeu în întregul artei, și în viața
ei generală, de la începutul lumii până astăzi.
O să mă intorc la ideea asta imediat. Acum, hai să particularizăm.
Care-i faza cu Interstellar, și care-i toată controversia asta făcuta pe
el?
E un film de proportii imense, fireste, amplificand estetic mijloacele de
expunere cinematografice cu tehnologia pe care o avem. Deci putem fușeri pe aici
și să trecem direct peste evident (evident pentru mine, cel puțin) – vizual
este extrem de plăcut, are o frumusețe aparte pe care o căutam mereu în filmele
de acest gen. Cadre care te fac să suspini/să visezi/să gândești, doar prin
magia lor, dacă-mi permiteți să fiu ceva mai siropos. Tehnologia și gândirea si
sentimentul artistic ajuta la conturarea produsului, împreuna cu delectarea
auzului prin o coloana sonora de genialul Hans Zimmer – de cine altcineva? In
fine, Gravity-u’ de anul trecut, al fratilor Cuarón, are o coloana sonora demna
de mentionat aici, fiind vorba tot de un film „cu spatiu, si mult spatiu”. Vizual, Gravity e mult mai impresionant, din
perspective tehnice, dar nu despre asta vreau sa vorbesc aici.
Am ajuns la
concluzia simplă – Interstellar are tehnologia și modalitățile necesare pentru
a amplifica estetic produsul brut, modurile de expunere brute cinematografice,
și de a se adăuga peste jocul actoricesc. Avem deci niște explozii foarte
frumoase care să vina pe lângă jocul actoricesc intens al câștigătorului
Oscarului de anul trecut, Matthew McConaughey, + Anne Hathaway, Michael Caine ș.a.m.d.
– combinația asta, de joc actoricesc
remarcabil, cu efecte și imagini frumoase, e un fel de vin cu ciocolată foarte
bună. Vinul ăla rămâne și devine poate mai bun cu timpul, dar ciocolata mai
și expiră, și desi nu cred ca va muri vreodată, ca aliment, expiră individual.
Efectele valide acum nu vor mai fi acceptabile pentru marea masa de peste 50 de
ani, cum jocul actoricesc „valid” acum va deveni mai mult o moștenire
culturală,un obiect straniu dar totuși frumos, pentru omul viitorului – cum vinul
din 1750 este „dubios”, dar… este!
Avem, așadar,
mixajul potrivit pentru a exprima mesajul
acela foarte simplu de care zic –
oh, prin toate exploziile astea, prin uzul arhetipurilor si prin uzul
indivizilor si al motivului specific SF al existentei unei constiinte umane
colective, al unui scop mai mare decat cel individual, prin toate aceste motive
artistice si prin imbinarea temelor cu care suntem obisnuiti de zeci, sute,
miii de ani, intr-un fel sau altul, e si
un mesaj la fel de simplu – un mesaj simplu, simplist, prezent in arta de
la inceputul timpului pana in prezent: „E mai mult in viata decat ni se pare
(there’s more to life) si IUBIREA ne uneste pe toti.”
ÎN FUNDAMENT,
peste toate celelalte, Interstellar e un film despre iubire, si despre
atingerea adevaratei uniuni si adevaratului nivel de constiinta prin iubire –
iubire pentru iubire, iubire pentru viata, si iubire particulara, pentru
fiintele din jurul nostru, si pentru specia noastra, ca fiinta, ca identitate.
Nu vorbim de o iubire generica, ci de o iubire de ansamblu, o pasiune ce sta in
umanitate ca un intreg – o pasiune absoluta si idealista. Pot spune chiar ca
poezia aia, de la inceput, pe care o tot
recita Caine, si pe care o recita pseudo-antagonistul jucat de Matt Damon, e un
fel de trimitere ceva mai directa spre faptul ca omul are aceasta „chestie”, si
a avut-o mereu. Poezia aia are, intr-o analiza lirica, multe motive si teme, si
chiar un mesaj similar cu filmul. Poate mai mult decât similar, chiar.
< Do
not go gentle into that good night
Do not
go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.
Though
wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.
Good
men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.
Wild
men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.
Grave
men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.
And
you, my father, there on the sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.
>
Poezia, de Dylan
Thomas, a fost scrisa in 1951. Si putem gasi opere cu mesaje similare, sau mai
mult decat similare, sau cu motive comune, si mai mult decat comune, si teme
comune, si mai mult decat comune – nu doar din ultimele secole, ci de la
inceputul intregului concept de arta.
Suntem obișnuiți
cu aceste apariții artistice, cu aceste subniveluri, si le recunoaștem, mai
mult inconștient decât conștient, in opere de pretutindeni si de
totdeauna. Uneori, de aceea ne ating sufletește,
si de aceea cerem mai mult – noi, „consumatorii”, forțam uneori artiștii să producă
aceleași lucruri din nou și din nou și din nou(analizează-te puțin și
gândește-te la câte Romeo și Julieta-uri ai văzut de-a lungul anilor), expuse diferit, pentru ca suntem atrași de ele, de obicei indirect.
Dar, daca aceleași
idei prind peste tot in lume, mereu, in moduri diferite, nu spune asta, în
sine, ceea ce spune și filmul? Ne atrage absolutismul acesta idealist – ne atrage
iubirea asta absolută expusă în artă, cum a fost expusă în Interstellar, și ne
atrage ideea de mai-mult absolut, și ideea de speranță cosmică, ne atrag toate
aceste lucruri pentru că sunt ABSOLUTE, IDEALISTE și, ca urmare, NEMURITOARE.
De ce? Poate pentru că stau în fundamentul nostru, în
conștiința aia colectivă prezentă în SF-uri. Dar de regula, ne atrage
absolutismul și idealismul artei, prezentat uneori mai subtil, alteori mai
evident, pentru că majoritatea dintre noi suntem REALIȘTI. Suntem RELATIVI, și credem
în lucruri RELATIVE. Am ajuns la un punct in societate, si poate că am fost
mereu aici, în care suntem aproape pe deplin, practic, realiști… Dar, cum zicea Carlin, „realiștii sunt idealiști dezamăgiți”. Nu cred că sunt mulți
intelectuali raționali și realiști, sau comediani la fel de cunoscuți ca bătrânul Carlin,
aici invocat în cauza - faptul ca George Carlin a spus asta spune foarte multe.
Deci poate că
aceste lucruri prind, și vor prinde mereu, pentru că problemele au rămas
majoritar-fundamental aceleași.
Interstellar este
o opera artistică, extrem de amplă, cu un mesaj simplist – așa apare, la o
analiză de genul ăsta.
Asadar, aici vine
controversia lui Interstellar. Controversie ce, de fapt,e prezentă aproape
mereu, peste tot. Critici care spun că nu e „nimic nou”. Și pe acești dragi
critici vreau să îi întreb:
Voi ați creat ceva „nou”? Aș vrea să văd și eu ce
ați creat voi, „nou”.
Nu am de gând sa
stau si sa argumentez de ce consider ca aceasta parere este gresita, nu am de
gand nici sa glorific Interstellar spunand ca are niste idei aparent mai
subtile si briliante, precum faptul ca ia
cea mai relativa notiune, timpul, si o „absolutizează”, nu, - am de gand va
las pe voi sa analizati atot-argumentul atot-criticilor astia, si sa va alegeti
parerea singuri. Deci, poate aduce ceva nou, poate nu – asta e o materie
artistică subiectivă…
...Dar este relevant
filmul, ca opera, pentru noi, pentru viață? Relevanță sigur are. Chiar nu numai
relevanța faptului că putem lua un film cu “nave spațiale și extratereștrii” și să vedem că este relevant și marcant în
viața noastră concretă, de zi cu zi, și spirituală – pentru ca oricum, asta e
relevanța ficțiunii generale – nu numai asta, mai e una, poate sunt chiar mai
multe:
Are relevanță
întrucât adresează probleme actuale si probleme fundamentale – lipsa de hrană
posibilă în viitor, conflictele sociale din prezent, tehnologia, haosul
stiintific / artistic / cultural / social in care traim. Adreseaza aceste
lucruri, teme ale prezentului, ale SF-ului – viata pe alte planete, relevanta stiintei
in societate, dar adreseaza si teme fundamentale – iubirea aia absoluta si ce
face ea, s.a.m.d.
Dar daca privim
Interstellar precum o metafora intreaga, putem observa si alta tema – frica de a fi uitat si pierdut, poate mai mare decat
frica de moarte.
Si cum este asta
relevant in arta si in societatea prezentului, azi foarte mult, si
dintotdeauna? Pai, dragii mei,a fi uitat si pierdut este o teama constantă a artistului, a
artei, nu numai o teamă generală umană.
Aici intra in
discutie Space Oddysey și Pulp Fiction. O sa intrebati ce naibii cauta Pulp
Fiction aici… Well, wait for it.
Din unele
perspective, Space Oddysey este un film “similar”
cu Interstellar-u’… Apare tesseractu’, popular in SF, si mai ales in Space
Oddysey, si apare tema explorarii universului. In Space Oddysey, explorarea
este o voluptate, un exponent al curiozitatii si a naturii omului pentru mai
mult – o menire. In Interstellar, e tot un fel de menire, dar e o menire venita
ca necesitate absoluta, in timp ce in Space Odyssey e mai mult o chemare
divina.
Space Odyssey e
un film pe care il poti discuta intr-o pagina, sau in 20. Dar, pentru mine,
intrebarea pusa (direct de carte si mai subtil de film – luati aminte ca Arthur
C. Clarke a venit la regizor, Kubrick, cu ideea cartii si a scris cartea in
paralel cu realizarea filmului… ba chiar a lansat cartea DUPA film) nu este „este
mai mult la viata decat vedem initial?”, aceasta e un raspuns, printre multe
altele, raspuns cu un firm „DA!”. Adevarata intrebare pusa de Space Oddysey
este „Merita sa ne sacrificam ‚ignoranta’, simplitatea si fericirea, sau iluzia
fericirii simplitatii, a nestiintei aparente pentru revelatia cosmica, absoluta, divina, ce
ne va schimba pe vecie, ireversibil?”… „Ne va face revelatia doar mai mult, sau
concomitent si mai putin?”
Acest mesaj este
ceva mai complex, ii putem atribui o valoare ceva mai abstracta, dar are un
mesaj pe care il putem, de asemenea, gasi, generalizat, si in diverse alte
opere, de la inceputul vremii pana acum. Deci, conform criticilor respectivi, din
perspectiva tematologiei, nici asta nu “aduce ceva nou” (desi, din foarte multe
perspective, aduce foarte multe lucruri noi… de ce? PENTRU CA, PANA MEA,
KUBRICK!)
Modul de expunere este similar cu Interstellar, dar putin mai “artsy”, așa. Avem muuulte
alte lucruri, precum geniala temă a robotului și a umanității robotului,
atot-prezenta in Space Odyssey. In timp
ce Interstellar este o poveste mai mult „despre iubire”, Space Odyssey este o
poveste mai mult despre “ignoranta, iluzii ßà curiozitate si menire”. Dar se poate remarca mesajul simplist, exprimat amplu.
Acum luam Pulp
Fiction.
Oh, Tarantino.
Desi nu prea pot sa imi aleg opera artistice favorite, Pulp Fiction este filmul
meu preferat – probabil pentru ca l-am simtit adanc, si m-a marcat profund, dar
nici acum nu am inteles cam “tot ce e cu el”. Normal, nu intelegem niciodata cam “tot
ce e cu arta”, pentru ca e prezent caracterul inefabil, dar ati inteles ce
vreau sa zic.
Pulp Fiction este
atat de simplu la prima vedere. Niste profesionisti care se impusca pe acolo,
niste mafioti, o „regina”, vicii, loialitate… „Povesti de revistă”. In sine
titlul spune “fictiune de revista”, “fictiune ieftina”.
Titlul este, de fapt, o ironie. Un „mic ranjet”
specific operei lui Tarantino. Modul, modurile de expunere sunt, de asemenea,
folosite satiric, comic, spunand niste chestii foarte adanci si serioase si
spirituale intr-o maniera „de revista” – dar aceasta tehnica estetica, de a
expune adancul prin superficial, este in sine o figura de stil, o figura
specifica lui Tarantino – mie imi place sa o numesc „opulenta,
superficialitatea si kitschul ca figuri de stil”.
In Pulp Fiction
avem de fapt o ironie patrunzatoare pe arhetipurile intalnite in viata, o
remarca adanca, morala si relevanta, cu conotatii biblice – avem o satira
mascata, in mod satiric, in aceasta „poveste de revista”.
Avem deci un mesaj mai subtil si mai greu de identificat,
daca nu mai putin comun in arta ca intreg – exprimat foarte „simplu”.
Si deci de ce am
vorbit de aceste filme aici?Ce treabă au cu Interstellar?
Pentru a raspunde
acestui lucru, hai sa ne intoarcem de unde am plecat. Tema fricii de a fi uitat si pierdut, poate mai
mare decat frica de moarte. Ma gandesc, asa, ca Interstellar este si incercarea
lui Nolan, a regizorului, de a isi lasa o amprenta definitiva in
cinematografie, poate este chiar una dintre incercarile sale, daca nu
incercarea sa de a nu fi uitat.
Pentru mine, a
reusit. Toata analiza asta obositoare la o parte, e un film… frumos. Mi-a
placut. M-a facut să zâmbesc, și să mă imping în scaun, și să uit unde sunt,
poate. Nu este ăst adevăratul scop al artei? Sentimentul? Si hei, daca o sa am
nepoti, si o sa vina la mine si o sa ma intrebe „cam ce chestii erau pe vremea
mea”, o sa le zic si de asta, mai mult ca sigur. Acestea sunt operele „explozibile”
ale vremii noastre, si o sa le zicem de ele, mai mult ca sigur.
Dar cati dintre
voi, puști de 15-20 de ani, ați văzut și/sau citit Space Oddysey? Cati dintre
voi ati AUZIT de Space Odyssey? Cati dintre voi stiti cine e Kubrick, sau
Arthur C. Clarke? Și câți ați văzut peste aparențele filmelor lui Tarantino,
sau măcar văzut filmele lui? Mult prea putini. Si asta nu e vina voastra
neaparat, ci a societatii, a felului in care ne conservam. Asadar, eu o sa
incerc sa le spun nepotilor mei ipotetici de Space Odyssey. Dar ei o sa zica
mai departe de el?
Si uite asa,
capodoperele devin din ce in ce mai distante. Aici intra frica creatorului,
frica de a fi uitat. De uitat, de murit, nu cred ca pot sa moara – arta nu
moare. Dar sa o lasam asa? Eu unul nu mi-as permite. Vorbim aici de o
responsabilitate pe care nu o am doar eu, ca artist, si o responsabilitate pe
care o are intreaga specie, in calitate de omenire, cu mostenirile de rigoare –
responsabilitatea de a mentine inaltă
flacăra artei, și flacăra realizărilor noastre, în noi. În noi, nu numai ca
indivizi, ci și ca SPECIE.
Așadar, nu
muriți, nu in felul ăla. Ca sunt niste versuri de Bukowski, „nu poți bate moartea / dar poți
bate moartea in viața, uneori”. (The Laughing Heart)
Știu, concluzia asta, dintre celelalte, e puțin cam trasă de păr. Dar o să o trag de păr cât pot, pentru că merită afirmată. Nu le lăsați să fie "uitate". Cum
zic filmele astea, cum zic, cu flacara în ei, artiștii ăștia. Nimeni nu vrea să
fie uitat, să moară. Nimeni nu vrea să creadă că viața e doar o mică scânteie
ce nu poate fi nimic mai mult.
Daca simtiti
arta, atunci nu muriti, si nu lasati operele sa fie „distante”, cu atat ne
indepartam de ele cronologic. Altfel, o sa tot refacem lucruri, si nu o sa iasa
niciodata ceva nou, cu suflet adevarat, si criticii o sa se tot plângă, și
procedeele se vor tot repeta, și vom deveni din ce în ce mai șterpi.
Și, hei, într-un fel, asta ne sopteste si
Interstellar… Așa că:
Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.
( Da, frate, stiu, puteam sa pun alt film acolo, nu Pulp Fiction... Eventual puteam sa pun un SF... Dar... na... Pulp Fiction... Am si eu viciile mele... )
