100 de cioturi! Versetele Aroganței: 52. Moș Ene s-a culcat & Poems in English & Pulp

Da, s-au făcut 100 de cioturi, 100 de bucăți de suflet, de portaluri, de mici materializări în cuvânt a diverselor vibrații inefabile pe care le posed în calitate de artist. Firește, multe lucruri nu apar aici - nu postez multă proză, și nici conținut în engleză, întrucât sper să public și eu un mic/mare document de atestare scriitoricească a David A. Marin-ului, într-un viitor măcar relativ apropriat (dacă cumva aveți posibilitatea și dorința de a mă ajuta în această privință, cred că știți unde mă găsiți) Am mai avut discursuri d'astea emoționante în legătura cu motivația mea când vine vorba de scris, și nu vreau să repet ce am mai zis și aici , deci voi adăuga doar faptul că, deși nu scriu în maniera tradițională (oricare/orice ar fi aia) atât de mult, sunt într-un constant process de scriere - arta, fiind reflexivă, făcându-ne pe noi cât o facem și noi pe ea, are meritul ei că există la fel cum un copil are meritul său că există, un merit diferit, pe lângă cel al celor ce i-au dat viață. Deci eu colaborez cu creația mea, și îmi respect creația, cred că poate mai mult(sau cel puțin diferit) de cum mă respect pe mine. Vreau, deci, să mulțumesc Divinității, Universului, creației mele, mie însumi, și celor ce-mi apreciază arta. 

Așadar, după următorul verset al aroganței, o să pun și niște scrieri în engleză - cu sau fără posibilitatea de a ofensa pe cineva. Nu sunt unul dintre adepții gândirii "Patria mea este limba română", consider că patria mea este Pământul, și voi crea în ce limbă simt să creez în momentul respectiv. 

Versetele Aroganței: 52. Moș Ene s-a culcat

                                               - David A. Marin

în aceea noapte,

s-a așezat încet in fata monitorului

Moale pe mașina de scris

In fata butoanelor

substanțelor

maestrul viselor.

Întins pe un tron negru, grizulat

Intr-un costum albastru granulat

Obosit, energic, viu:

Ca un spiriduș ce prinde 2 ore de somn

pe noapte si baga metamfetamina.

Moș Ene.

Simte-l curgând, simte-l pompându-ți în vene

REM dulce și apăsat, vise erotice pompoase

Fantezii și coșmaruri pulsându-ți pe vârfuri de gene.

Moș Ene.

Butonul roșu de pe colțul stâng din dreapta

Răvășește un cearșaf

Salma privește cum Ricardo

îl împușcă pe Armando

De dimineață, îi părăsește pe amândoi

Moș Ene

zice că

oricum erau idioți.

Switch-ul de pe controlalele din josul părții de sus

Unde monitorul pâlpâie sângeriu închis

Curg valuri pe plaja din munți și T

ea își dă jos hainele și-l ia de după gât

se trezește și tipul zâmbește ud.

Moș Ene zice

că trebuie s-o sune și el

cândva, cumva.

Funcționarul spiritual

Nickolas Enne

Pe hârtiile de munca zis „MOȘ ENE”

Domiciliat în districtul Infinit-3 din

Separeul Infinit-18 de pe Calea Prafului De Stele

Are timp liber odată la doua-trei mini-ere

O oră.

La finalul zilei de muncă,

În noaptea respectivă,

X copii văzuseră păianjeni și

Ca urmare au petrecut noaptea

Cu părinții lor capitaliști ce altfel

Nu petrec timp cu ei

X băieți pubertani făcuseră sex cu

Kagney Linn Karter

Si Y politicieni au pierdut mandatul.

13 posibile regimuri comuniste abdicate. 

Masa de vise

pixeli adormiți

curgând, tolăniți…

Brusc, ! ! ! !

Monitorul se închide.

Moș Ene tresare…

Vede ceasul, vede că

…acum e timpul.

Visătorul ce nu doarme niciodată

Ridicându-se acum, în mult-visata dată

Liber, visătorul ce nu doarme niciodată

Fuge pe holurile Clădirii Infinit-14

Clădire de birouri Sleep Incorporated

Liftul e stricat, o ia pe scări, se împiedică

Un sfert de etaj, se ridică aproape plângând,

Pierdut, fără respirație, alergând după un gând

Când ajunge la parter

Se oprește în fața unei uși roz

Respiră adânc și intra

Jazz ușor și mese bombon

Gogoși de smarand și

Cutii cu răvașe budiste…

Pe o canapea, o fată adormită

Nikolas Ene fuge, se impiedică

și cade peste masa unde-i ea

Se trezește, miroase a ceai,

Ene e cu așezat neîndemânatic

Peste fată, pe masă, a vărsat din ceainic.

„Scuze… Am întârziat…”

Ea sub el:

„Unde ai fost?”

El pe ea:

„Am adormit…”

Ea râde.

„De nu ai plecat?”

„Cum să plec? Te-am visat în fiecare noapte.”

În fine, cred că pot să spun cu ușurință,

Că-n noaptea aia, s-a … culcat și Mos Ene… 

Mos Ene, Mos Ene…

Vine pe la gene…

Vai de ele…

Închide ochii…

Simți praful de stele?

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

boom baby boom

                                  - David A. Marin

                                          21.05.2014

                      

I’m smiling from the roof, watching the helicopter above

as the zombies rush to me

I’m smiling, hearing the bombs drop

As I look at the picture of Her hanging on my chain

and as the zombies get closer.

I’m smiling, hearing the blood drip

as the zombies eat Jimmy

because Jimmy was a cunt.

I’m smiling

as I watch

the curse burn

while stealing looks at the picture of Her on my chain

and I’m smiling

as I get up

and I’m smiling

when I rain down Heaven on  the demons

and whether that Heaven stands in my grenades

or in my AK shooting without me looking

or in my smile

-          I think we all know

Since, damn, my teeth shine bright today

Chanting boom, baby, boom

To the sound of the Rock’N’Roll that the boys played in the morning in Vietnam

And smiling

At Her.

Boom baby boom!

Boom baby boom!

Boom baby boom!

And fucking booooom, baby, boom!

And like Frank’s gal Nancy said

“Bang bang”.

One request, my dear reader,

do imagine a splash of blood on that last refrain.

which smells slightly of salt

I wonder why.

Summer

              - David A. Marin

                  around June 2015

  

Now hear me out here

I have seen the dark fabric

in the gasps of the universe

thread lightly and push far

thread lightly , run hectic

Far, far away, far

Now serene,

Wine in hand

Fire in head

I touch the fabric

I talk to it

It acknowledges me

And I take my noble leave

 Like leaves in the summer

Scattered like in autumn

I see the youth of my age

 flying in parks

 frequenting bars

hosting parties

after festivals

and now

I can think of art

meaning

and a girl.

I feel art

meaning

and a girl

I feel serene

in my fortress

in my fort of All.

Watching my garden

from the balcony

 hearing the cats sleep

and fuck.

It's beginning to feel a lot like summer.

__________

Ficțiuni de Pulpă: 1. Taximetrist din Colorado
                         - David A. Marin, prin primăvară, 2015

Sticla asta s-a încălzit de când am început să o privesc atât de intens, și lampa luminează mult prea vag ca să vad tot ce scriu… dar mai luminează vag de pe hol, vine prin vizor o lumină difuză de scară rece de bloc. Cred că am închis după ce am terminat de curățat, oricum nu are cine să intre. Mopul e rezemat de cuier. Pizza asta mă enervează în draci, plină de ketchup, vulgară, ostenativă în exemplul ei de americănism prost, dă-l în draci de capitalism. Nu mai e pic de respect pentru nimic, nici măcar pentru mâncare. Ketchupul, în schimb, arată relativ atractiv, e vibrant, glazurat… roșu…
Mă sună mama pe fix… O las să lase mesaj, nu am nici cel mai mic chef să port altă conversație despre dispecerat și despre taxiul meu șutit de negrii la ieșirea din Colorado. Nu erau negrii, erau albi în toată ziua. Ca ăsta. Sentimentul e foarte dubios, uitându-mă la el, tipul care a adus pizza, încă stând în hol, zici că mă așteaptă să îi aduc bacșișul. Parcă îmi zâmbește, cu șapca lui întoarsă, mustața porno din ’80, uniforma galbenă comericală și converșii mânjiți în balta asta mare și groasă de sânge murdar în care stă. În sticlă, sângele lui devine din ce în ce mai cald. Am terminat prima felie de pizza, e o diavola rece – are gust de cauciuc. Noroc cu sângele, adevărata mea benzină, cu el dau totul pe gât. Mama vorbește în dodii pe fix – cică vine să vadă cum sunt, să vorbească cu psihologul, să verifice dacă am mai făcut prostii, dacă mi-am luat pastilele… În principiu azi a fost ok. Sângele e decent. Mai pe seară mă duc să îl arunc în Denver pe Rich de la Terry’s Pizzahub. Si nu, nu mi-am luat pastilele.

----------------------------------

Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.

 All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal. 

Super, COMPLOT, Kryptonite, un "critic" & subiectivitatea percepției.

În artă nu există alb și negru.

David A. Marin

8.53 AM, sâmbătă dimineață, am ajuns și eu din Popești-Leordeni pe la vreo 7.30, după ce am ars-o ca pe Krypton cu Kryptonite Sparks, și m-am trezit într-o dubă cu lumini roșii ambientale și, in loc să mă văd ca star principal într-un film porno cu buget limitat filmat pe film Kodak, m-am trezit într-un mancave glorios plin de Zappa, referințe muzicale, referințe la Sun Tzu și referințe la tot felul de artiști experimentali pe care nu îi auzi destul de des astăzi, și pe care un anume Italian înfumurat nu i-ar agrea, ca ar fi pur si simplu “de căcat”. Îl numim pe acesta, de dragul satirei, "Don Fretless". 

Seara magică. Dar avem prostul obicei de a țipa mai vehement când ne atacă cineva decât când ne farmecă cineva, și, deși ar fi mai estetic sa esteticizez și ficționalizez întreaga ultra-peripeție subsemnată, centrul eseului nu e asta, nu acum.

Vreau să punctez că articolul ăsta nu este un atac personal – e mai mult un rant, așa, de pus la tastatură dimineața, de o caterincă, două. Nici nu cred că îl pot numi un articol „psihologic” – sunt doar niște constatări, un studiu de caz asupra acestui tip. Adevărul e că îmi cam și place să mă cert cu oamenii ăștia, să răspund la caterinca lor ieftină de Dorobanți. E un prilej de a exersa tact, diplomație și tehnica de adaptare la situații – plus, cearta cu tipul ăsta, ce părea să aibă un tact egal cu cel al unui fascist pe acid, îmi dă un prilej pentru a vă vorbi despre niște noțiuni în care cred eu.

Eram și eu la cântare la SUPER, că ne-au zis băieții să cântăm. Și a fost blană.

Înainte să cântăm, în semi-lumina de lângă Question Mark, intr-o masa de tineret delicios, mult prea ușoară și tentantă în a fi romanticizată, m-a luat la mișto-uri tipul ăsta , profesor de chitară, care îmi părea inițial arab, și după am aflat că era Italian. O să mă spovedesc aici: m-au luat niște glume și insulte xenofobe cu tente orientale cât mă certam cu tipu’ pe faptul că evenimentul era nonprofit, ca după să îmi zică Kryptonite, cât mă confesam lor, întins pe undeva pe jos pe lângă biografia lui Zappa, semi-sprijinit în lumina de răsărit din a lor Fortress of Soltitude – mi-au zis că e Italian … și am realizat (din nou) atunci că etnia lui nu are nicio treabă genetică, și că prejudecățile mele bine îngropate au ieșit într-un mod mișelesc la momentul respectiv, într-un exces de nervi – deci arabii sunt tari, italienii sunt tari, și tipul ăsta a fost negativ pentru că este el negativ, nu pentru că este Italian, sau arab, sau ce pana mea o fi.

Acum că am clarificat asta, pot să fac glume rasiale și să mă motivez spunând că au valoare umoristică – tipul părea un fel de sincretism interesant între un muzicant cu diplomă care o arde pe la mese de gangsteri sicilieni și predă chitară, că în Familie nu a putut sa intre, si profesorul din Whiplash, sociopatu’ ala. Îmi mai zisese un prieten care a fost făcut să plângă de profesorul astă – si chiar nu consider ca acest mișto și această ofensă constantă care duce la exploatarea sentimentală a individului-student este o metodă productivă de a învăța pe cineva ceva, de a motiva pe cineva la a fi mai bun. Eu pur și simplu am fost enervat, nu personal, ci ideologic – de fapt, după o leacă de nervi, a venit dușul meu de iubire-de-sine și aroganță spiritual-aristică, purificându-mă de undele negative ale tipului ăsta. Efectul lui a fost unul infim. Nu e nimic special, se crede artist, și critic – un critic-artist, după el, din câte am înțeles – un fel de fascist democrat, cum ar veni. Evident că nu sunt multe șanse să iasă bine – unul creează, altul dă cu toporul în creație, de regulă făra un scop real, pragmatic, ci pur și simplu pentru că asta-i el. Nu vreau să repet ce au spus și alții înaintea mea:

Don Fretless ăsta a arătat spre o blondă de lângă noi, punctând că e urâtă și grasă, și întrebând indivizi aleatorii dacă e urâtă, că să îmi dovedească mie că nu există subiectivitate în frumusețe și în arta, și că fata este clar , pur și obiectiv URÂTĂ, și ai putea să o iei la ture doar după ce ai ieși din pușcărie, cu standardele jos și cu sexul aprins. Un silogism briliant, evident.  Am încercat să îi spun că fata chiar era drăguță în felul ei, și pe cealaltă parte să îi bag un Arghezi, estetica urâtului, dar evident că ce am spus a fugit pe lângă el. Ceea ce mi-a plăcut era că avea clar niște algoritme standard pentru a enerva artiștii ăștia “neînțeleși” ca mine, cum ar fi să mă întrebe câte note există(am răspuns 5, știu, mai am momente când sunt și eu paralel – fiecare cu jalea lui, că altfel nu am cânta în minor), și spunând că are cultura muzicală mai vastă ca mine, băgându-l brusc în conversație pe Bach, și să spună că Tom Waits mai bine rămânea portar (toți ascultătorii lui fiind idioți), după zicând că doar își bătea joc de mine și că nici nu a auzit vreodată o piesă de Tom Waits.   

După el, ce nu ii convine lui, cu un milion de fani, sau cu unul singur, nu e artă – sau e de căcat. Pentru ca el are o diplomă, ce îl “certifică și recunoaște LEGAL” să declare ce este bun sau nu, și ce este artă sau nu. Critică constructivă, ce mai. Nu știu ce facultate a absolvit tipul, dar în a 8-a mie mi-a povestit diriga de subiectivitatea percepției în artă și am cam ținut minte, mama ei de Academie, că mai zic și ei chestii cumpătate. 

Dar nu, nu, muzica este, evident, matematică, adică, cum să nu fie?! D’asta cânta Bob Dylan, nu?..., pentru că totul este despre tehnică și știința din spatele muzicii, și spiritul și energia și subiectivitatea sunt noțiuni d’astea de artiști neînțeleși care “o să ajungă să muncească la BRD la 18 ani” – a insistat pe BRD-ul asta de vreo 20 de ori, poate are ceva și cu grupurile financiare franceze, pentru că francezii o-r fi prea avant-garde și snobi pentru realitatea lui. Tipul încerca să mă facă să îl atac și eu mai personal, mai mult ca sigur. E un studiu de caz interesant, cum am zis și mai sus. 

Eu sunt individualist – însă asta nu înseamnă că nu pot baga și eu o tipologizare d’asta Jung-David A. Marin-izată. Vorbim despre asta la final.

Șpilul e următorul. Tehnica și știința din spatele lucrurilor e o necesitate – însă nu e baza. Nu contează cât de complex cânți, sau cât de greșit după normele tehnici, dacă spiritul artistic se simte, și daca creația ta atinge o undă spirituală pe tine și pe indivizi din jur, ești artist. Ce altceva e artă? Pentru mine, arta e a fi cel mai bun la a fi cine ești. Dacă îl luăm pe Chad Smith de la Red Hot Chili Peppers și pe Neil Peart de la RUSH, și îl pui pe Chad să cânte RUSH – poate o să cânte piese corect, însă cine simte muzica și arta trupei RUSH o sa știe că nu e Neil la tobe. Chad nu o să poată deveni Neil. Și nici Neil nu o să poată face lucrurile fix ca piperatul de Chad Smith.

De fapt, permiteți-mi să o duc și la extremă. Dacă iau un pictor de pe stradă și îl pun să picteze Dali, nu o să picteze ca Dali, dar nici Dali nu o să picteze ca el. Și eu refuz să declar că unul este mai bun decât celălalt – pentru că nu poți compara lucruri ca spiritul lor si frumusețea/estetica lor individuală, ca și cum sunt x și x+1. Sunt X și Y, amândouă necunoscute – și frumusețea e că nu le afli cu un calcul, ci prin Sine. Sunt eu mai hipiot, așa. Ha, am zis Sine, uite ce șmecher sunt.  

Prefer să-l ascult pe Tom Waits răgând despre prostituate, și pe Tim Minchin făcând mișto de papalitate cât ține 2-3 note la pian, și pe John Bonham cântând triplete cu atât spirit brut încat pare să se conecteze cu setul la univers(ceea ce probabil și făcea, sau așa simt eu că ar fi făcut), și pe Howlin’Wolf zdrăngănind pentatonice și plângându-se de nevastă-sa, decât sa văd un tip mort pe scenă, cu ochii la chitară, eventual puțin descheiat la cămașă ca să compenseze, cântând simfonii. Manca-ti-as arpegiile.  

Boss, eu îl țin minte pe Tchaikovsky ca pe tipul ală care a băgat tunuri într-o uvertură când ii se făcuse frig lui Napoleon, nu ca un cunoscător aprig muzical, tehnic si bazat. A spus ceva. Tunurile sunt tehnic corecte, oare? Nu dădeau microfonie?

În certuri, de multe ori aș fi vrut să fiu capabil să o bag pe asta și aia e:

Dar lucrurile nu funcționează mereu așa de ușor, că suntem oameni, și uneori scuturile sunt lăsate și se mai ridică și săbiile. Nu cred că sunt doar un hipiot care a văzut și el Dead Poets Society și a văzut cum a rupt manualul de evaluat-de-poezii  Robin Williams, zicând că e o drăcie și că e imposibil să iei vertical-orizontal-diagonala-pana-mea și să evaluezi niște cuvinte din sufletul unui om. Arta vine din suflet mai mult decât din minte sau din virtuozitate – fie vorba de literatură, muzică, film, sau orice altceva. Și cine naibii sunt eu să declar pentru toată omenirea ce este și ce nu este artă? Am auzit și eu de câteva noțiuni interesante și le-am băgat la cap – individualism, identitate artistică, subiectivitate a percepției, proprietățile spirituale ale unei opere artistice. Eu știu că dau din sufletul meu, și că arta mă satisface spiritual – altfel nu aș face-o. Eu nu cred ca Don Fretless, sau alți „certificați” a vorbit cumva cu Dumnezeul meu, că să afle daca asta este sau nu adevărat.

Nu îl declar idiot – nu îl declar nimic, că asta ar vrea el. Ar vrea la finalul articolului ăsta ars în 10 minute, cu cafeaua diluată pe birou și o caisă, și Tom Waits curgând din stereo, ar vrea să vadă că mi-a intrat pe sub piel, ar vrea să-i confirm asta cumva. Dar nu, nici măcar în cazul tipului ăsta nu pot declara așa ceva.

Zic doar următorul lucru – tehnica, teoria și știința se învață… Sufletul artistic ori îl ai, ori nu îl ai.

Muzica rămâne pentru mine artă – și deși tehnic muzical muzica mea poate fi mai mult sau mai puțin impresionantă, spiritual și artistic este puternic – pentru mine, și pentru alții. I may be a dreamer, but I’m not the only one… … … , “boss”!

Buona Fortuna artiștilor. Când mai dați de ucigași d’ăștia amintiți-vă Scopul și trimiteți-i undeva.

Pentru alți factori primitivi obsedați de alb și negru: 

P.S.: Cu toată diplomatța pe care mi-o permit, vreau totuși să spun că sunt sănătos și că îmi … în diploma, cariera, ideologia și în gusturile acestui Don Fretless. Fac asta, însă, personal, nu declar ceva pentru întreaga colectivitate a speciei. Gen. 

                                     

Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.

Versetele Aroganței: 51. Ursul brun cosmogonic de pe lângă Sinaia

                                                                                   - David A. Marin

"BEAR" with me here, there's surrealism.

În centrul galaxiei se află un urs

brun, încoronat, ce visează în decurs

de infinituri Întregul, cum a fost,

cum este, și cum va fi:

visează de la Naștere, până într-un punct

pe care îl știe doar el.

Ursul ăsta levitează într-o masă de sentimente

de intelecte, de cvintesențe.

în hibernarea lui, visează Totul,

și blana lui pufoasă, lină, mieroasă

ține balansul Universului X.

Ursul ăsta știe tot fără să conceapă noțiunea de a știi.

Orice faceți, nu îl treziți.

Astăzi, un zeu inconștient făcea sex cu o zeiță

și s-au trântit amândoi prin astre, lovind stele,

și vreo 2-3 nebuloase,

până când au lovit peștera ursului.

Cu labele ridicate în substanțele

din jurul sferei sale transcendente,

Ursul a deschis mai întâi un ochi

și pentru prima oara a privit

și inima sa rece din lipsa folosirii

a început să se încălzească.

Când l-a deschis și pe celălalt

și a privit din nou,

a simțit, pentru prima oară.

A simțit teamă. 

Ghearele, crescute imense,

au rupt fluidele mieroase

ce îl țineau captiv în Infinit

Zbătându-se cu planurile realității

Ursul își rupe coada în colțul sferei

și purcede din Timp în Spațiu

Ursul acum, este.

Crește, crește, și înghite o stea

cât privește zeul în ochi

și își arată colții.

Ursul simte, acum, furie.

Blana ii se ridică într-o rază de foc.

Zeul privește confuz, și după

în teroare, cât Ursul rage din nou,

și spre roba sa albă saltă:

Îl prinde în colți și îl trântește într-un Soare.

Mușcă, de 3 ori la viteza luminii, din

omniprezența zeului, acum liber din al lui chin,

Dar zeul prinde inelul lui Saturn în palme și

Îl aruncă în Urs, lovitura trimite animalul într-un

meteorit pe care îl prinde între labe,

 ghemuindu-se în jurul lui

și năvălind în zeu, și după în zeiță,

într-un foc imens, consumator,

sânge multicolor țâșnind într-o lună,

cât rage, rage, rage, de se cutremură

întreaga existența universală.

Zeul cade în genunchi, și zeița cade lată,

Iar Ursul se ridică în două labe, vrând să

vorbească, dar din botul său ieșind doar răgete.

Așa că atinge cu mintea Infinitul și comunică

în unde dureroase, cerebrale, largi și animalice

Întreabă de ce, de ce are atâtea de ce-uri în cap,

Și cine i le-a pus acolo?

Zeul și zeița nu știu nimic.

Nimeni nu știe nimic.

Iar Ursul știe totul.

Țipătul lui crește atât de mare,

Într-o explozie inexplicabil de mare,

Și Ursul începe să înghită sentimente

Și Cunoaștere divină

Devenind din ce în ce mai mare.

Simte, acum, răzbunare.

Simte acum, vanitate.

…și brusc, Ursul…  dispare.

Un vânt prăfos, melancolic

bate lent, copleșit, cosmogonic.

Zeul și zeița plâng îmbrățișați…

Saturnienii se întreabă de câte

ori vor mai trebui să își schimbe inelul.  

*

Acum câteva minute,

m-am dat jos din mașină

să mă ușurez în pădure,

în drum spre casă, de la munte,

și ridicându-mi privirea,

lângă mine, bând dintr-un pârâu,

era un urs.

Și m-a privit, neîndemânatic,

ținând un pește în labe, 

omniscient.

Învăța să meargă în patru labe,

Învăța să fie urs,

știa și el doar totul.

Am simțit și eu teamă

Iar Ursul a simțit fericire.

Am șoptit: de ce?

Iar Ursul a mormăit,

Și s-a întors spre niște pui

blănoși, drăgălași, căprui.

În spatele lor, o ursoaică.  

O undă parca mi-a atins atunci

mintea și sufletul, chicotind:

“Oh, Pământene, taci și fii!”…

“Mor”, cică spun urșii mereu.

Acum mă întreb dacă așa-i.    

Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.

Versetele Aroganței: 50. Poezie de testament la 16 ani

                                                       - David A. Marin

Să ne trăim. 

Aștept, la final, 

alungit pe pat,

cu coroana pe cap,

cu toate... ele ce-au

fost și o să fie 

și au fost să fie 

privind cu ochii mari

de pe toate părțile

 și în jurul lor 

prieteni zâmbind

nu știu dacă poate și copii... 

M-ar lua toate de mână 

și m-aș gândi la toate versurile 

 provocate de ele, ei, de noi, de voi,

m-as gândi la tot și la nimic

la discuția aia despre proiectul Venus

din bucătărie, în miros de tărie și orgie,

despre Guevarra & cubaneze 

la ele căzând titireze

la democrație

la cum râdeam și scoteam capul pe 

geam să găsesc aer în fum

la flicărul fermecat al prezervativului

rozaliu de pe noptiera de lângă patul

ăla când am intrat peste ăia atunci

M-aș gândi la spirit 

la țâțe.

privind în jur cu aroganţă finală

cu ultimul meu urlet carismatic

lung şi şoptit...

Și m-as uita la toți

și la mine

și la ele, cum și cine sunt, 

cum și cine erau, 

cu sânii mai fragezi atunci... 

Și când aș auzi alt plânset

aș da încă un zâmbet

înca un zâmbet final

din patul meu regal

și închizând ochii, poate, 

aș vedea un rânjet 

și o scară, astral

spre ce o fi Acolo 

aș vedea o poartă, 

și as auzi, divin și

îngeresc 

vin sfânt, trompete,

tobe și chitări electrice

vicii fără păcat și amor divin

și la poarta aș privi și

s-ar auzi: "Haide, David A. Marin!"

ce e acolo, nu pot povesti, 

dar pot spune că aș întoarce

capul și aripile noi în spate

la ei și la ele, plângând, râzând 

rarefiate

și aș zâmbi...

și după aș privi din nou în fata

urcând ultima treapta

și as zâmbi...

M-ar îngropa a doua zi

și la veghe 

ar vorbi de muzica, sex și fete. ..

și aș zâmbi... 


Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.

Versetele Aroganței: 49. Ultima bodegă

- David A. Marin

La masa din spate era El,

un individ înalt, plin, cu

ochi negri maţi și mânuși verzi

cu o bere caldă-n mână, cu

costumul negru-n picațele, cu

buzele întredeschise așteptând

pe toată lumea, și pe nimeni, cu

mâna stângă după cap,

rezemat pe ultimul dulap.

Iar pe scenă, două fete

îsi lingeau sânii încet

și un saxofonist cânta

pe Coltrane

cât un circar mânca

fulgi de nea, cu

nasul îi manca.

Patronul, o scoțiancă-naltă,

Draguțică, cu buza puțin julită,

doua-trei becuri cam albastre, cu

neoane argintii.

Pe alocuri, soiuri și soiuri, cu

haine rupte, cu

zâmbete pierdute, cu

banii de pâine prinși de dantela verde

a uneia dintre fetele de pe scenă, cea cu

parul verde.

Unul, tinerel și blond, în geacă de piele,
Cu neoanele reflectându-se în ochelarii săi de
soare, căci "pentru el soarele nu apune niciodată",

Scria o poezie la o mașină de scris comunistă

O poezie despre un tip dintr-o bodegă… 

La masa din spate era El, cu

un zâmbet și o lacrimă discretă, cu

un trandafir vibrând tutun în sacou, cu

mâna pe sticla pe jumăte goală, cu

telefonul închis de două zile, cu

un bilet de avion rupt...

(poate de plecare, 

poate de întoarcere, 

oricum, care-i diferența?), cu

ochii pe cele doua fete, cu...

5 milioane de dolari in banca, și cu

...înca unul pus în nota de plată.

Zâmbind.


Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.

Versetele Aroganței: 48. Amor capitalist

- David A. Marin

Ploşca îmi arde cu ardoare

 și lichiorul mă bea cu jale

 cât te privesc pervers-copilăresc

simulând, parcă, flăcări abandonate

gândindu-mă la cum te-aș putea adora

și poate, în alta lume, urî

…după vreo 2-3 luni. 

Ploşca îmi arde cu ardoare, vibrând

din buzunarul de palton, să știe vrând

care-i faza...

care-i faza cu mine

cu mine și cu zidul zâmbetului tău sângeriu
cu mine și cu paltonul tău roșietic-sovietic

Și numele tatălui inscripționat pe ea

parcă șoptește argintiu:

"e bine cu fetele".

Ajung acasă, privesc luminile ambientale

mă întind undeva

si ele-mi vorbesc...

De pe stică, Johnny Walker pășește

și vine peste fața mesei

îi aud bastonul, prietenește…

și ceva imens vestește…

De pe tejghea, Jack Daniels mă ia de umăr

și mă privește-n ochi

Simt cum Zâna Verde mă sărută pe obraz

un sărut ud ca absintul

și Jagermeister mă ia pe el

mă prind de coarnele cerbului și zbor

Bacardi, cu aripi de rom dulce mă gâdilă

cu un vânt cubanez, gălbeniu

printre nori de White Russian

și toți șoptesc

și toți șoptesc...

tovarășii mei consumeristi

oligarhii mei capitaliști

toți-mi șoptesc…

"Ia-o"

"IA-o"

"IA-O!"

Mă doare capul…

DEMOCRATIZAREA MAFIEI / MICĂ SINTEZĂ A NAȚIUNILOR UNITE ALE BĂIEȚILOR ȘMECHERI

-         David A. Marin

Mulți dintre voi sunteți familiari, firește, cu faptul că sunt un individ foarte pasional.  Pe lângă pasiuni, am și câteva "hobby"-uri interesante - aceste interese dau într-un amalgam interesant împreună cu pasiunile mele, și așadar adesea apar opere precum aceasta.

Și da, am implicat foarte subtil faptul ca mafia poate fi interpretata ca un fel de "hobby" pentru mine. 

E o fază in Sopranos care m-a pus pe ganduri ceva mai mult… Tony, capo familiei din New Jersey, se intalneste cu fiul capului altei familii, ce decedase de curand, cu consilierul lui si cu mana lui dreapta. Intre fiul  fostului cap al familiei si mana lui dreapta incepuse un conflict rece, ce a devenit mai tarziu foarte cald, pentru conducerea gruparii.  Tony Soprano, incercand sa medieze conflictul, propune o solutie remarcabila: un triumvirat. Pentru cei ce nu sunt familairi cu ideea de triumvirat, un triumvirat este impartirea puterii unui stat intre 3 conducatori – termenul e originar din Roma Antica, cand Cezar, Pompei si Crassus impart puterea intre ei.

In momentul acela, mana dreapta a subsemnatului Don mort izbucneste, replicand taios: „Ți se pare că suntem Națiunile Unite?!”

Inițial, replica m-a făcut să rad… Iar râsul duce, uneori, la analiza umorului…  Întrebarea este bună de pus fără conotația sarcastică - Este mafia cu mult diferită de Națiunile Unite?

Propunem spre rezolvare această delicioasă dilemă plină de taboo. Vom face, mai întâi, o mică sinteză.

                                    (Propuneri de coloană sonoră pentru citirea eseul, firește)

Mafia modernă, de toate tipurile și națiile, cu model de bază mafia siciliană, își are originile pe la finele lumii feudale italiene… Odată cu anexarea Siciliei la restul Italiei, s-a manifestat o foarte mare privatizare a pământului, mulți țărani fiind împroprietăriți cu teren. Autoritatea siciliană, în schimb, într-o perioada de tranziție prelungită, a eșuat politic, social și administrativ, fiind de regulă absentă în viețile de zi cu zi ale sicilienilor noștri – deci, pe românește, cum nu erau gabori ca sa îl ajute pe Nea Pedro să prindă hoțul de oi, Nea Pedro a plecat să caute alți băieți cumsecade care să-l ajute.

…și cum mai era și un Nea Antonio, și un Nea Furio, și unul avea probleme cu a lui “mia figlia”, că s-a distrat prea mult cu băieții și a rămas borțoasă, și cum lui Nea Furio îi furau strugurii, și Nea Antonio cât și Nea Furio și-au chemat “băieții lor”…  E, și cum băieții ăștia răspundeau mai repede și mai efectiv decât gaborii noului stat Italian unit, băieții ăștia au devenit tipii la care mergea fiecare Cutărescu care avea “problem prin cartier”. Băieții ăștia au devenit prietenii omului de rând, și gaborul omului de rând.

În 1864, un tip, Niccolo Turisi Colona, zice ca a aparut o secta de banditi, niște băieții, prin Sicilia de Vest, care cica nu doar fura cai si sterpelesc carute, dar o mai fac si… cu dedicatie. Ei nu sunt doar bandiți, pentru că au prieteni, și pentru că nu sunt orișicine.

Băieții ăștia, au început să nu mai poarte bâtă și cuțite, ci scuipători de jar, și băieții ăștia nu se mai întâlneau la colț de stradă, ci in case frumoase, și băieții ăștia au început să poarte costume scumpe, și să primească oamenii în audiție in casele lor frumoase… și băieții ăștia nu mai acceptau acum orice băieți, doar băieții care știau cum să se facă de-ai lor.

I-a naștere, din fum de pipă, de prin sate de câmpie adâncite în soare, din rânjete pasionale, și tăcere organizată, din urletele băieților noștri, cu fete de Nea Antonio, înfocate pe la nădragii lor… i-a naștere Mafia.

Utopia, sau distopia mafioată durează decenii multe. E țăranul, e guvernul, și mai presus, e băieții.

Aici treaba devine mai interesantă, că apare Sauron. Alt băiat, asta mai al dracu ca băieții noștri, pe nume Benito Mussolini, poate vă spune ceva, se decide el să fie băiatu’ mai mare, și sare la atac pe băieții noștri.

Benito era tipul acela care prin anii 1920 s-a decis că Italia e cea mai șmecheră treabă și că oamenii trăiau prea calmi și dublau prea mult consoanele ca să rămână afacerea așa. S-a gândit el că băieții noștri nu erau serioși și ca nu făceau lucrurile atât de cu acul-în-fund cum ar trebui când ești băiat mare – problema nu era ca băieții noștri mai omorau și ei, problema era ca nu omorau stând drept, fără expresie și că nu purtau cămășile negre. Când nu ai stil, asta ți se întamplă, ce să-i faci…

E, în fine, când Benny a trecut prin Sicilia, un primar, adică, un băiat de-al nostru,  unul mare, Francesco Cuccia(știu, sună sexy) l-a luat mai într-o parte și l-a întrebat “Fratello, da’ tu ce vii cu astia, asa intepati, la noi aici? Nu sunt eu sa te protejez?”… in fine, imi imaginez ca ceva de genul.

Benny a tacut.

Aceasta mica discutie, foarte onesided, a dus la razboiul direct cu Mafia. Francesco le-a zis celor din oras sa nu treaca pe la discursul lui Benny, Benny s-a crizat, si s-a ajuns cu jale, multi dintre baietii nostril au devenit baieti cu aripioare, si mii au ajuns baieti in inchisoare.

Benny, super-eroul, ce a reusit sa distruga aceasta odioasă grupare de criminali, a continuat cu o incredibila cariera în domeniul gazelor, mai exact împreună cu un alt om de success în domeniu, un tip pe nume Adolf.

Și mafia asta se  cam separă – băieții noștri își pupa fetițele și o tulesc în State, sau rămân și o duc mai cu jale ceva timp, până când Benny se cam duce și el să vorbească cu băieții cu aripioare , și vin Americanii, să aducă libertatea înapoi.

Din cenușă, se ridică din nou Mafia siciliană, mai cu jale, mai vioi, dar, în orice caz, sus.  Și peste mări și peste țări, Carlo Gambino, Joseph Bonanno, și alții, care au venit ori mai tarziu, ori mai repede, precum Joe Masseria, Salvatore Maranzano, au dat scânteie mașinăriei ce va duce la formarea celor 5 familii în New York, și, prin tranziție, la epoca lui Al Capone, a… Băiatului Cel Mare.

Cât în Italia înca trăgea Benny, în America se treziseră ăștia că sunt probleme cu băutura și a început prohibiția… Aici, e total altă poveste, greu de tratat în câteva pagini. Adevarul a fost că cei ce contribuiseră la ilegalizarea băuturii, precum omul politic irlandez-american Nucky Thompson, era și gangsterul care avea de gând să o comercializeze mai târziu – scopul lui Nucky, precum a multor altora, era simplu: banul facut prin vanzare venea direct in buzunarul lor, nu mai trecea prin institutiile statale.

                                                                 (Charles "Lucky" Luciano)

In contextual prohibitiei, Al Capone se imbogateste. Se ridica la putere într-o ascensiune uimitoare, preluând ștafeta de la Vulpe, Johnny Torrio.  Al Capone e un rege, un monarh absolut, cu un cult al personalitatii nu doar in mafie, cat si in lumea populara, in mass-media. Al Capone nu e doar un gangster, ci si un soi de „starletă”. Am putea spune ca stie sa fie iubit si sa fie si temut.

Domnia sa tiranica dar … caterinca tine 7 ani. E pus in puscarie pentru evaziune fiscală, pentru 11 ani.

Lucky Luciano, alt băiat tinerel, da naștere acum la ceea ce va duce, în cele din urmă, la adevărata Instituție ce va deveni Mafia.

Lucky, împreună cu Meyer Lansky (unul dintre fondatorii Kosher Nostra, mafiei organizate evreiești-americane), trimite în vacanță mai mulți băieți mai puțin îngăduitori și adună la o masă mai

mulți italieni cumsecade. Se taie la mână toți și se înfrățesc.  

(mic exemplu de ierarhie a mafiei italiene-americane)

Aici faptele devin interesante. Luciano rămâne, desi frate cu ceilalti șefi, „mai-marele” lor – insa nu si oficial. Inainte de Luciano, Salavatore Maranzano era capo di tutti capo – seful tuturor sefilor. Dar odata cu afirmarea sistemelor de securitate americane, precum FBI-ul, si odata cu nivelul mai mare de „publicitate” de care incep sa se bucure mafiotii, este evident ca un capo di tutti capi iese prea mult in relief si este prea usor de atacat, atat de gabori cat si de alti criminali.

Asadar, Luciano prevede un alt sistem – un fel senat – The Commission. Comisia este un comitet de organizare si administrare a mafiei, unind sefii celor 5 familii din New York, ce se concretizeaza tot odata cu Luciano, impreuna cu alte organizatii de origine italiana – Chicago Outfit s.a.m.d.

Se stabileste faptul ca sefii famililor se vor intalnii odata la 5 ani, sau cand e nevoie sa fie rezolvate anume probleme. De asemenea, se stabileste ca, pentru ca sa fie introdus un nou membru in corpul institutiei, acesta trebuie sa fie aprobat de toti sefii. Comisia se largeste ca pregnanta, atat demografic cat si institutional, si devine adevaratul corp de baza al crimei organizate din Occident, ce va influenta sisteme interlope de-a lungul lumii.

Ultima intalnire atestata si intreaga a Comisiei a fost in 1985. Dupa asta, RICO, operatiune FBI de constanta supraveghere ca scop de gasire a unor verigi slabe in mafie si arestare a multor membri, se intensifica si duce la necesitatea unui approach mai incognito pentru mafioti, mai putin monumental. Ordinele incep sa fie pasate din capo crimini prin consigliere, din consigliere prin caporegime, din caporegime prin soldati sau prin alte configuratii, convenabile si eficiente pentru bunul mers al operatiunilor. Orice membru trebuie sa dea bani celui ce e mai sus pe scara ierarhiei decat e el, ce va da bani mai sus la randul sau, si in felul asta o taxa de munca maricica ajunge si la Godfather.

Observati cum lucrurile incep sa para mai putin despre crima si mai mult despre un adevarat stat? Despre un adevarat corp de munca, despre o adevarata institutie, o adevarata lume alternativa, cu guvernul sau alternativ? De altfel, ce diferentiaza „Cosa Nostra” de alte institutii politice in afara de sange varsat care se vede mai usor decat sangele varsat in politica conventionala? Pot indrazni sa spun ca Natiunile Unite, de altfel, si-au permis sa declare o tara din Orient ca fiind o alta tara, doar pentru ca avea un surplus de oameni fara patrie ce trecusera printr-o tragedie imensa. 

Cosa Nostra isi permite sa fure, sa faca trafic de droguri, eventual prostitutie, loansharking, intimidare sociala si diverse alte moduri si trucuri de scos bani. In adevar, insa, cei cu adevarat infricosatori sunt N’dragheta si alte familii pur italiene – mafia italiana-americana este o structura democratica cu o ierarhie bine-definita ce opereaza cu tot felul de trucuri economice si politice, fraude mai mici si fraude mai mari, si multe, multe cazinouri, dame si dame de companie, arme s.a.m.d. Niste baieti de regula isteti, bine organizati, ce asculta unii de altii si fac chestii ilegale sa scoata niste malai. Dar cine nu face asta? Statul tot fura de la popor, si poporul tot incearca sa fure statul, cam peste tot.

In cele din urma, Cosa Nostra e o institutie, din anumite perspective democratica si …autonoma(„Our Thing”), ce are un impact imens asupra cursului economic si politic al lumii, nu numai dintr-o perspectiva interlopa, ci generala. Prin Cosa Nostra trec anual zeci si zeci de milioane de euro – ganditi-va cati bani trec si prin mafia rusa, prin Yakuza, prin triade, prin Kosher Nostra, prin camatarii de la noi si prin multe alte organizatii criminale.

Ganditi-va ca, prin ’40, al doilea razboi mondial, Charles, Lucky Luciano era la racoare. Guvernul american l-a vazut ca pe o resursa brilianta – l-a contactat, si, dupa ce i-au redus sentinta si l-au mutat mai aproape de New York, Luciano a inceput sa lucreze cu guvernul pentru a oferi ajutor militar. Albert Anastasia, aliat de-al lui Charles, ce controla porturile, promite lipsa grevelor muncitorilor de pe porturi in timpul razboiului. Luciano, de altfel, a adus armatei SUA si contacte de Mafie in Sicilia.

Nu am de gand sa transform eseul asta intr-o glorificare a unuia dintre cei mai marcanti gangsteri din istorie, dar am de gand sa spun ca statul si autoritatea nu a ezitat niciodata sa se foloseasca de mafie precum s-ar folosi de oricare alta institutie conventioanala statala, de oricare alt exponent al sistemului politic, social, militar, cultural, fiscal.  Mafia este parte din stat, din sistemul global, si este greu sa ne imaginam un declin final pentru ea intrucat Luciano & co. nu au creat doar o organizatie particulara, ci un sistem, o ierarhie, o idee si o notiune ce se reface oricat de mult ai incerca sa tragi in ea – Mafia a fost conceptualizata, si astfel se poate deforma, forma, si reforma intr-o constanta circularitate interlopa, o institutie a crimei, prostitutiei, cazionurilor – dar cel mai mult, o institutie a banului.

Daca vreti vrea vreodata sa scapati de mafie, nu veti putea scapa de ea prin gloante, nici prin procese, nici prin incercari nesfarsite de evaziune fiscală și persecuție legală – istoria atesta asta, atât cea veche cat si cea recenta. Probabil că singurul mod de a opri mafia, de a transforma crima într-o delincvență infimă din perspectivă demografică, este și singurul mod de a opri războaiele și de a ajuta la traiul în abundență – trebuie să scăpăm de ban. De curs valutar. Căci fără ban, nu se mai trag gloanțe, că nu mai ai de ce să găsești pretexte.

…Dar asta e altă discuție, de care tot vorbesc, si de care o sa tot vorbesc.