Cioturi despre viata, muzica, filme si alea-alea, cu un tobosar.
//Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
Astazi a fost, probabil, cea mai productiva repetitie de pana acum. Defapt, a fost mai mult o repetitie care a legat totul. Am legat si metalul, am legat si Jazz-ul.
Un orgasm muzical plin de influente artistice, corzi, ritmuri si rasete...
Mai mult sau mai putin.
Formatia noastra, dupa cum stiti pana acum, se numeste The International Railways of Metal, prescurtat I.R.M. Cand te gandesti la numele asta, normal iti sare un gand rasaritor ca este o formatie exclusiv de metal, nu?
Eh, am spart aceasta bariera astazi, pe data de 7 noiembrie 2012. - David A. Marin, tobosarul; Alex Mereu "Forever", chitara solo; Cristi si...si atat...., chitara de armonie; si Horia Stan(Eee!!!), chitara bass.
Pe partea "agresiva", metal-ul a sunat bine si exact cum trebuia. Sigur, Horia a mai uitat unde se mai baga cablul, Cristi a mai dat o coarda proasta, Forever a mai primit cat-un bat in cap, eu am mai pierdut cate un bat in timpul cantecului... Intuitiv, haos-ul face parte din repetitile noastre din aceste zile. Dar formatia noastra este un haos elaborat. Un haos fluid, care curge cum curge sangele din colti unui vampir... Dupa ce a mancat paine sfintita....
Jokes aside, a sunat bine - un metal curat, neoxidat, dabea scos din pamant si batut la fierarie... Dabea astept sa va arat si cantecul, cand o sa il postez saptamana asta sau mai tarziu - eventual o sa o fac, cand nu o sa mai fiu prins in cele scolare, si o sa am un ragaz de timp in care sa o pot atinge pe Lucy in cer, sa i-au un diamant si sa scriu :P.
In afara acestor argument mai mult sau mai putin valide, in seara asta am legat toate nelamurilile. Multumim mult lui Nunu, Soe, Mihai, Nicoleta, Dl. Minel si toti cei care ne-au ajutat. Sigur, nu suntem nici pe departe la inceput, dabea am dat pe acolo cateva corzi si ritmuri, dar macar suna bine, si - la fel ca democratia la americani, este arta haosului elaborat, si nu intentionam sa lasam fanele uscate...
Si fara alte cuvinte timpurii, va las cu magnificul si minunatul solo a lui Forever, cu ritm-ul sufletesc a lui Marin, si acompanientul elegant a lui Stan(eeeeeeeeeeeeeeeeeee!), impreuna cu chitara ritmica a lui Cristi.
In momentul asta, va rog, cu tot respectul necesar, sa ma lasati sa ma mandresc cu talentul meu si talentul fiecaruia din formatia noastra mai mult sau mai putin respectabila...
Admit ca am incetinit tempo-ul la un moment dat, si asta este vina mea, admit ca sonorizarea bass-ului a fost proasta, admit ca chitara ritm are probleme de sincronizare, si admit ca si Forever a mai lua inainte, dar suna interesant si bine, si speram sa facem o versiune mai optima si mai interesanta pe viitor.
Sa va bata Rock-ul intelepciune!
- David A. Marin, tobosarul.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------Edit 09.11.2012, melodia a doua din album:
O sa incep sa dezincolacesc de la inceputul zilei pana la final.
Dupa cateva zile de truda conlucrata, am finalizat si costumul meu de Joker, cu tot cu un monolog personal si cateva scene actoricesti... De ce atata truda? Pentru o petrecere, mai mica sau mai mare, ce s-a tinut in limitele scolii.
Machiajul, dupa cum puteti vedea in poza asta:
...putea fi sufocant, mai ales dupa 6-7 ore in care am stat asa...
A meritat, si pentru reactile colegilor, si pentru reactile profesorilor de pe holuri si chiar copiilor. A mai fost un "cicatrizat" ca mine ( Get it? Joker? Scars? ) care s-a imbracat la fel, dar am ajuns la comun acord cu Joker Sr. si Joker Jr. The preachers of smiles!
In final, Halloween-ul nu este o sarbatoare romaneasca, si nu e nici prea "Crestinesc" sa ai o sarbatoare dedicata spiritelor, dar mi se pare prea inchis si prea limitat sa ai o ratiune care implica o singura cultura si numai una. Multiculturanismul este divers, si diversitatea nu este plictisitoare. Intr-un fel sau altul, influentele din al doilea razboi mondial s-au infipt adanc in Romania, impreuna cu era Ceausescu. Partea trista este ca unii parinti, bunici continua sa ramana in acel stagiu din care nu prea au iesit complet, mai ales cei in varsta, si - si mai trist este ca parte din tineretul mai inchis la minte sau mai "drastic", cum ar veni, acepta acest rationament si il trimit mai departe. Nu, Hallowen-ul nu este o sarbatoarea romaneasca, origineaza din Scotia - nu "de la Americani", cum zic alti inspirati.
Halloween-ul, original, se numea All Hallows' si, in engleza veche, se pronunta, mai mult sau mai putin: "ealra hālgena mæssedæg" --- "Ziua Mare a tuturor sfintilor". Nici macar nu este "ziua spiritelor rele", este pur si simplu o sarbatoare care a deviat cu vremea. Si, fara sa o mai luam religios, este un gest frumos si un simbol al mintilor deschise, care acepta mai multe culturi in tara lor, mai multe filozofii si mai multe idei. "Sarbatoresc" Halloween-ul acesta ca sa arat ca sunt de acord cu un stil de viata mai deschis, cu opinii mai deschise dar bine structurate si cu o idee mai "prietenoasa" asupra acestui univers. Incurajez pe toata lumea care citeste acest blog, cel putin pe viitor, sa va luati un dovleac la sub-brat, un costum inspaimantator si sa plecati pe unde va cere ziua imbracati asa. Arata-ti ca Halloween-ul, in final, simbolizeaza ceva pozitiv. Da, sigur, suntem imbracati "inspaimantator" - dar daca toti oamenii sunt imbracati, pentru o zi, inspaimantator, nu inseamna ca sunt toti mai familari unii cu altii? Fac parte dintr-un colectiv care poate socializa mai usor, si poate gasi mai multe interese comune pe baza costumelor. Cum, eu, de exemplu, m-am intalnit astazi cu "celalalt Joker". Alt exemplu, in timp ce stateam "in-personaj" si vorbeam cu colegii, ma observat un strain care mi-a complimentat abilitatea de a vorbi aproape fluent in engleza, ceea ce a dus intr-o conversatie despre maturitatea si facultatea la care merge respectivul. SOCIALIZAM. NE DESCHIDEM MINTEA. ACEPTAM NOI CULTURI. SUNTEM MAI BUNI. SSIIIIIII o facem printr-un mediu cat mai amuzant si epic, care este HALLOWEEN-UL! ----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Mai tarziu, am plecat la repetitii cu formatia, I.R.M. - The International Railways Of Metal. Dupa o zi lunga, unde am fost si persecutati, si aplaudati, si notati dar si impresionati - am decis, asa, costumati cum eram, sa cantam legendara piesa fara nume pana cantam fara-numar. Dupa jumatate de ora, am realizat ca piesa,- am terminat-o, si chiar nu mai aveam ce sa mesterim. Asa ca ne-am decis sa facem jam session. Forever, care tocmai si-a pierdut chitara - in sensul in care trebuie sa o repare, era extrem de trist si dezamagit. De ce? Overdrive-ul nu suna cum trebuie pe aceasta tonalitate, tonalitatea chitarii back-up de la Rockschool. Ne-am gandit noi ce ne-am gandit, basistul pe ganduri, chitaristul ritmic pe ganduri, tobosarul pe ganduri - pana ce, in final, am descis sa facem o sesiune CLING. O sesiune CLEAN, daca vreti. Fara fragmentatii instrumentale, fusuri deschise, doublu-bas, overdrive...
Forever nu a fost incantat, dupa cum puteti observa in poza de mai sus. In ciuda faptului ca Maiestatea sa "metalista" vroia sa cante, pai, metale! am ajuns la un compromis. Fiecare canta un solo, si ne filmam unul pe celalalt. Se termina bateria aparatului, se termina si inspiratia solo-istica.... Ramane o singura alegere. Sa cantam ce ne vine in capatana. Ce a inceput ca un solo Metallica s-a terminat ca ceva...ceva majestic, regal, special, impresionant...linistit. Am inchis toate cele fragmentate, fusul - overdrive-ul - supra-basul si am cantat, pentru prima oara in viata noastra de mici artisti, un jazz mai mult sau mai putin adevarat. Suna... linistitor.. Calm....Cald...Rece.... era armonie. Groove-ul tobei, plangerea chitarei, urletul bassului, totul era la locul lui/ei... Am stat asa, cantand aceeasi tema de repetate ori...Pe la finalul orei, intra Soe. Se uita la noi uimiti, pleaca din camera, mai cheama inca un profesor. Vede ca merge treaba, in premiera - JAZZ! si chema si mai multa lume. Parca eram la un spectacol foarte a unei formatii de college drop-outs... Dar era familial, pentru ca, in final, formatia noastra este o familie mai... mai putin functionala, dar amuzanta... Much like the Adams. Un moment din Jam Session:
Hai ca v-am lasat, Sa va bata Rock-ul intelepciune, David A. Marin, Tobosarul. P.S: Unii, mai exact profesoara de muzica, draga de ea, mi-a facut observatie ca ma semnez "Prenume-Nume". Mi-a recurgitat ceva ce, probabil, i-au tot spus si ei profesorii cand era mica : "Cand o sa fii tu ministru, atunci te semnezi asa". E, doama profesoara - tin sa va spun ca tatal meu, si, daca l-as fi cunoscut, probabil si tatal tatalui meu si chiar tatal tatalui tatalui meu s-au semnat mereu sub acest model. Mi se pare mai bine sa iesi in evidenta cu individualitatea ta, nu cu familia ta. TATA se semna "Patric Petremarin", si eu ma voi semna, cat timp am dreptul, intr-o democratie, "David A. Marin", pentru ca asta sunt si asta voi fii. Iertati greselile de gramatica, o sa fie corectate pana maine, mai mult ca sigur... Este deja tarziu sau devreme, depinde daca te uiti din punctul de vedere nocturn sau matinal. Asa, de seara, va las cu un XX.
Asa, de luni seara...Cititi cu site-ul asta pe spate, daca nu auziti ploaia, si cu cantecul de mai jos... Pentru experienta completa :). http://www.rainymood.com/
Hai ca am intrat in modul meu... Acel mod cand vad ploaia gandiland gecile de piele... Oamenii grabindu-se prin oras cu scopurile lor primavere... Acel clipocit calm al noptii melancolice, pupandu-ma pe ureche... Respiratul acela calm si fuserit al fetelor gingase, calde din canadienele lor timpurii... Fetele ce pasesc cu inocenta lor seducatoare, prin calaia atingere cazatoare... Aceea rutina mult-iubita, aceea rutina mult-uitata, aceea rutina a vietii visatoare, Unde cad si pic, si pic si cad, iarasi in corzile iubiti-mi ploi.... Doar ca sa treaca din nou si iarasi sa vina, Si mai gingasa, si mai inocenta, si mai risipitoare, dar si mai iubitoare... Atinge-ma, ploaie, si gandila-ma iarasi, ca iarasi o sa vii, si iarasi o sa pleci, dar eu raman.. Raman sa te vad si sa te plang in clipocitul tau etern, cu aroganta mea pacatoasa, Vrand-nevrand sa imi saruti iarasi auzul meu cu al tau ritm etern...
- Versetele arogantei, "Ploaia cea seducatoare" David A. Marin
Ca un fan mai mare sau mai mic a seriei James Bond, pot sa spun...ce...sa... Doamne, sunt atatea de zis...Filmul asta a fost...
Stai sa imi inghit emotia si sa ma linistesc.
Asa.
Martin Campbell a facut o treaba geniala cu Casino Royale, da? Povestea a fost bine scrisa, locatiile si ele bine alese, dar nu s-a simtit influenta seriei James Bond pe parcursul intregului film. Starea aceea pe care am avut-o cand ma uitam la fimele cu Sean Connery, Rooger Moore si chiar Pierce Brosnam - mai mult sau mai putin, s-a pierdut intr-un fel sau altul. Cliseele din seria Bond nu au fost atot-prezente. In afara de "Bond.... James Bond.", dialogurile dintre Bond si tipa sedusa, si scenele cu bataie nu a fost... nu a fost totul, intelegeti?
Marc Foster nu a fost regizorul potrivit pentru Bond. Quantum Of Solace - filmul a fost mai artistic, mai nou, cu mai putine scene generice, dar tot au incercat sa forteze un regizor obisnuit cu filme de genul "the Kite Runner" si "Finding Neverland" sa regizeze un film ca....ca JAMES BOND!
James Bond nu a fost niciodata destinat sa fie un film artistic, nici unul fara clisee sau momente generice. Este o serie cu multe filme, din care, trebuie sa recunoastem, unele au fost de umplutura, dar o serie care implica o stare - starea care doar filmele Bond o atinge si i-o inmaneaza spectatorului, o stare care doar 007 o arata, ceva ce restul filmelor cu agenti secreti a incercat sa atinga, dar fara mare success.
Skyfall a atins starea din plin, poate nu chiar de la inceput, dar a atins starea - starea asta, care, chit ca este plina de clisee si momente generice, o tot urmarim in fimele cu Bond.
Filmul nu a fost perfect, cei drept, are multe goluri si probleme, dar mai putine si mai aceptabile ca ultimele doua. Totusi, Sam Mendez a facut o treaba buna si meritul lui este deplin.
Daniel Craig este James Bond-ul timpurilor noastre, a generatiei noastre. Nu este Sean Connery, nici Pierce Brosman, nici Roger Moore, prezinta o personalitate asemanatoare cu ceilalti, dar captureaza 007-le potrivit noua. Nu este Bond-ul lui tata, cei drept, dar este unul captivant si care mereu iti aduce un zambet pe fata dealungul filmului. La cei 44 de ani care ii are, Daniel Craig arata foarte bine si, vizual vorbind, a intrat in corpul personajului in toate filmele din serie in care a jucat. Jocul sau actoricesc nu este cel mai bun, nici unul care sa iti sara in ochi, dar este exact ce trebuie, nici mai mult, nici mai putin, cand vine vorba de Bond... James Bond.
Daniel Craig mai arata si o anumita drama, personalitate si complexitate personajului, putin mai mult decat Pierce Brosnam, si poate chiar putin mai mult decat Sean Connery - cu atat mai mult Roger Moore. Fiecare are opinia mea, dar raceala aceea, combinata cu partea umana, a lui Bond, se vede pe fata lui Craig si s-a vazut in toate filmele. Felul in care poate da replici atat de simple ca asta:
este de admirat. Asa ca, in concluzie, Daniel Craig a fost printre cei mai buni "James' Bonds" de pana acum, daca nu cel mai bun. Din nou, fiecare are dreptul la o opinie, dar raman cu impresia ca a mea este decenta, asa ca o s-o pastrez cu mandrie...
Skyfall a fost primul film care sa cuprinda cum trebuie excelenta lui Daniel Craig, potentialul lui deplin. L-a trecut pe personaj prin atatea ipostaze incat iti venea sa iti dai palme... Momente in care puteai vedea cum Craig intra, sa transforma - daca doriti, in Bond, si raspundea tuturor intamplarilor rece, dar drama sa umana se putea vedea clar in ochi. Unii pot spune ca 007 este usor de jucat... Da, 007 poate fi usor de jucat, dar James Bond nu este. Poate albul sa fie si negru? Daniel Craig a dat din cap si a facut-o. Fara Sam Mendez asta nu ar fi fost posibil niciodata, asa ca din nou aplauze pentru regizor.
La fel de multe aplauze trebuie date si scriitorilor. Replicile au fost atat de bine scrise incat la fiecare trebuia sa ma plimb in fata si in spate cu scaunul si sa mai beau o gura de Nestea. Singura problema, si aici este Mendez de vina - impreuna cu producerii, sunt scenele cu tipe. In Goldfinger si Thunderball, Sean Connery a schimbat pe putin 3 tipe dealungul filmului, toate aratau genial si jucau atat de gingas incat muscam desktop-ul... Sigur, pe vremea lui Connery femeia nu era atat de feminista si supra-protectiva cand venea vorba de corpul si profesia sa, dar si in primele filme cu Daniel Craig, "fetitele" au jucat relativ bine si erau destule scene care sa starneasca interesul si pe partea seductiva a lui Bond, dar si a fetelor. Acum, in Skyfall, nu spun ca Helen McCrory nu arata cum trebuie , nici ca a jucat prost, ba din contra - a jucat mai bine ca celelalte tipe din seria Craig, dar nu a fost ceea ce trebuie de la capat pana la final. Scenele in care a aparut au fost geniale si QQWYQQIUDWQHDQWIUDH dar au fost prea putine, prea scurte si nu au exploatat-o pana la capat. Adevarata bunaciune, ci anume Berenice Marlohe, a aparut prea putin! Sigur, nu juca chiar atat de bine, dar nici nu trebuia mai mult la o actrita din Bond. Hai sa gandim real pentru o secunda, care dintre barbatii de aici s-au uitat la Pussy Galore sau Fiona Volpe pentru jocul actoricesc? Exact. (( Bine ca am venit la film cu cine trebuia ;) ca altfel chiar nu aveam la ce sa ma uit, pe planul asta cel putin :)) )) Vorba lui Tudor, dintr-un review de la Harry Potter, vroiam sa o traga putin mai mult de par, sa o pupe mai tare, mda... Hai sa spunem ca putinele scene ar trebui sa ne satisfaca, dar nu a facut-o pana la capat. A dezvoltata alta parte a lui Bond ce nu am vazut-o pana acum, si trebuie sa aceptam faptul ca Sam Mendez vroia si el sa lase ceva unic in serie. In final, dialogul a fost foarte bine scris, si favoritul meu din seria Bond, dupa cateva parti din Goldfinger si Casino Royale. Scena cu barbieritul trece in "Hall of Fame"-ul James Bond, cel putin pentru mine, pe langa scene ca asta:
Povestea a batut Casino Royale, Quantum Of Solace, Thunderball si poate chiar Goldfinger. Este ceva de admirat cat de multe pot face niste scriitori sub alt regizor si echipa de filmare. Este rapida, dar nu este nici trasa de par. Ceva lejer dar plin de intriga. Jos palaria.
Locatile au fost perfecte din orice punct de vedere. Mult mai bune ca in orice film Bond pe care l-am vazut pana acum. Resedinta lui Bond, scenele din Istanbul si din Londra, toate au fost perfecte. Chiar si lucrurile filmate in studio, mai multe sau mai putine, au fost bine filmate si au tinut vizionatorul cu inima-n gat. Au generat o atmosfera mai speciala, diferita cu restul seriei Bond, cel putin cu locatile de la final. Toata lucrurile de la final au fost geniale, si au pastrat cele mai emotionante momente pentru sfarsit. Poate nu a fost cel mai indicat lucru, dar a fost genul de parte unde scapai popcorn-ul si te dadeai in fata si in spate pe scaun, ca Tudor. Filmul, pe la inceput, a avut niste parti filmate relativ prost, fara sa induca interes, mai "meh", asa, dar sunetul a fost bine editat si pozitionat, in asa fel incat s-a recompensat. Mai tarziu, pe la jumatatea filmului, cand au aparut si locatile mai interesante si mai complexe, cameraman-ul si-a intrat in "modul X" si a facut ceva...ceva special. Montajul final putea fi mai bun, dar nimic care sa te supere chiar atat de mult. Nu ai cum sa stii care a fost versiunea pura a lui Sam Mendez, deci aici putem sa dam vina decat pe script doctor si produceri.
Coloana sonora a fost bine aleasa. Chit ca as fi fost fericit sa aud asta
^^^^^^
in anumite scene si momente, Adele a facut o treaba buna pentru acest tip de Bond, Bond-ul asta mai putin generic si mai mult dramatic, mai uman si mai calai, ca nu e nici rece, nici cald... Montajul de la inceput a batut, cred, toate filmele Bond. A fost ceva...pfai. 007 impuscand din bulinutele alea rosii nu se compara cu ce am vazut noi la inceputul filmului.
... Cand vine vorba de melodii, eu sunt mai inveselit de partea asta a lui Bond:
Dar tot a fost potrivit cantecul lui Adele.
Jocul actoricest a lui Judi Dench a fost numai bun pentru M, ca de obicei, si exploatat la maxim de Sam Mendez. Vedem alte laturi ale personajului pe care nu le-am mai vazut, si a adus un zambet foarte mare pe buze.
Javier Bardem...Vai Javier Bardem... A.... A rupt-o. Asta a rupt-o. Prima scena, dialogul lui Bardem cu Craig, protagonist vs. anti-protagonist a fost atat de bine scris... Nu vreau sa spun nimic pentru a nu face spoilere, dar a starnit si rasete profunde, cum a starnit si interes si chiar intriga. Drama anti-protagonistului, in alea 30 de minute in care a aparut, poate chiar mai mult, a fost extrem de bine subliniata si bine jucata. Controversia personajului a fost atinsa foarte bine de Javier, si isi merita locul printre unii dintre cei mai buni "aia rai" din James Bond.
Finalul a fost cel mai epic dintre toate. Nu dau toate, dar pot spune urmatorul lucru: Pentru cineva care a stat si s-a uitat la Goldfinger si Thunderball in weekend ca sa fie pregatit sa faca un review ca-atare, a fost orgasmic. O sa spun doar ca "intoarcerea" aceea de la final a fost orgasmica pentru oricare fan Sean Connery, cel putin in opinia mea. Nu a fost sublima, dar filmul ti-a bagat-o drept in fata. Au mai fost clisee, gen, X-ulescu si Bond pica intr-o prapastie cu monstrii, Bond iese si X-ulescu moare... ehem *the shark pit from Thunderball* ehem... Dar toate au fost satisfacatoare pentru un fan ca mine.
VERDICT:
8, cu indulgenta.
- tipe si scenele cu tipe
+- drama personajului
+ cliseele bine pozitionate
+ locatii
+- montaj
+- filmare
Fragment bonus: De ce ne uitam,noi barbatii, la filme cu James Bond
In final, barbatii se uita la fimele cu James Bond la fel cum ne uitam la fimele cu super eroi. Stim ca nu vom fi niciodata in punctul respectiv, dar ne uitam la acest model arogant, sexy, plin de bani si faima, cu multe tipe si cu puteri seductive atat de ridicate ca la un punct pe care dorim sa il atingem. Nu vom fi niciodata acolo, dar stim ca este ceva ce toti vrem sa facem. Este un stereotip ce nu este stereotipic. Este James Bond. Sigur, ne uitam si pentru poveste si toate cele, pentru locatii efecte etc etc, dar motivul principal este asta. Ne ducem, in ciuda faptului ca stim ca nu o sa aratam niciodata atat de bine, nici nu o sa avem atatea abilitati, dar credem si fugim spre aceasta tinta. James Bond este un idol, un idol mai elegant si mai sublim, si nici un film nu o sa creeze un idol mai persistent ca acesta.
A da, si tipele bune. Sa nu uitam de ele.
- Marin.... David Marin. ...acum sa imi invat la Geografia vietii...pfff... P.S: Sunt la curent cu faptul ca multi dintre voi nu sunteti de acord cu cronica, mai ales cu opinia mea. Multumesc mult pentru critica, criticii sunt criticati si la fel si cei care o fac, este un ciclu al showbiz-ului. In final, eu ma lipesc de opinia mea si stau langa ea, chit ca poate parea negativa in ochii altora.
Why are you here? So far, we are NOT famous. We are, however, awesome.
Multe de spus despre episodul asta nu sunt - si cam asta ar fii o problema principala... Dar, de dragul de a taia un fir in opt, ca era deja taiat in patru, o sa scriu si articolu' asta... Nu vreau sa las toate fanele uscate....
Am venit la repetitie cu peruca geniala a vietii eterne si cu masca venetiana, jacheta de piele, aparatu' (camera, nu va ganditi la altele, perversilor si perverselor!.), Cristi a adus un stativ... Am adus si batu' lui Mike Portnoy (NU AM CANTAT CU EL, CHIT CA A FOST ATAAAAAAT DE TEMPTANT!)...atata pregatire pentru a canta, cand noi nu prea mai aveam ce sa cantam.. de ce? Raspunsul e simplu...
Eu am facut versurile pentru complet alta masura... Forever nu le putea canta din cauza ca erau Punk, si nu Death Metal... Tot Forever a facut alta tema, una mai lunga, care avea nevoie de mai multe batai ca ultimul ritm - tot Forever nu stia cate masuri avea solo-ul, asa ca nici tranzitia la celalalt ritm nu o puteam face cum trebuie...
Cristi isi vedea de viata cu "Lil' Adolf's Paintings" - o armonie care tot incearca sa o termine, iar Horia "horiarea" - conjuga basul ala la toate verbele alfabetului metalic.. Recunosc ca am mai incurcat si eu ritmu' pe aici, p'colo, dar in rest.... E restu'.
Ca tobosar, pot face versuri, dar nu pot verifica mereu cat de corecta este masura. Ritmul da; tema, cat timp nu o am inregistrata, nu prea pot face mare lucru.... In ingeniozitatea noastra de "FEROVIARI" nu am putut gasi ceva de comun acord in deplinatate.
In teorie, cantecul e decent, dar suna la fel ca toate operele noastre, care sunt mai mult sau mai putin interesante. Sigur, tema e okay pentru un Death Metal - dar Death Metal-ul nu este exact cel mai complex gen...
Acum vine partea interesanta.... Am filmat cantecul - si ne-am dat seama de greseala vietii, ci anume schimbarea constanta a temei si a ritmului, intr-un cantec de doua minute!
E, dupa ce ne-am dat batuti cu filmatu' si toate astea, am incercat sa mai compunem si noi... Iar lui Forever ii "se rupe Rusu'-n el" cand se muta un buton mai la stanga si ramane blocat pe cling, cu volumul mic... Depresiv, isi lasa chitara la Rockschool, sa o repare George...
Onward we go! Forever, Alex, Mereu, cum vreti sa ii spuneti, gaseste o chitara si incepem sa facem jam session... Un solo eu, un solo dumneata, un solo dumnealui si asa terminam lectia... Stand pe jos, in pozitia sa epica, Forever inchide overdrive-ul... Toata lumea muta. Un moment de tacere mortala.... Eu, sigur, imi continui solo-ul... Dar aud ceva...a...a...aud....aud ceva ce ma lasat cu gura cascata... FOREVER CANTA BLUES! Mai exact, un fel de clona John Lee Hooker - of course, no where close, but still... - SUNA BINE! Mai mult ne-a amagit, pentru ca s-a oprit, si a deschis, desigur, overdrive-ul vietii...
In final, repetitia asta a fost o pregatire pentru ceva ce s-a deteriorat, daca doriti - Old Man's Metal...
Hai ca am gasit un ritm voodoo si o tema care functiona pe ea, dar tot in MI a fost si asta... DE CE MEREU IN MI? Raspunsul la aceasta intrebare este mai complicat decat raspunsul intrebarii existentei... In timpul influentei, in orice caz :)).
Pe scurt, nu am reusit sa facem multe - dar n-am facut nici putine. Hai sa speram mai multe pe viitor... Si viitorul nu ne injura, ca suntem prieteni buni...
Sa va bata Rock-ul intelepciune,
Tobosarul David A.M.
P.S: Va las cu un Kasabian, asa, de efect...
Pot spune ca a fost genial, si pot sa las totul asa.
Dar, dupa cum ma stiti, nu o sa tac atat de usor - o sa continui si o sa traduc aceasta orgie a corzilor, ritmurilor si a nebuniei muzicale la propriu. Este o imbinare vrajitoreasca - acest fusion rock modificat cantat de Portnoy, Sheehan, McApline si Sherinian. Fiecare gama bine aleasa, fiecare lovitura bine punctata. Daca John Boham are putere animalica, un haos elaborat si libertate artistica extraordinara; daca Neil Peart are precizie si sunete inovative; daca Ringo Starr are abilitatea supra-umana de a canta fara greseli sub influenta a atator lucruri; daca Thomas Lang poate pastra timpul si sa cante foarte mult timp fara sa oboseasca; atunci Mike Portnoy are abilitatea de a lovi in punctul X, a bate cand trebuie, in secunda respectiva, si cu efectul care trebuie - ca sa nu mai spun de spectacolul de scena care il face ( chit ca, pe acest nivel, il bate Steve Moore aka The Mad Drummer ) este interactiv si bine pus la punct. Nu este cel mai bun tobosar pe care l-am vazut, dar este unul foarte bun. Bataile agresive dar si imbinarea cu restul instrumentelor este epica. Trebuie sa spun ca respect aceasta formatie, pentru felul in care face orice cover sa para la fel de bun ca si cantecul original, si foarte multe lucruri cantate de ei sunt hipnotizante.
Nu pot spune ca nu gresesc niciodata, nu. Sigur, au intarziat 40 de minute - dar, in final, a meritat. Greseli din punct de vedere muzical, au existat si acestea. Poate a dat pe o coarda gresita, poate a intarziat cu un cinel, poate nu s-a auzit microfonul cand incercam un experiment, dar tot a fost epic - epic deoarece este un gen care nu implica corectia propriu-zisa, ci iubirea pentru ceea ce faci, abilitatea de a te juca cu ceea ce faci, si a suda atatea sabii intr-un singur ciocan care este sub-genul Fusion Rock.
Nu spun ca sunt primii care sa faca asta, dar aceasta echipa duce muzica psihedelica la un nou nivel - un nivel care nu este doar psihedelica, si mai mult. Sigur, poate nu bate Dream Theater, dar tot suna foarte bine. Muzica, in opinia mea, nu este o competitie, ci o cursa spre perfectiune, iar cum perfectiunea nu exista, singurul lucru care ramane este drumul majestic spre aceasta. Respect aceasta formatie, nu spun ca este perfecta, si spun ca este, in tot sensul, o formatie adevarata cu un stil adevarat.
Partea non-literala este ca trebuia sa merg la baie jumatate din concert, dar nu am plecat sa nu imi pierd locul din fata. Andrei a reusit sa ia un bat, PE care o sa il tinem cu schimbul, iar eu m-am ales cu un pumn in cap... Cand sta cineva in fata voastra, dragi metalisti, rockeri, si altii, va rog, nu faceti pumnul/cornitele ( care, cu tot respectul, nu are nici o legatura cu religie ) atat de tare! V-ati gandit vreodata ca poate II DATI CUIVA IN CAP? Mda.
Tudor, ideea ta republicana, referitoare la faptul ca un artist ar trebui sa aiba grija cu tot ceea ce face, din cauza/deoarece influenteaza multi fani cu fiecare miscare - eu cred ca mai mult ar trebui sa aiba grija fanii, cand ajungi la un punct unde esti gata sa impungi, sa lovesti si sa impingi pentru un amarat de bat - ori esti falit si vrei sa il vinzi, ori ar trebui sa iti pui niste intrebari mai serioase.
Sa va bata Rock-ul intelepciune, Tobosarul David A.M.
P.S: Daca cineva stie unde sunt filmarile oficiale de la concert, daca se pot gasi pe undeva, as fii interesat sa aflu aceasta informatie de ultima ora.
