Cioturi despre viata, muzica, filme si alea-alea, cu un tobosar.
//Tot materialul de pe acest blog este protejat de legea dreptului de autor. Sunt interzise preluarea parţială sau integrală şi difuzarea lui fără acordul autorului.
All material on this blog is protected by copyright laws. Use of any kind without the author's approval is illegal.
De data asta, vorbind ca tobosarul formatiei EVE, postarea va fi mai mult un anunt, facand reclama la cele trei piese pe care le cantam pe 28...
Pentru cei interesati, ne gasiti la clubu' Ageless, in cadru serbarei Rockschool... http://rockschool.ro/ck/content/rock-of-ageless-21-28-Aprilie-2013
Recomandam tuturor sa treaca pe la umila noastra serbare, sa ne auda si colegii si sa ciuleasca o ureche si la masurile noastre, pe care le cantam in speranta in care vom sta pe timp, cu chiu, - cu vai.
Intr-o formatie cu atatia oameni, e greu sa ii satisfaci gusturile oricarui membru, si sa ii bagi pe toti intr-o singura sala, - sa te asiguri ca toti repeta si ca toti pun interes si cat putem sa punem si o prestanta pe scena... Cred ca, din perspectiva asta, important este sa canti ce iti place si sa nu mori de fiecare data cand zac mai mult de 10 oameni in fata ta, asteptand o coarda si un ritm. Pe langa asta, e important sa iti placa si cu CINE canti, ca astfel o formatie de genul asta poate sa devina mai mult de atat pentru tine ca persoana, si chiar sa te schimbe intr-un fel sau altul.
Parerea mea e ca oricine ce a cantat cu o formatie pentru mai mult timp a fost schimbat intr-un fel sau altul de colectiv, si chit ca nu suntem mari Rock star-uri, macar putem sa cantam ceva si sa ne bucuram de asta in acelasi timp...
...Ca alte vesti, pe la finalul lunii mai e ziua lui John Bonham... nu vreau sa sparg nimic, dar am cateva planuri pentru aceea data melancolica. Orice om vrea sa isi serbeze ziua persoanelor ce il inspira, dar, in cazul unei persoane cu un stil de viata similar cu al meu, - pe aceste "aniversari" nu se plange sfarsitul individului/individei, ci viata pe care a trait-o.
Cu ocazia zilei de nastere a genialului Bonzo, se sopteste p'aici, p'acolo ca poate anul asta sau anul viitor prindem un nou tur de aniversare Led Zeppelin, unde se vor intalni Robert Plant, Jimmy Page, John Paul Johnes, si, in locul atot-genialului Bonzo, fiul sau Jason Bonham.
Jason asta canta foarte bine, cei drept, are multe trucuri adoptate de la tatal sau si chiar mai pune cateva floricele p'aici, p'acolo...
Chit ca nu intentionez sa vorbesc de familia Bonham in special de pe acum, o sa las un clip cu Jason, cantand in tributul tatalui sau...
Alte vesti, anul asta poate mai auzim niste albume, la care eu am speranta sa fie orgasmice, - mai exact de la Soundgarden, Nine Inch Nails si de la una dintre formatile mele favorite, The Black Keys.
...Ca ascultator al intregii discografii, sper la nimic mai mult decat la epic-ului El Camino si Brother, doua albume de Blues Rock, Blues Rock "Revival", - pe acolo...
Pai, cam asta a fost update-ul meu muzical de saptamana asta, poate ne vedem pe la concert, sau in orice caz, poate pe la alte concerte din sezonul asta...
A, ca o paranteze acolo, - pe langa Depeche Mode, Roger Waters, Rammstein si Bullet for my Valentine, mai avem un concert Joe Cocker, Mike Knopfler si Iron Maiden...
Asa, ca, n-a, hai sa bage toate concertele intr-un sezon, ca n-a, toti avem bani de toate...
Trist ca probabil nu o sa apuc sa ii aud pe acesti extraordinari artisti, macar bine ca avem o vara activa, in care cel putin eu pot sa simt mirosul de tabere, concerte si tot felu' de lucruri, pacatoase sau nu :3... Acum, ca avem si examene la anul, asta e partea cealalta... Carpe Diem!
Si, ca intotdeauna, sa va bata Rock-ul intelepciune!
- David A. Marin, tobosarul.
24.04.2013.
Tare mă doare
când vad aceasta ura fata de: diversitate culturala, folosirea de limbi străine
in conversatile mele cu diverși prieteni, preferarea de a scrie proza in alta
limba si avuția altor idoli(prin idoli nu mă refer la chip cioplit, ci la
persoane ce mă inspira) decât majoritatea oamenilor.
Se pare ca mulți
dintre oamenii pe care ii întâlnesc in viața mea cotidiana uita de principiile
liberului arbitru, si nu le pasa deloc de faptul ca trăim intr-o democrație.
In opinia mea, e
tare primitiv sa urăști o persoana din cauza motivelor de mai sus, precum si
altele in care o sa intram imediat. O sa
îmi argumentez părerea.
Pare-mi-se ca
majoritatea societatii romane(si nu numai, problema putând fi aplicata in mai
multe tari) gândesc ca; daca tata si mama au fost de Cutare religie, au fost de
Cutare părere, au fost de Cutare opinie politica, au avut Cutare idoli si tot
asa, - tot in acest Cutare trebuie sa
pic si eu.
Acest lucru este
tare fals, si duce in naționalism. Cu patriotismul nu am nimic; dar mi se pare
ca peste drapel, imn si toate cele ar trebui sa vina fiecare persoana in sine.
Daca trăim in
secolul 19, sau in Romania lui Ceașca; atunci da, nu avem acces la informație,
la autori străini, la influente străine, - suntem fortati sa fim subiectii unei
singure ideologii sau a mai multor ideologii naționaliste limitate.
Insa, contexul
prezentului este diferit.
Pentru
convenienta textului si pentru a nu mai folosi persoana I, o sa exemplific
folosind un personaj fictiv pe nume Cutarescu,cu care eu cred ca pot relata in
cea mai mare parte.
Cutarescu citește,
studiază, vede filme de diferiți regizori, cânta la un instrument, asculta
muzica de multe genuri si tot asa. Cutarescu asta, de cand era mic, a invatat
engleza. Acum, in prezent, vorbeste atat romana si engleza ca pe limba materna,
si le vede cu drag pe amandoua: cand scrie poezi, foloseste limba patriei; cand
vrea sa scrie ceva epic sau SF/Fantasy, foloseste engleza, - caci ii da mai
multa flexibilitate(in opinia sa).
Cutarescu asta il
citeste pe Creanga, Caragiale, Eminescu, Bacovia si tot asa. Tot Cutarescu ii
citeste pe Voltaire si Decartes din Franta; pe Oscar Wilde, Shakespeare si Charles
Dickens din Marea Britanie; pe Mark Twain si Edgar Allan Poe din America si tot
asa.
Lui Cutarescu i
se pare ca a citi cartea unui autor in limba in care a scris-o, - cat timp o
intelegi si o folosesti tare bine, iti arata exact ce a scris el, si inseamna
ca ii arati respect autorului. Pe langa asta, nu se pierde nimic prin
traducere. Nu?
E, acestui
Cutarescu i se pare mai de seama Oscar Wilde decat Creanga. Ca urmare, il va
citi mai mult pe acesta decat pe Creanga.
Chiar este un pacat acest lucru? In final, nu conteaza de unde e, si ce
a scris, nu?
Cutarescu are
parintii de parere ca Charles Dickens e mai de seama decat Mark Twain.
Cutarescu nu este de aceeasi parere, dar se tolereaza si pot vorbi in
cotradictoriu fara se se certe sau se se urasca.
De dragul de a
exemplifica in eseu, sa zicem ca parintii lui Cutarescu sunt crestini si fratii
sai agonistici. Cutarescu incepe sa citeasca diferite invataturi, de la propria
sa religie la budism la islamism si chiar mitologia greaca, mitologia nordica
si cea babiloneana – de care a aflat din Zadig-ul lui Voltaire.
E, si tot citind
asa, Cutarescu are o revelatie. Cutarescu realizeaza ca toate religile astea au
ceva in comun: toate iti zic sa fii o persoana buna, sa iubesti, sa traiesti in
pace si armonie si tot asa. Astfel, Cutarescu incepe sa tolereze toate
celelalte religii si toate celelalte persoane cu pareri diferite de el.
Cutarescu incepe sa isi exprime parerea altor persoane, si acestea il ocărăsc
pentru ca are un prieten musulman, altul ateu, altul agnostic, altul democrat,
altul republican, altul de diferita orientare sexuala si tot asa.
Mergea agale
acest Cutarescu, si s-a intalnit cu dragul sau
prieten musulman. A observat ca sărmanul plângea. Când l-a întrebat de
ce; el a răspuns ca s-au luat de el
cativa crestini, invocând ca nu are ce căuta in tara asta si ca divinitatea lui
e falsa, ca el e un pagan si ca merita ars.
Cutarescu s-a întristat râu, s-a uitat la el,
si i-a spus: „Draga Ahmed, nu mai fi supărat, caci acești oameni nu iți merita
tristețea. Vezi tu, in final, persoanele se pierd prea mult in partea
teologica. In loc sa ne chinuim atâta pe asta, ar trebui sa ne chinuim pe baza fiecărei
religii, si cred ca si a ta, cat si a mea, spun, in principiu: ‚Fi bun, fi
tolerant, iubeste-ti aproapele si traieste in pace si armonie fata de univers
si de persoanele din jurul tau’. Ahmed, pentru tine divinitatea e altcineva
decat pentru mine, insa eu sunt de parere ca nu trebuie sa vorbim despre asta,
si putem sa fim toti buni si toleranti si sa nu ne certam despre religie, caci
nu merita sa cauzam ura: exact opusul celor bune”.
Ahmed, minunat de cuvintele lui Cutarescu,
ii multumi, si, astfel, Cutarescu mai gasi o modalitate de a fi in armonie cu
inca o persoana.
Practic, din invatuturile
citite, Cutarescu nu simtea nevoie sa isi schimbe religia, nefind sigur care
este cea adevarata, dar invata ca nu trebuie sa nu fie prieten cu persoane de
alte religie, si ca trebuie sa uite de diferența aceasta si sa le accepte tot
ca si pe aproapele lui.
Tot Cutarescu
asta invata ca nu este pentru el sa judece, si ca persoane cu alte orientare
sexuala nu sunt nici întruchiparea raului, ci pur si simplu trebuie sa le accepte
ca ce sunt si cine sunt, - nu le judece, cum nici ele nu il judeca pe el.
Cutarescu gaseste
astfel o armonie a tolerantei, a individualismului(cultura si opinia sa de
ansamblu asupra lumii nefind una
determinata de cultura româneasca, ci de o diversitatea culturala dedusa din
invataturi diferite din multe locații variate).
Pe langa asta,
Cutarescu incepe sa isi scrie parerea: ba in engleza, ba in romana, depinde cui
ii se adreseaza: avand prieteni de diferite culturi, natiuni, si tot asa.
Dupa toate
cele, Cutarescu realizeaza altceva din
toata informatia pe care a gasit-o pana acum si pe care a absorbat-o cu
placere: Cultura nu e a tarii tale, ci e a ta. Limba ta „preferata” este cea ce iti place cel mai mult, si nu
trebuie sa fie cea a patriei neaparat. Parerea ta religioasa este a ta, si nu a
familiei tale sau cea in care ai fost nascut. Tu esti tu. Nu mai trebuie sa fii o reflectie a celor dinainte ta, ci o persoana ce absorba toata informatia care
il intereseaza si isi faureste propria parerea generala asupra universului.
Astfel, Cutarescu si-a pus bazele opiniei
individualiste. Nu era patriot, nationalist, era pur si simplu o persoana in
armonie cu universul: toleranta, iubitoare, la pace, la armonie si cu propria
opinie.
Cutarescu acesta
era, totusi, ocărit de ignoranti. Era ocarit ca, n-a, era diferit!
E, citindu-l pe
Voltaire, vazu scris p’undeva urmatorul lucru: „Nu sunt de acord cu ceea ce ai
de zis, dar o sa iti apar dreptul de a spune acest lucru pana la moarte!”. Ca
un bun liber arbitru si un aparator al liberații de exprimare libera, Cutarescu
isi nota acest citat in lista de înțelepciuni fundamentale.
Tot citind,
formandu-si conexiuni, prieteni, si tot asa, Cutarescu si-a articulat parerea
in cele doua limbi ale sale, si, astfel, oamenii au inceput sa ii mai dea
dreptate.
Cutarescu visa si
viseaza la o civilizatie ce sa nu fie bazata pe drapel, nationalism sau
patriotism, ci una bazata pe individualism: unde tot ce faci este alegerea ta,
nu a altuia, si nu esti o reflectie a nimanui, doar o persoana influentata de
ceea ce doreste sa citeasca si sa acumuleze prin diferite moduri. Fiecare are
ce religie doreste, ce parere doreste, si tot asa.
Si tot zambind la
acest vis tare frumos, Cutarescu il descopera pe filozoful Jacques Fresco, ce
spunea urmatorul lucru:
„Daca iei un
bebelus francez si il duci in Germania
nazista, va zice ‚Sieg Heil’ si ‚Deuschland Uber Alles’, pentru ca va deveni
german. Daca iei acelasi bebelus francez si il duci in America anilor 1800, va
zice ‚Yessir, I’m an American and I’m damn proud of it!’, pentru ca va deveni
un american. Daca iei acelasi bebelus francez in Amazon, va deveni, la randul
sau, un vanator de trib. Oriunde duci bebelusul asta, va lua accentul de acolo,
se va purta intr-un fel, si tot asa. Acum, cand vorbesti cu bebelusul ala, acum crescut deja, oare iti va raspunde
el, sau societatea si mediul in care a fost modelat?”
Asta l-a facut pe
Cutarescu sa cugete mult, si i-a sporit dorinta la o societate mai libera, unde
sa fie format bebelusul acela francez asa incat sa poata alege ce vrea sa fie;
sau, si mai bine, sa nu fie nimic: sa fie el insusi, nici o natiune, nimic, sa
fie o persoana a proprilor pareri, cultura, opinie, etc etc, format si faurit
de informatia libera si diversificata la care ar avea acces de la nastere.
Nu o sa trasez o
concluzie la acest eseu de dragul de a va intreba pe voi daca sunteti de parere
ca Cutarescu are dreptate. Va intreb acest lucru in loc de a pune o concluzie
pe eseu de dragul lui Cutarescu, caci Cutarescu ar vrea ca dumneavoastra sa va
spuneti parerea in loc sa va-o impuna scriitorul.
Totusi, va dau si
eu umila mea parere.
Eu unul sunt de
acord cu Cutarescu. Sunt de acord cu libertatea aceasta bazata pe individualism
si pe distrugerea completa a naționalismului.
Okay, hai ca astazi mai sporesc rutina muzicala din fiecare miercuri si facem din articolul asta ceva mai mult...
Prin periferiile internetului nostru preaiubit, m-am ciocnit de ceva tare spectaculos, frumos si magic(pana dai de partea sa teoretica)... Fara nici o alta introducere, va introduc nimic altceva decat... un nou instrument!
Acest instrument, in ciuda denumirilor de pe internet, se numeste "HANG". Nu este un instrument de percutie, in ciuda aparentelor, nici un instrument de tipul xilofon, si nici un alt membranofon. Este un idiofon.
Ce naiba e un idiofon?
Un idiofon este un instrument bazat pe vibratie, si crearea notelor si sunetelor diferite prin lovituri si miscari specifice. Ca urmare, in jurul notei din mijloc, sunt mai multe variatii de note si tonuri ce formeaza un fel de gama. Dezavantajul cu instrumentul asta este faptul ca nu il poti tuna fara un expert, si nici nu ii poti schimba gama sau nota principala. L-ai cumparat in la minor, ramane in la minor, si tot asa.
Tot vazand videoclipuri diferite cu diferiti artisti, ati dedus ca acesta mareata inventie o fi facuta undeva, intr-o fabrica, nu?
Nuuuup. Instrumentul apartine companiei PANArt Hangbau AG. A fost inventat de Felix Rohner si SAbina Scharer in Bern, Elvetia.
Dupa cate vedeti, poate v-ati facut impresia ca la acest umil instrument "magic" canta doar hippy, si super-hippy, ca in cazul asta, nu?
V-as sugera sa nu mai judecati dupa aparente. Instrumentul nu este produs in masa, fiind creat manual de cei doi ingineri, sau ce o-r fi, si este extrem de greu sa il gasesti. Mereu apar diferite variante, diferite game, niciunul nu sunt ca altul, sunt peste tot diferite tonalitati si isi pierd "acordarea" in timp...
Cauza asta a determinat efectul ca, mai multe companii respectabile au inceput sa creeze cam acelasi lucru, doar ca in feluri diferite, mai exact cam acelasi instrument, cu diferite variatii mai mari sau mai mici, numit ba Halo, ba Spacedrum, ba SunPan si tot asa....
Pentru cine e interesat, uitati-va peste clipul de mai jos, unde apar diferite versiuni ale instrumentului. Pe la minutul 25 este un SunPan, pe la 28 un Innersound, pe la 16 un BellArt, pe la 14 un Halo, si pe la 26, una dintre versiunile mele favorite, - Spacedrum-ul.
Oamenii astia ori sunt toti hipioti din anii '60, ori chiar nu vor ca nimeni in afara de bogatasi aroganti care se prefac in hippy sa nu le cumpere instrumentele. Pretul variaza de la $500 la $1800. 1800$!!!!!!!!!!
E, toate astea la o parte, mi se pare o idee frumoasa, precum si o reinviere a instrumentelor idiofone.
Cea mai interesanta interpretare a instrumentului, in opinia mea, este urmatoarea:
Poate, intr-o zi buna, o sa se mai lumineze si pe la noi si mai gasim pe strada oameni care sa fac asta.
Se mai intampla, sa picam din cand in cand, in rutina asta nesemnificativa.
De asta evenimentul asta a insemnat atat de mult pentru mine si cred ca este o experienta tare eliberatoare
Atat incat nimanui nu ii pasa cine esti acolo, cat si ca poti intra intr-o conversatie cu oricine, plus faptul ca toata lumea are hobby-uri similare... E o euforie generala orgasmica, si o panica vaga.
Totusi, te simti si mai satisfacut intelectual dupa o conversatie ca atare cu unul dintre invitati, si chit ca apuci sa schimbi doar cateva vorbe cu ei...Si chit ca poate ceea ce iti scrie pe autograf o fi o vorba goala; nu simti neaparat speranta, ci faptul ca nu exista gunoi al umanitatii peste tot, si ca sunt evenimente de genul asta, unde poti sa fi cine vrei, sa uiti de toate cele, cel putin pentru o zi. Si, normal, sa iti intalnesti idolii si actorii preferati. Atat John Rhys-Davies cat si Finn au fost geniali. John a facut un show imens si o conferinta intriganta si teatrica, in timp ce Finn a fost foarte deschis... Chiar am apucat sa vorbesc cu el in jur de vreo 10 minute, mi-a spus ca ne admira dintr-un motiv complet opus motivului lui John, mai exact ca stim sa traim, ca in centrul vechi, cand a mers aseara, a simtit vibratia aia specifica. John a spus ca suntem un popor remarcabil, si ca la fiecare venire in tara vede un pas mai mare spre o civilizatie si mai mareata. Finn este mai tanar, un actor poate mai deschis, iar John a aratat destula intelepciune cat puteai sa inchizi intr-o conferinta de o ora si cateva semnaturi, plus o poza. A fost destul ca sa poti sa zici ca ai iesit cu ceva de acolo, atat cu noi informatii cat si cu amintiri, si cateva cuvinte schimbate cu un cineva. Dar din nou... Cel mai important este ca poti sa fi cine vrei tu pentru o zi, sa uiti de indeletnicirile cotidiene... Este eliberator.
Asa, si m-am intors din hiatus...a doua oara.
Ca sa fiu sincer, este clar ca nu pot tine articolul asta actualizat cat de mult as vrea. Sunt momente in care imi este imperativ sa scriu, dar recurg la versuri si nu mai dau viata pieselor jurnalistice de genu' asta.
Totusi, astazi este o ocazie speciala, si in loc sa scriu Miercurea Muzicala, pentru care as fi avut inspiratie, o sa scriu una cinematografica.
Astazi, acum 50 de ani, s-a nascut Quentin Tarantino, unul dintre idolii mei si o persoana caruia ii datorez nu numai respectul meu, dar si ore din viata mea, glorificate de filmele lui.
La fel ca orice alt bun regizor, Tarantino este un maiestru al manipularii.
Toate filmele sale, cel putin in opinia mea, sunt gustate in cel mai fin mod posibil. Prin manipulare ma refer la aceea arta prin care intregul filmului, adica coloana sonora, personajele, actiune, montajul, etc. etc. te introduce in atmosfera cinematografica si te face sa tii cu unele persoanaje, sa doresti declinul altora si tot asa. Din perspectiva asta si multe altele, un film functioneaza cam la fel ca o carte.
Pe blog puteti gasi review-uri de la Kill Bill I (click pe text) si Kill Bill 2. E, ceea ce as mai avea de spus aici este felul in care, in aceste orgasmice doua ore si jumatate, Tarantino te trece prin extrem de multe sentimente si stari, predestinate in timp ce scria scenariul.
A putea sa manipulezi sentimentele unui public(chit ca nu o sa functioneze la fiecare individ) este intradevar o arta, si definesti un regizor glorios si de exceptie.
Kill Bill si Kill Bill 2 sunt, totusi, doar doua opere de-ale acestuia. Astazi nu este ziua lui Tarantino regizorul, si este ziua lui Quentin Tarantino: actor, regizor, scriitor, producator si om ce a supravietuit in industria filmica americana.
As vrea sa incep a narata cariera sa prin profundul lui debut, Reservoir Dogs(1992).
Cine nu are umilul timp sa vizioneze intrega deschidere ,in caz ca nu ati urmarit acesta victorioasa reprezentare a omului, ca sa ii zic asa, vedeti de la 7:26 in 'colo.
De la scena asta; pe fata lui Tarantino, care a avut aroganta meritata de a se camufla ca actor episodic, se vede expresia aia geniala de "Sunt epic si extraordinar. Uite ce am creat. Clar devin faimos si asta va ramane un clasic. Ha, Hollywood! Ha!".
Este de admirat modul in care intra, folosind o melodia memorabila si imprimata, cu cadrele alea stralucitoare. Toti se uita in pamant, in loc de in fata: de unde si titlul de "Reservoir Dogs". Se uita in pamant ca sa arate nepasare pentru restul lumii, caldurosi si comozi in aroganta lor.
Pe cat progreseaza piesa, filmul ii trece brusc intr-o situatie ce include omor, haos, ucidere si un jaf gone-bad. Nu pot spune nici ca e foarte original din perspectiva atat, chit ca la vremea aia nu se faceau atatea filme de tipu' asta, dar pot sa spun ca exceleaza prin urmatorul fapt: Arata felul in care reactioneaza cateva persoane puse intr-o situatia extrema, ce incep cu aroganta intiparita pe chip, unele mai experimentate in "bussiness", altele mai novice. De aici, arata cum poate claca un om si cum poate sa ii fie distrusa toata mandria in fata ochilor: Ia un individ complet sanatos, complet arogant si complet increzator si il duce in NIMIC. Pe langa asta ii da sa guste amar tradarea, ce poate face binele dintr-un om in rau, si cum, in final, castiga un individ ce a..........
Si de aici sa vedeti filmul, ca altfel stiti la ce ma refer. Tarantino, in concluzie, si-a inceput cariera printr-un film absolut notoriu.
Despre cei ce nu inteleg filmografia lui Quentin si o numesc o "mare balta de sange fara fond si fara sens", acestia sunt ignoranti ce nu pot vedea peste metaforele violente si in miezul adanc al filmului. "You either get the movie, or you don't" - Quentin Tarantino.
Vreau sa fac o mica paranteza. In ciuda faptului ca am vazut aproape toate filmele REGIZATE SI SCRISE de Tarantino, nu mi-ar veni sa le comentez pe toate: de dragul de a nu omite parti mai de seama si detalii adanci ce as vrea sa le captusez pe indelete. Ca si fapt divers, voi spune restul filmelor mele favorite regizate de maiestrul Quentin Tarantino.
PULP FICTION.
Mult am vrut sa scriu despre filmul acesta. Uneori ma asez si ma gandesc ca astazi este ziua. Alteori ma gandesc ca starea mea nu este vrednica de a scrie despre el, alteori ma gandesc ca vocabular meu nu ar contine destule cuvinte pentru a descrie fiecare scena in parte din aceasta capodopera: alteori ma gandesc ca ar trebui sa nu i-au filmul personal, si sa uit impactul pe care l-a avut pe mine, sa il vad din perspectiva a unui critic si nu al unei persoane ce are tendinta de a pica intr-o glorificare a acestui regizor, precum si a actorilor ai calor papusar este Tarantino. Uma Thurman, Tim Roth, Samuel L. Jackson, John Travolta, Bruce Willis....
In final, o sa incerc sa nu ma lungesc mai mult decat ar trebui, si sa incerc sa ma incadrez intr-un spatiu rezonabil.
Pulp Fiction este un roman intr-o ora si jumatate. Din definitia pe care Tarantino o pune pe ecran la inceput,
"fiction dealing with lurid or sensational subjects, often printed on rough, low-quality paper manufactured from wood pulp." -> in traducere "fictiune ce are de a face cu subiecte senzationale, de obicei printata pe hartie de calitate proasta, facuta din pulpa de lemn".
Ca urmare, se refera la un film fara substanta, nedemn. Un produs arogant, plin de multe intamplari active dar totusi fara fond.
Tarantino ironizeaza foarte mult acest lucru, creand un film de festival. Acest film nu a fost premiat pe marile ecrane decat dupa o bucata mare de film, calatorind pe la Cannes si tot asa...
E, trecand peste, piesa asta e formata din patru bucati, toate spunand povesti diferite: nebazate neaparat be personaje sau pe developarea lor, ci strict pe estomparea lumii din jurul spectatorului si introducerea lui in miezul profunzimii acestuia.
Scena principala si cea mai profunda, in opinia mea, se leaga de inceputul de mai sus. In timp ce personajul lui Jackson evolueaza(da, ma contrazic)dupa o intamplare brusca, si ajunge la o extrema, arata cum un om pierde toate conceptele teologice si logice si ramane cu dorinta cruda de a face bine si a trai. Asta este capturat orgasmic de Jackson, folosind acel citat adaptat din biblie, ci anume Ezekiel 25:17.
De aici in colo, nu cititi fara sa fi vazut filmul.
Inca de la inceput, m-a captivat complet. Nu a mai ramas nimic in camera mea decat eu si monitorul, cufundat in imagine, coloana sonora si actiune. Filmul, este, la baza, o pilda adaptata pentru viata cotidiana si dura condusa de noi.
Dupa ce primeste cele doua gloante in zid, Jules are o revelatie divina, un mesaj pe care il simte trimis din ceruri: un indemn, o aparitie, mai specific si in cuvintele sale: O interventie divina.
Daca aceasta este intradevar de la divinitate sau nu, sau daca este o simpla coincidenta, societatea in care a trait si a fost modelat Jules il convinge sa creada ca, intradevar, acest lucru este ceva ce ar trebui sa ii schimbe viata. Partea interesanta este ca realizeaza ca nu se poate opri din a trai acest stil de viata de hitman, dar in schimb poate sa aplice citatul ce l-a folosit o bucata solida din "cariera sa" pentru a omori in a SALVA. In a calazui. In a FACE BINE.
De aici, dupa scena asta si inca cateva cadre scurte, ajungem la genialul monolog de la sfarsit, o scena foarte tensioata si foarte stresanta, dar in care Jules apare calm si cald, ca si cum simtea faptul ca, intradevar, a avut parte de un semn divin. Astfel, prin convingerea sa si prin nebunia sa, devine o definitie a intelepciunii si a iubirii de aproape: El, Jules, ucigasul, asasinaul platit, loialul criminal, - el realizeaza ca este o intruchipare a raului.
Realizeaza ca greseste, dar in loc sa se corecteze diametral, de acolo se schimba putin intr-o parte si incearca sa ii convinga pe altii sa nu apuce aceleasi cale, si sa daruiasca o cale mai smerita si mai plina de iubire acelor doua suflete pierdute de la final si inceput:
The Gold Watch, scena lui Bruce Willis, este tot din aceeasi categorie. Acestuia ii este spus sa isi calce pe mandrie si pe toate lucrurile din campul lexical al mandriei, sa devina loial si tot felul, si sa isi indoaie genunchiul tipului pentru care ucidea. Soarta face in asa fel incat Butch face exact opusul. Il inseala pe Marsellus, omoara respectivu' la meciul de box, i-a banii si se duce in lume, cu prietena si iubirea sa. Sigur ca, in timp ce se pregatea sa plece, intervine ceva: pierde ceasul. Prin ceas putem vedea, ca simbolistica, mandria si onoarea familiei lui Butch.
Are o lupta interioara intre familie, mandrie si dragoste. Le separa pe amandoua si se duce, dupa un nerv profund, dupa ceas. Aici se intampla niste evenimente tare perverse si dureroase, intalnindu-se tocmai cu cel pe care l-a tradat: Marsellus. Astfel, intra intr-o incaierare GENIALA, extrem de bine montata si captivanta, si ajung sa se razboiasca intr-un magazin de arme. Acolo, sunt luati captivi de doi ofensatori sexuali.
Astfel, antagonistul si eroul sunt prinsi acolo, in fata unui rau ironic, peste gandul celor doi. Dupa seria asta de evenimente fara prea mult sens, Butch reuseste sa scape din beciul unde era tinut captiv si aude sunete de jos, unde cei doi se pregateau sa il violeze pe Marsellus, seful sau, pe care l-a tradat si pe care il ura. Un sentiment ii schimba gandirea si merge sa il salveze. Dupa o insangerare...Defapt, las videoclipul sa spuna aceasta scena:
Astfel, dupa ce se rascoala, antagonistul si eroul devin neutrii, uniti de acel sentiment ignorant si, ironic vorbind, in contextul asta, salvator: mandria. Mandria de sine dar si o loialitate blurata. In final, cei doi se "impac", si Butch pleaca cu ceasul sau si cu dragostea sea: Butch castiga, intr-un fel sau altul. L-a salvat exact emotia care, normal, ar fi trebuit sa il salveze: dar ajutat de dragoste si de loialitate pe deasupra.
E, cam asta as zice la Pulp Fiction. In continuare, sa graiesc .... INGLORIOUS BASTERDS.
Inceputul francizei Tarantino-esti legata de dezastre istorice, in cazul asta nazismul, mai exact nazismul in Franta.
Tarantino arata degetu' din mijloc la toate surzele ce cenzoreaza lucruri mai dure, si incepe sa spuna o istorie alternativa si modificata a nazismului. In aceasta istorie pe care o modifica el, folosindu-se de elemente controverse, explica multi factori ingeniosi.... Precum scena asta:
Ironia intunecata din scena asta este cum soldatul asta decide sa moara pentru tara lui, vazand asta ca pe o soarta vrednica, insa uita ca dupa el mai urmeaza doi soldati ce vor fi si ei interogati: iar aceea informatie va fi si ea aflata, iar el moare pe degeaba, pentru un nationalism trist si indoctrinat. Totusi, arata curaj, asa ca moare pentru o virtute, insa nimeni nu il va tine minte si nimic nu ii va mentine memoria. Moare, si asta e tot, dar crede ca moare pentru ceva: mai exact, in realitate, NIMIC.
Si aici e ironia razboiului, aratand sufletele si oamenii ce mor si sunt afectati de aceasta, ucigasii creati si toate cele, ce mor pentru vointa conducatorilor si pentru modele in care sunt structurati: Patriotism, nationalism, "moarte pentru drapel" si alte ironii de genul asta.
Tarantino puncteaza si cum un soldat nazist nu este neaparat nazist, este un soldat ce lupta pentru tara, chipurile, ci nu gandeste precum dictatorul sau. Insa lucrul asta nu este atat de important precum altele punctate in film.
In principiu, povestea e a unui specimen din "Rasa inferioara", cum ar zice Hitler, si cum ea se ridica impotriva regimului, incercand sa puna capat acestuia: o fata ce avea notiunea stimulata, si moartea ei ar fi insemnat ceva cu adevarat semnificativ, insa nu ar fi fost tinuta minte.
E, in sus si in jos, filmul te tinte captivat folosind o imagine de exceptie, o coloana sonora Morricone-easca geniala, si niste persoanje extrem de bine conturate si subliniate. Se joaca cu conceptul de razboi, viata si moarte, si evolueaza foarte mult pana la sfarsit, termiandu-se, in teorie, ca adevarul al doilea razboi mondial: cu BOOOOOOOOOOOOOOOOMQFQWGFWYQFGQWUYGWQUFQG!!!!!!!!HQKWFDWQFG!
E, am cam terminat.
Django Unchained < click pentru review-ul de la Django Unchained.
Astfel, pot rezuma arogant spunand ca Tarantino este un regizor ce spune adevarul in felul sau, manipuland intr-un fel bun spectatorul, si aratand un mare deget din mijloc tuturor uratorilor de violenta, - punctand ca prin violenta se spune cruntul adevar al vietii si se reprezinta multe lucruri.
Lui Tarantino ii datorez multe momente filmice geniale din viata mea, si multe ore castigate, nu pierdute, in fata monitorului sau a proiectiei din sala de cinema.
Initial cu gandul sa facem maraton Lord of The Rings, era mult prea complex si complicat si luuuuung pentru starea noastra de spirit.
Asa, filmu' asta a fost lucrul de care aveam nevoie dupa saptamana asta deocheata. Relativ calma la origini, dar cu mici "distractii" de la prezent. In final, ma simteam constant miscandu-ma de la gandirea "Carpe Diem".
Dupa ce am stat la filmu' asta, asteptand ceva plot-twist extrem, ceva schimbare cruciala, ceva actiune extremista, am fost captivat intr-o stare de calmitatea si de "Chill" pe care au instaurat-o orgasmic fratii Coen.
Ceea ce pot sa zic este ca actiunea era plina de intorsaturi, si in ciuda faptului ca era relativ statica, compenseaza prin scenele unde se drogheaza respectivu'...
Ca si capodopera vizuala si auditiva, a excelat pentru starea mea... Scenele cu droguri se pot compara cu cu faza din Pulp Fiction unde ia Vincent heroina. Awesomely done.
In final, dupa atatea schimbari si atatea lucruri care m-au facut sa ravnesc la un plot-twist extrem, tot ce s-a accentuat frumos a fost morala. Morala controversa prin care iti induce faptul ca, dupa atatea lucruri nefolositoare, exista ideologia lui "The Dude Lebowski", ci anume faptul ca uneori suntem prinsi prea mult in intriga cotidiana si in intamplarile vietii de zi cu zi, incat uitam de un simplu lucru: cu atat de chinuim mai mult cu viitorul, sau chiar cu trecutul, pierdem momentul in care suntem acum, de unde doua ore arogante in care sa iti predice morala Carpe Diem.
Acelasi lucru l-a accentuat celalalt "Lebowski", care era un fel de extrema complet diferita a lui " Le Duderrino ". Vroia sa se afirme, sa ramana tinut minte, dar uita de fericire sau de lucrurile ce ne tin umani: ca urmare, in timp ce The Dude functiona pe principiul trairii momentului, alte personaje traiau in trecut (Vietnam) sau in viitor.... Altele erau prinse intr-o constanta calatorie spre un stil de viata mai special, sau extremisti ai stilului pe care vroia sa il aiba Dude, mai exact "nihilistii". Dar, ca fapt divers, Lebowski este cel mai imun si cel mai "sanatos".
