Ca sa fiu sincer, este clar ca nu pot tine articolul asta actualizat cat de mult as vrea. Sunt momente in care imi este imperativ sa scriu, dar recurg la versuri si nu mai dau viata pieselor jurnalistice de genu' asta.
Totusi, astazi este o ocazie speciala, si in loc sa scriu Miercurea Muzicala, pentru care as fi avut inspiratie, o sa scriu una cinematografica.
Astazi, acum 50 de ani, s-a nascut Quentin Tarantino, unul dintre idolii mei si o persoana caruia ii datorez nu numai respectul meu, dar si ore din viata mea, glorificate de filmele lui.
La fel ca orice alt bun regizor, Tarantino este un maiestru al manipularii.
Toate filmele sale, cel putin in opinia mea, sunt gustate in cel mai fin mod posibil. Prin manipulare ma refer la aceea arta prin care intregul filmului, adica coloana sonora, personajele, actiune, montajul, etc. etc. te introduce in atmosfera cinematografica si te face sa tii cu unele persoanaje, sa doresti declinul altora si tot asa. Din perspectiva asta si multe altele, un film functioneaza cam la fel ca o carte.
Pe blog puteti gasi review-uri de la Kill Bill I (click pe text) si Kill Bill 2. E, ceea ce as mai avea de spus aici este felul in care, in aceste orgasmice doua ore si jumatate, Tarantino te trece prin extrem de multe sentimente si stari, predestinate in timp ce scria scenariul.
A putea sa manipulezi sentimentele unui public(chit ca nu o sa functioneze la fiecare individ) este intradevar o arta, si definesti un regizor glorios si de exceptie.
Kill Bill si Kill Bill 2 sunt, totusi, doar doua opere de-ale acestuia. Astazi nu este ziua lui Tarantino regizorul, si este ziua lui Quentin Tarantino: actor, regizor, scriitor, producator si om ce a supravietuit in industria filmica americana.
As vrea sa incep a narata cariera sa prin profundul lui debut, Reservoir Dogs(1992).
Cine nu are umilul timp sa vizioneze intrega deschidere ,in caz ca nu ati urmarit acesta victorioasa reprezentare a omului, ca sa ii zic asa, vedeti de la 7:26 in 'colo.
De la scena asta; pe fata lui Tarantino, care a avut aroganta meritata de a se camufla ca actor episodic, se vede expresia aia geniala de "Sunt epic si extraordinar. Uite ce am creat. Clar devin faimos si asta va ramane un clasic. Ha, Hollywood! Ha!".
Este de admirat modul in care intra, folosind o melodia memorabila si imprimata, cu cadrele alea stralucitoare. Toti se uita in pamant, in loc de in fata: de unde si titlul de "Reservoir Dogs". Se uita in pamant ca sa arate nepasare pentru restul lumii, caldurosi si comozi in aroganta lor.
Pe cat progreseaza piesa, filmul ii trece brusc intr-o situatie ce include omor, haos, ucidere si un jaf gone-bad. Nu pot spune nici ca e foarte original din perspectiva atat, chit ca la vremea aia nu se faceau atatea filme de tipu' asta, dar pot sa spun ca exceleaza prin urmatorul fapt: Arata felul in care reactioneaza cateva persoane puse intr-o situatia extrema, ce incep cu aroganta intiparita pe chip, unele mai experimentate in "bussiness", altele mai novice. De aici, arata cum poate claca un om si cum poate sa ii fie distrusa toata mandria in fata ochilor: Ia un individ complet sanatos, complet arogant si complet increzator si il duce in NIMIC. Pe langa asta ii da sa guste amar tradarea, ce poate face binele dintr-un om in rau, si cum, in final, castiga un individ ce a..........
Si de aici sa vedeti filmul, ca altfel stiti la ce ma refer. Tarantino, in concluzie, si-a inceput cariera printr-un film absolut notoriu.
Despre cei ce nu inteleg filmografia lui Quentin si o numesc o "mare balta de sange fara fond si fara sens", acestia sunt ignoranti ce nu pot vedea peste metaforele violente si in miezul adanc al filmului.
"You either get the movie, or you don't" - Quentin Tarantino.
Vreau sa fac o mica paranteza. In ciuda faptului ca am vazut aproape toate filmele REGIZATE SI SCRISE de Tarantino, nu mi-ar veni sa le comentez pe toate: de dragul de a nu omite parti mai de seama si detalii adanci ce as vrea sa le captusez pe indelete. Ca si fapt divers, voi spune restul filmelor mele favorite regizate de maiestrul Quentin Tarantino.
PULP FICTION.
Mult am vrut sa scriu despre filmul acesta. Uneori ma asez si ma gandesc ca astazi este ziua. Alteori ma gandesc ca starea mea nu este vrednica de a scrie despre el, alteori ma gandesc ca vocabular meu nu ar contine destule cuvinte pentru a descrie fiecare scena in parte din aceasta capodopera: alteori ma gandesc ca ar trebui sa nu i-au filmul personal, si sa uit impactul pe care l-a avut pe mine, sa il vad din perspectiva a unui critic si nu al unei persoane ce are tendinta de a pica intr-o glorificare a acestui regizor, precum si a actorilor ai calor papusar este Tarantino. Uma Thurman, Tim Roth, Samuel L. Jackson, John Travolta, Bruce Willis....
In final, o sa incerc sa nu ma lungesc mai mult decat ar trebui, si sa incerc sa ma incadrez intr-un spatiu rezonabil.
Pulp Fiction este un roman intr-o ora si jumatate. Din definitia pe care Tarantino o pune pe ecran la inceput,
"fiction dealing with lurid or sensational subjects, often printed on rough, low-quality paper manufactured from wood pulp." -> in traducere "fictiune ce are de a face cu subiecte senzationale, de obicei printata pe hartie de calitate proasta, facuta din pulpa de lemn".
Ca urmare, se refera la un film fara substanta, nedemn. Un produs arogant, plin de multe intamplari active dar totusi fara fond.
Tarantino ironizeaza foarte mult acest lucru, creand un film de festival. Acest film nu a fost premiat pe marile ecrane decat dupa o bucata mare de film, calatorind pe la Cannes si tot asa...
E, trecand peste, piesa asta e formata din patru bucati, toate spunand povesti diferite: nebazate neaparat be personaje sau pe developarea lor, ci strict pe estomparea lumii din jurul spectatorului si introducerea lui in miezul profunzimii acestuia.
Scena principala si cea mai profunda, in opinia mea, se leaga de inceputul de mai sus. In timp ce personajul lui Jackson evolueaza(da, ma contrazic)dupa o intamplare brusca, si ajunge la o extrema, arata cum un om pierde toate conceptele teologice si logice si ramane cu dorinta cruda de a face bine si a trai. Asta este capturat orgasmic de Jackson, folosind acel citat adaptat din biblie, ci anume Ezekiel 25:17.
De aici in colo, nu cititi fara sa fi vazut filmul.
Inca de la inceput, m-a captivat complet. Nu a mai ramas nimic in camera mea decat eu si monitorul, cufundat in imagine, coloana sonora si actiune. Filmul, este, la baza, o pilda adaptata pentru viata cotidiana si dura condusa de noi.
Dupa ce primeste cele doua gloante in zid, Jules are o revelatie divina, un mesaj pe care il simte trimis din ceruri: un indemn, o aparitie, mai specific si in cuvintele sale: O interventie divina.
Daca aceasta este intradevar de la divinitate sau nu, sau daca este o simpla coincidenta, societatea in care a trait si a fost modelat Jules il convinge sa creada ca, intradevar, acest lucru este ceva ce ar trebui sa ii schimbe viata. Partea interesanta este ca realizeaza ca nu se poate opri din a trai acest stil de viata de hitman, dar in schimb poate sa aplice citatul ce l-a folosit o bucata solida din "cariera sa" pentru a omori in a SALVA. In a calazui. In a FACE BINE.
De aici, dupa scena asta si inca cateva cadre scurte, ajungem la genialul monolog de la sfarsit, o scena foarte tensioata si foarte stresanta, dar in care Jules apare calm si cald, ca si cum simtea faptul ca, intradevar, a avut parte de un semn divin. Astfel, prin convingerea sa si prin nebunia sa, devine o definitie a intelepciunii si a iubirii de aproape: El, Jules, ucigasul, asasinaul platit, loialul criminal, - el realizeaza ca este o intruchipare a raului.
Realizeaza ca greseste, dar in loc sa se corecteze diametral, de acolo se schimba putin intr-o parte si incearca sa ii convinga pe altii sa nu apuce aceleasi cale, si sa daruiasca o cale mai smerita si mai plina de iubire acelor doua suflete pierdute de la final si inceput:
The Gold Watch, scena lui Bruce Willis, este tot din aceeasi categorie. Acestuia ii este spus sa isi calce pe mandrie si pe toate lucrurile din campul lexical al mandriei, sa devina loial si tot felul, si sa isi indoaie genunchiul tipului pentru care ucidea. Soarta face in asa fel incat Butch face exact opusul. Il inseala pe Marsellus, omoara respectivu' la meciul de box, i-a banii si se duce in lume, cu prietena si iubirea sa. Sigur ca, in timp ce se pregatea sa plece, intervine ceva: pierde ceasul. Prin ceas putem vedea, ca simbolistica, mandria si onoarea familiei lui Butch.
Are o lupta interioara intre familie, mandrie si dragoste. Le separa pe amandoua si se duce, dupa un nerv profund, dupa ceas. Aici se intampla niste evenimente tare perverse si dureroase, intalnindu-se tocmai cu cel pe care l-a tradat: Marsellus. Astfel, intra intr-o incaierare GENIALA, extrem de bine montata si captivanta, si ajung sa se razboiasca intr-un magazin de arme. Acolo, sunt luati captivi de doi ofensatori sexuali.
Astfel, antagonistul si eroul sunt prinsi acolo, in fata unui rau ironic, peste gandul celor doi. Dupa seria asta de evenimente fara prea mult sens, Butch reuseste sa scape din beciul unde era tinut captiv si aude sunete de jos, unde cei doi se pregateau sa il violeze pe Marsellus, seful sau, pe care l-a tradat si pe care il ura. Un sentiment ii schimba gandirea si merge sa il salveze. Dupa o insangerare...Defapt, las videoclipul sa spuna aceasta scena:
Astfel, dupa ce se rascoala, antagonistul si eroul devin neutrii, uniti de acel sentiment ignorant si, ironic vorbind, in contextul asta, salvator: mandria. Mandria de sine dar si o loialitate blurata. In final, cei doi se "impac", si Butch pleaca cu ceasul sau si cu dragostea sea: Butch castiga, intr-un fel sau altul. L-a salvat exact emotia care, normal, ar fi trebuit sa il salveze: dar ajutat de dragoste si de loialitate pe deasupra.
E, cam asta as zice la Pulp Fiction. In continuare, sa graiesc ....
INGLORIOUS BASTERDS.
Inceputul francizei Tarantino-esti legata de dezastre istorice, in cazul asta nazismul, mai exact nazismul in Franta.
Tarantino arata degetu' din mijloc la toate surzele ce cenzoreaza lucruri mai dure, si incepe sa spuna o istorie alternativa si modificata a nazismului. In aceasta istorie pe care o modifica el, folosindu-se de elemente controverse, explica multi factori ingeniosi.... Precum scena asta:
Ironia intunecata din scena asta este cum soldatul asta decide sa moara pentru tara lui, vazand asta ca pe o soarta vrednica, insa uita ca dupa el mai urmeaza doi soldati ce vor fi si ei interogati: iar aceea informatie va fi si ea aflata, iar el moare pe degeaba, pentru un nationalism trist si indoctrinat. Totusi, arata curaj, asa ca moare pentru o virtute, insa nimeni nu il va tine minte si nimic nu ii va mentine memoria. Moare, si asta e tot, dar crede ca moare pentru ceva: mai exact, in realitate, NIMIC.
Si aici e ironia razboiului, aratand sufletele si oamenii ce mor si sunt afectati de aceasta, ucigasii creati si toate cele, ce mor pentru vointa conducatorilor si pentru modele in care sunt structurati: Patriotism, nationalism, "moarte pentru drapel" si alte ironii de genul asta.
Tarantino puncteaza si cum un soldat nazist nu este neaparat nazist, este un soldat ce lupta pentru tara, chipurile, ci nu gandeste precum dictatorul sau. Insa lucrul asta nu este atat de important precum altele punctate in film.
In principiu, povestea e a unui specimen din "Rasa inferioara", cum ar zice Hitler, si cum ea se ridica impotriva regimului, incercand sa puna capat acestuia: o fata ce avea notiunea stimulata, si moartea ei ar fi insemnat ceva cu adevarat semnificativ, insa nu ar fi fost tinuta minte.
E, in sus si in jos, filmul te tinte captivat folosind o imagine de exceptie, o coloana sonora Morricone-easca geniala, si niste persoanje extrem de bine conturate si subliniate. Se joaca cu conceptul de razboi, viata si moarte, si evolueaza foarte mult pana la sfarsit, termiandu-se, in teorie, ca adevarul al doilea razboi mondial: cu BOOOOOOOOOOOOOOOOMQFQWGFWYQFGQWUYGWQUFQG!!!!!!!!HQKWFDWQFG!
E, am cam terminat.
Django Unchained < click pentru review-ul de la Django Unchained.
Astfel, pot rezuma arogant spunand ca Tarantino este un regizor ce spune adevarul in felul sau, manipuland intr-un fel bun spectatorul, si aratand un mare deget din mijloc tuturor uratorilor de violenta, - punctand ca prin violenta se spune cruntul adevar al vietii si se reprezinta multe lucruri.
Lui Tarantino ii datorez multe momente filmice geniale din viata mea, si multe ore castigate, nu pierdute, in fata monitorului sau a proiectiei din sala de cinema.
HAPPY BIRTHDAY, QUENTIN TARANTINO!
27 martie 2013,
David A. Marin, tobosarul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu